Otilia Iliescu, artist plastic cu expoziții în New York și Toronto, a îmbinat imaginile cu scrisul și le-a adunat în prima sa carte „Din dragoste de artă”

- - 2- 1 vizualizari

Pe când avea doar 7 ani și 4 luni, bunicul său i-a anticipat meseria celei ce în zilele de azi, la o vârstă la care multe tinere încă sunt visătoare și se lasă deznădăjduite de primul obstacol ivit în cale, Otilia Iliescu a reușit atât în limba română, cât și în limba engleză să scrie prima sa carte din dragoste pentru artă. I-au plăcut activitățile artistice de mică, iar acum face lucrul la care se pricepe cel mai bine: se joacă cu culorile.

Joaca este serioasă, tânăra adunând suficientă experiență ca artist plastic, mai ales că primul tablou l-a vândut la 14 ani. Creațiile sale au fost admirate atât de de publicul internațional, cel din New York, respectiv cel din Toronto, dar și de cel din orașul natal, Iași. Se perfecționează în continuare în Milano la NABA, cu obiectivul ca o parte din studii să fie finalizate în Spania sau Franța.

Fiecare lucrare a sa este încărcată de emoție, însă Otilia Iliescu a luat pensula în mână și luna aceasta și-a desenat un nou drum în viață. Nu și-a limitat orizontul. Și-a extins creativitatea și a redat-o în cuvinte în pagini legate. Lansează cartea „Din dragoste de artă” și este menită, spune ea, nu să răsune, ci să creze empatie. A dorit totodată cu apariția acesteia să dărâme toate prejudecățile oamenilor asupra artiștilor.

Explorează frumosul, îl așază dând contur unei teme noi și se menține vie prin ceea ce face. Are în față un viitor pe care îl îmbrățișează cu optimism și speranță că peste ani va fi la Paris, muncind continuu să ajungă la Luvru, călcând după pașii celor care i-au fost reper. Până atunci, s-a lăsat descoperită și pentru Viitorul României. Cine a ghidat-o către această meserie, care au fost profesorii care au crezut în talentul său, despre alegerea de a studia peste granițele țării noastre și care îi sunt planurile de viitor,  în rândurile de mai jos. Noi îi urăm succes și așteptăm să aflăm de noi reușite!

Ce răspundeai când erai mică la întrebarea: ce te faci când vei fi mare?

Nu-mi amintesc cu exactitate tot ce visam să fac, deși mama mea spunea dintotdeauna că voiam să devin “călăreață”. Îi dau toate creditele, căci desenam enorm de mulți cai pe atunci. Cu toate astea, cred că am desenat dintotdeauna. Iar pe vremea aia până și calendarul de perete era o oportunitate. La 7 ani bunicul meu a însemnat un desen de mine (“Desen executat de Iliescu Otilia la vârsta de 7 ani si 4 luni”). Era un desen cu familia noastră -inclusiv pisica- pe canapea. Așadar, deși eu rareori aveam răspuns la întrebarea asta, cineva a știut dintotdeauna.

Cum e Otilia-omul? Cum e Otilia-artistul plastic?

În viața de zi cu zi nu sunt cu mult mai diferită decât ce se vede în interviuri sau articole. Atât la interviuri, cât și în viața de zi cu zi promovez aceleași valori : echilibrul, viața de familie, cultura. Îmi doresc enorm o familie în viitor, să îmi duc copiii la atelier și apoi să venim acasă să facem cina împreună și să se joace cu tatăl lor. Visez să continui și în carieră. Cred cu sinceritate că Milano îmi va oferi mai multe oportunități acum. Iar legat de echilibru…orice culori îți oferă viața, este absolut necesar să le îmbini armonios. Armonia -în orice lucrare- face diferența.

De ce ai ales să studiezi în Milano? Care este diferența între învățământul românesc și cel de acolo?

Cu siguranță sunt discrepanțe, dar nu consider că majore. Personal, Italia mi se pare o țară frumoasă, cu multe galerii, multă artă. Nu știu dacă voi rămâne acolo. De fapt, visul meu este să continui o parte din studii și prin Spania sau Franța. Dar, momentan, asta este ceea ce am nevoie. Legat de învățământ, mie mi-a plăcut școala aici. Am făcut ani și la stat și la privat. Peste tot sunt probleme și peste tot sunt reușite. Totul este despre oameni. Profesor nu te face nici salariul, nici facilitățile școlii. Dascăl bun te face dragostea de oameni. Prin urmare, și în Italia vor fi oameni cu mai multă dragoste, și oameni cu mai puțină.

Arta-între meserie și pasiune. Care termen te definește mai mult?

Meserie. Cu siguranță. Am mai vorbit despre asta de multe ori. Dacă vrei să fii contabil și să pictezi în weekend, este o pasiune. Dacă vrei ca la finalul lunii să plătești facturi din asta, va trebui să tratezi arta ca pe o meserie, căci vei câștiga în consecință. Să faci artă necesită și pasiune, dar este mult mai mult de atât. Arta nu este a artistului. Arta este a privitorului. Dacă faci artă pentru tine, trebuie să ții minte că nu îți poți vinde tot ție. Când muncești ca să vinzi, faci ce se cere. Oamenii uită că și noi începem la nouă și terminăm la cinci. Nu este atât de “boem” pe cât pare.

Ce îmi poți spune despre parcursul tău? Cum a început totul?

Cu multă ambiție. Nu sunt foarte sigură când am început, căci desenam dintotdeauna. Primul tablou l-am vândut pe la paisprezece ani. Nu spuneam oamenilor ce fac și oricum eram mult prea rușinoasă să mă afirm. Mi-a luat o bucată bună de timp să înțeleg că nu așa se întâmplă lucrurile. Nici acum nu cred că fac asta pe cât ar trebui. Dar am învățat că dacă îți propui ceva, nu există “nu pot”. Cred cu tărie în asta. Trebuie să vrei și să te trezești zi de zi cu gândul ăsta.

Te-a ajutat sistemul de educație de la noi în demersul ales sau ți-a pus bariere?

Enorm. Sunt recunoscătoare școlii. Dacă nu eram acolo într-un punct al vieții, nu eram nici aici astăzi. Am făcut clasele primare la școala “Ion Ghica”. Și acum țin legătura cu doamna învățătoare. Mi-a clădit primele principii, mi-a oferit primele cărți “serioase”. Este o doamnă excepțională.

Gimnaziul l-am facut la Colegiul “Mihai Eminescu”. Profesoara de istorie m-a mai chemat la cafea și după absolvire, iar doamna profesoară de latină cred că avea cele mai interesante istorioare. N-am regretat timpul acolo. M-a șlefuit mult.

Liceul l-am terminat la Colegiul “Richard Wurmbrand”. Am mai vorbit despre liceu și prin alte părți. Oamenii întâlniți au fost minunați, dar cred că cel mai mult m-am atașat de doamna de matematică. Eu am terminat profil matematică-informatică și n-am știut de niciuna. În schimb, profesoara de matematică nu m-a văzut niciodată ca pe cel mai neînzestrat elev al ei, ci ca pe cel mai moale lut cu care poate lucra. Am vrut să mă transfer la filologie și nu reușisem. Când m-am întors, în septembrie, era atât de bucuroasă că mai are ocazia să mă învețe. Și nu m-a îngrădit niciodată. Când aveam de făcut multe, multe exerciții, eu făceam caiețele cu desene și formule pe lângă ele. Mă lăsa să mă exprim tot timpul. Și deși eu nu am crezut că voi lua bacul la matematică, ea a știut dintotdeauna. Niciodată nu mi-a transmis neîncredere. De asemenea, fără doamna secretară nu știam nici acum cum să îmi fac actele pentru facultate. Iar doamnele de care v-am spus sunt doar câteva din profesorii cu dragoste pe care i-am avut.

Eu cred că școala românească nu este atât de rea pe cât se spune. Sunt și probleme, dar nu care să împiedice conexiunea elev-profesor și procesul în sine de învățare.

Ai îmbinat imaginile cu scrisul. Cum s-a născut cartea pe care ai scris-o? Ce ne poți spune despre ea?

A fost o idee de moment. Mi-am propus să fac o listă de lucruri până plec din România, printre care și asta. Nu este o carte foarte tehnică, ci bazată mai mult pe emoție. Cred că pentru asta am fost pregătită acum.

În același timp, am scris cartea atât în română, cât și în engleză. Nu voi rămâne în țară, așadar era nevoie să folosesc o limbă de circulație. Dar nici nu vreau să uit de unde am plecat. Orice s-ar spune, în țara asta am ajuns să fac multe și ăsta e felul meu de a rămâne recunoscătoare. Sper ca în viitor să mai fac asta. Oricum, mereu ce voi publica va fi și în română. Iar marea mea șansă a fost amicul meu Radu care mi-a sponsorizat visul. Mii de mulțumiri.

Dar ce mărturisiri poți face despre expozițiile la New York, în Toronto și cele de la Iași? Cum au fost experiențele? Ce sentimente te-au încercat?

Toate sunt diferite. Este o chestiune de cultură probabil. În New York oamenii aveau și picioroange. Tablourile au fost dispuse pe niște tablete mari, nu fizic. Cred că ei sunt mult mai exuberanți. America în sine mi s-a părut o țară menită pentru astfel de momente.

La Toronto a fost o expoziție online pentru Bougie Art Gallery. Tot ce a fost la Toronto a însemnat profesionalism. Expozițiile se finalizau cu o revistă în care eram menționați. La o expoziție despre “political statements”, s-au interesat de comunism, familia Ceaușescu, tot. Și acum aș merge pe mâna lor și recomand Bougie Art Gallery și celorlalți. Este o colaborare excepțională.

Iar în Iași e mai complicat. niciodată nu știu cu cine și cum să vorbesc aici. Aici cunoști pe cineva care știe si el pe cineva care lucrează undeva unde se face ceva. Și tehnica asta de noroc nu prea îmi oferă siguranță. În Iași vine si puțină lume. Nu prea se interesează nici alții de asta, dar e și dificil să treci prin toate procesele pentru promovare. Este o treabă de șansă… de “bagă-te în față și dă din mâini până te remarcă cineva”. Încurajez pe oricine să nu aștepte să fie descoperit. Nicăieri nu se întâmplă așa, cu atât mai puțin aici. Trebuie să te ridici și să faci. Te adaptezi.

Are România talente? Pe cine recomanzi din zona ta?

Sute și mii! Sunt atât de multe talente aici! Un pictor extraordinar de icoane este Afuduloai Daniel. Am stat lângă el o dată când picta. Un om cu o răbdare și o atenție la detalii cum nu am mai văzut! Mai este bineînțeles fotograful Marius Nicolae Florescu care a expus și la Viena și la Paris la Louvre. Și profesor doctor Ofelia Huțul. Pe lângă faptul că pictează cu tot sufletul, a expus la Louvre, a fost în tabere de creație în Jaipur și multe altele. Doamna Ofelia este o reală comoară a României din punct de vedere artistic! Iar ca om, este omul meu de suflet. Susține tinerii artiști de când o cunosc. Noi avem foarte multe valori. Trebuie doar să ne uităm mai des. România are multe reușite artistice în fața Europei, dar nu sunt promovate la adevărata lor valoare.

Ai făcut cunoștință și cu provocările? Cum le-ai depășit?

Toți trecem prin clipe mai dificile. Important este să îți alegi înțelept bătăliile. Unele sunt menite să te scoată din zona de comoditate pentru evoluție, altele nu merită atât de multă atenție. Eu țin morțiș să merg pe instinct. Cred că inima mea știe deja unde trebuie să ajung și mă îndrumă pe căi corecte.

Ai un moment preferat din zi care te conduce spre mai multă creativitate?

Nu. Dar am momente preferate din noapte:). Cine a spus că noaptea este un sfetnic bun, a avut mare dreptate. În afară de lipsa luminii naturale, noaptea nu te caută nimeni. E un moment de “tu cu tine și gândurile voastre”.

Ce proiecte ticluiești pe viitor?

Să cuceresc Italia. După aia, mă mai gândesc. Simt că aici am făcut tot ce ar fi fost interesat să fac: am fost la radio, la televizor, la ziar, am expus, am publicat. Acum, repetăm rețeta și prin alte părți.

Au fost și voci negative care ți-au spus că nu vei reuși?

Cred că atunci când spui cuiva că este urât zi de zi, va ajunge urât. La fel este și cu încurajările. Am ales de fiecare dată să îmi clădesc planurile și gândurile pe cuvintele frumoase ale celor din jur. La finalul zilei, nu rămâi cu foarte multe. Puținul cu care rămâi te ajută sa dormi mai bine dacă este pozitiv.

Un gând de final pentru a rămâne peste ani.

Pentru artiștii ce citesc articolul, nu renunțați niciodată. Sunt trei sute șaizeci și cinci de zile într-un an. Asta înseamnă trei sute șaizeci și cinci de șanse. Nu ratați niciuna.

Pentru cei ce citesc articolul și nu sunt artiști, nu uitați că România are valori de excepție. Vorbiți de noi. Avem nevoie!

Iar pentru mine, peste ani, sper să recitesc articolul ăsta în Paris, alături de familia mea, muncind să ajung si eu la Louvre, precum modelele pe care le-am avut de-a lungul timpului.

 

 

2 recommended
comments icon 0 comments
1 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

Tanase Emma


Bookmark?Remove?

Confesiunile lui Vladimir Purdel, actorul principal în filmul de debut al lui Pavel Bartoș „Romanian Tradition”: Dacă nu aș fi făcut teatru, aș fi fost foarte trist și nefericit! 

-

Vladimir Purdel ridică pulsul și dinamica unei Românii frumoase și vii în zona artei încă din 2012, în urma absolvirii în București a UNATC-ului. Este angajat în momentul prezent la Teatrul „Anton Pann” din Râmnicu Vâlcea, iar frumusețea meseriei pe care o pra... Mai mult »