a

Claudiu Giorgioni, antreprenor român în California: „În perioadele de sărbători sunt cozi ca pe vremea lui Ceauşescu, se întreabă trecătorii ce se întâmplă”

- - 16- 66 vizualizari

După ce acum aproape un deceniu revoluţiona carmangeria din Timişoara cu un magazin mic în care vindea, printre altele, carne de zebră şi de piton, acum Claudiu Giorgioni îi încântă pe vecinii săi din California cu produse din carne specific est-europene, în special româneşti. Deşi afacerea îi merge foarte bine, lucru vizibil şi din review-urile de pe aplicaţiile de profil, visul său este să-şi împartă viaţa între America şi România.

Când ai plecat în SUA şi cu ce gânduri? Ai avut de la început ideea să deschizi  Goodies in the Pantry?

Am plecat acum vreo 8 ani, în 2011. Nu, la început n-am avut deloc intenţia de a continua afacerea, pentru că eu am avut şi în România 3 măcelării. Chiar am considerat faza cu America un fel de nesincronizare, pentru că încă din generală şi apoi din liceu am avut, ca toată lumea, obsesia ajunsului în America. Când mi s-a ivit ocazia prima dată, eram prins cu magazinele din România şi nu mi s-a mai părut aşa o idee bună, dar uite că până la urmă s-a întâmplat. Unul dintre magazine l-am închis atunci, înainte să plec, pe cel din Buziaş l-am mai ţinut câteva luni după ce am plecat, iar pe cel din Lugoj, care a fost şi primul deschis, l-am vândut. La Buziaş era şi unitatea principală de producţie, iar la Timişoara doar desfacere. Cel din Timişoara era, de fapt, axat mai mult pe carne de vânat şi exotică. Ideea e că eu am deschis magazinele în plină criză economică, când şi concurenţa era acerbă, aşa că în Timişoara aş fi dat faliment repede dacă nu veneam cu ceva nou. Ca afacere de familie, ca să ţii capul deasupra, trebuia să fii foarte dinamic şi atent la mişcările pieţei. Era un magazin micuţ, dar amplasat chiar în centru, aşa că la un moment dat a atras foarte multă atenţie, chiar şi din partea presei, atât locală cât şi centrală. Îmi aduc aminte că au fost într-o săptămână şi Antena1 şi Pro Tv să facă materiale la noi.

Dar ce vindeai acolo, de s-a făcut atâta vâlvă?         

Păi pe lângă vânat, adică urs, căprioară, mistreţ etc, aveam cărnuri exotice, ca zebră, antilopă, crocodil, piton, struţ şi altele.

Mai existau atunci şi mai există acum, din ce ştii tu, magazine de acest gen în România?

Pe partea de vânat, sigur, mai sunt şi mai erau şi atunci. Mai e şi acum o fabrică mare de procesare, în Bucureşti sau pe lângă, cu care lucram pe atunci, am uitat cum se numeşte, şi mai erau mai mulţi distribuitori. Dar în momentul ăla desfacerea de astfel de produse speciale era destul de nedezvoltată, de-aia la majoritatea restaurantelor vestite din Timişoara lucrau cu pe partea asta de produse exotice.

Odată ajuns în America, cum a fost adaptarea? Ai deschis imediat afacerea, sau a durat?

Nu, n-aş putea spune că m-am adaptat repede, pentru că am tot stat cu capul în spate, m-am tot uitat înapoi spre România, ceea ce nu cred că ok nicăieri unde mergi. Adică una e să te uiţi înapoi şi să-ţi găseşti amintiri plăcute şi alta e să trăieşti în trecut, ceea ce eu cam făceam. Dar, până la urmă, totul se rezumă la timp, el le rezolvă pe toate, te obişnuieşti oriunde, cam aşa văd acum lucrurile. Dar întotdeauna iau în calcul ca opţiune stabilirea în ambele părţi. Eu cam aşa văd soluţia ideală, să-mi petrec o parte din timp aici, o parte în România şi una călătorind, ăsta e planul meu de pensionare, care vreau să fie şi devreme, undeva la 50-55 de ani.

Magazinul a fost mereu o opţiune pentru mine, având în vedere că încă de la terminarea facultăţii am activat în industria alimentară, dar a durat, pentru că e discrepanţă foarte mare între costurile necesare deschiderii unei astfel de afaceri în România şi în SUA.  Diferenţa aia enormă am putut-o realiza abia în câţiva ani, nu am putut din primul sau al doilea an. Ca idee, în România am deschis primul magazin cu aproximativ 5000 de euro împrumutaţi, iar aici m-a costat cam de 20 de ori mai mult. Şi nu vorbim de afaceri mari, ci de afaceri mici, de familie. Deci în 2016 am început cu Goodies in the Pantry, care iniţial a fost gândit doar ca măcelărie, ca punct de desfacere pentru produse est europene, în special româneşti, de-aia e şi decorat ca o gospodărie românească.

Între timp ai extins magazinul şi cu un restaurant.

Nu chiar extins, pentru că spaţiul e acelaşi, doar reamenajat. Da, asta s-a întâmplat datorită gustului produselor. Majoritatea oamenilor care le gustă nu descriu gustul ca „bun” sau „foarte bun”. Nici nu e de ajuns pentru mine, eu pe toată lumea întreb cum au considerat experienţa, iar când cineva îmi spune că a fost “bun” îmi pun semne de întrebare. Dar majoritatea merg spre excelent, cel mai bun mâncat vreodată etc. Asta se vede şi pe Yelp, care m-a ajutat foarte mult şi a contribuit decisiv la decizia de a deschide şi partea de restaurant. Am avut foarte repede 5 stele şi e un rating pe care îl păstrăm şi acum. La început făceam doar sandvişuri, efectiv pentru ca lumea să guste produsele cu care nu erau obişnuiţi, dar review-urile foarte măgulitoare m-au făcut să mă găndesc să deschid o bucătărie în toată regula. Chiar mă uitam la unele şi erau foarte lungi, chiar mă gândeam ce fel de experienţă trebuie să trăieşti ca să îţi iei atâta timp să scrii un review atât de lung.

Odată cu deshiderea restaurantului ai schimbat şi specificul, sau tot bucătărie românească?

Să zicem că l-am adaptat. Restaurantul se adresează comunităţii americane care locuieşte în zonă. Cred că, în ce priveşte restaurantul, în jur de 90%. Pe partea de măcelărie, să zicem că tot pe acolo, exceptând periadele de sărbători româneşti, când sunt cozi de români ca pe vremea lu’ Ceauşescu, de se miră trecătorii, nu înţeleg ce se întâmplă. Ca să îţi faci o idee, se plasează comenzi cu 3-4 luni înainte şi vin oameni de la 200 de kilometri distanţă. Bineînţeles, vorbim de produse din carne, nu de carne proaspătă.

Mai urmăreşti viaţa din România? Fiul tău e crescut ca român sau ca american?

Păi el e născut aici şi până acum, din păcate, n-am ajuns cu el în ţară. Când o să ajung, o să-I fac şi lui acte, să fie şi el dublu cetăţean. Până acum doi ani, când a început grădiniţa şi şcoala, vorbea foarte bine română, chiar se mira toată lumea şi îmi făceam griji că o să aibă probleme cu engleza, dar nu a fost cazul. Acum e mai complicat, le cam amestecă, foloseşte romgleza.

Am înţeles că eşti şi sportiv?

Da, practic jiu jitsu brazilian, încă din ţară, de mult. Am norocul să mă aflu în patria mondială a jiu jitsu-lui, California, aşa că am continuat să îl practic şi să merg şi la concursuri. Aici sunt şi câte 3 săli pe o stradă, este foarte dezvoltat ca sport. Practic, în afară de finalele din Abu Dhabi, aici şi în Las Vegas sunt cele mai importante concursuri. Dar eu nu îl fac la modul profesionist, cum fac unii, două antrenamente pe zi, cel puţin 5 zile pe săptămână. Eu încerc să fac 2-3 antrenamente pe săptămână, poate 3-4 când mă pregătesc de o competiţie. De exemplu, cea mai importantă competiţie la care am participat au fost Campionatele Pan Americane şi în Vegas campionatele pentru master şi seniori, la care am fost de fiecare dată în ultimii ani. Anul ăsta cred că o să fie primul an când nu voi participa, pentru că efectiv nu am timp şi toate treburile pe care le am nu îmi permit să-mi fac categoria.

16 recommended
66 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

George Russo


Bookmark?Remove?

Răzvan Drăgănescu, artist şi antreprenor: “Văd din ce în ce mai mulţi oameni care au ceva de zis şi poate vom ajunge să o zicem toţi în acelaşi timp”

-

Urmându-şi visul de a deveni arhitect, Răzvan Drăgănescu a ajuns în Bucureşti, unde s-a adaptat rapid, ajungând la doar 26 de ani să îmbine arta cu antreprenoriatul şi să fie chiar unul dintre pionerii stage designului românesc. Deşi este ceea ce mulţi ar numi... Mai mult »

Bookmark?Remove?

Ionuţ Tătaru, jurnalist sportiv şi blogger: “Cititorii dau buzna pe un articol cu declaraţii ale unui patron, iar cel documentat câteva ore abia adună câteva sute de vizualizări”

-

  Dacă eşti pasionat de sport şi mai ales de fotbal, unul dintre jurnaliştii pe care trebuie să-i urmăreşti este Ionuţ Tătaru. Un împătimit al fotbalului italian, „fan de mic” al lui Internazionale Milano, Ionuţ a intrat tărziu în presă, când avea deja 30... Mai mult »

Bookmark?Remove?

Cristina Ioniță, nutriționist: ”Nu poţi să te compari cu bunicii, care munceau în soare, făceau sinteză de vitamina D, fără să ştie, şi făceau şi mişcare„

-

„Mulţi părinţi consideră că dacă e gras copilul e pentru că le seamănă. Supraponderabilitatea nu are nicio legătură cu genetica!”, spune Cristina Ioniță, 31 de ani pe care experiența alături de propriul organism a făcut-o să cunoască mai multe decât oame... Mai mult »