Ligia-Verkin Keșișian este o personalitate artistică mai complexă. Director artistic la festivaluri de nișă (festivaluri de film, dar și de muzică), dar mai ales poetă. Străbunicul ei armean a sosit în România în anul 1917, fugind de genocidul care se întâmpla atunci în Turcia, iar Ligia n-are de gând să plece vreodată din România. Vrea să rămână și să creeze pururi aici.

Andrei Crăciun

Ligia-Verkin Keșișian, tânăra noastră poetă. Iertați-mă că vă întreb chiar așa: care este curioasa poveste a numelui dumneavoastră?

Verkin e al doilea prenume al meu, pe care l-au purtat toate femeile din familia bunicului meu armean și pe care l-am scos din dulap abia în urmă cu un an și ceva. Eram déjà obișnuită ca lumea să-mi stâlcească numele în fel și chip și am zis că-i momentul să-i buimăcesc și mai tare. Străbunicul meu, Horen Keșișian, a sosit în România în 1917, după ce a scăpat de genocidul armean din Turcia, s-a căsătorit cu o armeancă din Ruse, cu străbunica mea Aghavni și au deschis o cafenea și un magazin de coloniale la Piatra Neamț. Și dacă tot m-ai întrebat asta și am ajuns să povestim un pic și despre trecutul României, străbunicul meu Horen a scris și o poezie de promovare a cafelei Keșiș, care era foarte renumită la vremea aceea în Neamț:

« guști o cremă sau un boldiniș

complectezi gustarea cu o cafea Keșiș

după o tocană sau un sendviș

e excelentă cafeaua Keșiș

te calmezi cu o cafea Keșiș

de simți în gât un mâncăriș

îți trece-ndată cu renumitul Keșiș

de te afli pe dormeză sau pe pietriș

ai bani mari sau nu ai mărunțiș

sau de stai chiar pe povârniș

te transportă cafeaua Keșiș

de nu ți-a priit supa de griș

n-ai decât să bei Keșiș

ai supărări că dai aliș-veriș

pe loc îți trece bând cafea Keșiș

de ai vreo boală pe furiș

trebuie să bei Keșiș

îți face rău înghețata de măcriș

nu te speria bei cafea Keșiș

zugravii la muncă de pe-acoperiș

au spor la lucru bând cafea Keșiș

fiindcă de la pârcălabul Costandache

bucătarul Mihalache până la ex-ministrul Goldiș

toți aprobă cafeaua Keșiș »

Am înțeles că prietenii vă poreclesc “Venin”. Să fie aievea, de ce fac ei una ca asta, ce rău le-ați făcut prietenilor dumneavoastră?
Râd între paranteze, domnule Crăciun. Adevărul este că nu-mi spune nimeni așa, dar iată că atunci când ne-am întâlnit prima dată ați căzut victimă unuia dintre personajele pe care îmi place să le inventez uneori când cunosc oameni noi, mai ales dacă interlocutorii mei par oameni serioși, cu scaun la cap. Uneori sunt Lucreția florăreasa și am propria tarabă în Piața de Flori, sunt persoane care au trăit săptămâni cu această impresie despre mine; dumneavoastră v-am spus că mă numesc Ligia-Verkin, dar prietenii îmi spun Venin. Îmi place când literatura își scoate piciorul prin crăpătura rochiei.

Strict financiar, cum trăiește o tânără poetă a vremurilor noastre (triste vremuri!), în trena poeziei dumisale? Dacă puneți pungă de covrigei lângă pungă de covrigei câștigate din poezie, câte pungi aveți până la etatea dumneavoastră?
Un jacuzzi plin de covrigei tot am strâns. Nu se așteaptă nimeni să mănânce stridii de pe urma poeziei, dar trebuie să spun că atunci când se încasează punguța cu galbeni pe seama unei cărți, a unei lecturi sau a unui festival, acele sute de lei capătă haloul unui cufăr cu rubine și asta pentru că e ca și când ai săpa în piatră seacă știind că n-o să dai de apă și totuși uneori dai. Dacă în mod normal nu sunt atentă cum îmi cheltuiesc banii, atunci când ei vin din poezie, cumpăr lucruri de care nu am nevoie, dar îmi plac, cum sunt nucile umplute cu cremă de rom sau bijuteriile afghane.

Știu că dumneavoastră sunteți multilateral talentată, vă ocupați și de festivaluri, de concerte de muzică deosebită – ce ne puteți spune despre această fațetă a personalității dumneavoastră, iată, atât de complexă?

Vă mulțumesc din suflet, domnule Crăciun, pentru aceste cuvinte degrabă aducătoare de bucurie și fior. Am pornit din fragedă pruncie cu aceste trei mari pasiuni ale mele – literatura, cinematografia și muzica. Iată ce se întâmplă când îi pui copilului alfabetarul în brațe la patru ani, după care îl lași singur în casă cu o videotecă plină de Almodovar și Hitchcock, zeci de casete audio cu Romica Puceanu și Siminică, o bibliotecă prin care să treci de la Cireșarii la Plexus, vă puteți doar imagina. Toate reprezintă părți importante din viața mea de zi cu zi, în ceea ce privește muzica și cinema-ul, mă bucur că am posibilitatea să curatoriez festivaluri internaționale de nișă care merg împotriva curentului și care nu doar expun, dar reușesc să schimbe mediul cultural și artistic, deschizând noi orizonturi de percepție, educând publicul tânăr și pe cel care în mod normal nu are acces la cultură, evenimente care au curajul și forța să schimbe mentalități atrofiate și să anihileze prejudecăți, subtil dar eficient.

Unde vă putem citi, domnișoara Ligia, dacă ni se face poftă de poezia dumneavoastră?

Din volumul meu de debut (Mici cutremure, editura Charmides, 2017) nu cred că mai există exemplare. În câteva antologii și pe net, ca pe tot omul postmodern. Poeme din următorul volum, pe care îl pregătesc pentru anul viitor, se găsesc pe site-urile DilemaVeche, Radio Guerrilla, Crevice.ro

Ce părere aveți despre țara noastră, despre timpul prezent și despre viitor? Cum vezi dumneata viitorul României? Vă interesează aspectul? Vă preocupă Apocalipsul? Îl așteptați să vină? Îi sunteți în contra?

Țara noastră ar duce-o mult mai bine dacă oamenii ar avea mai multă încredere în ei, dacă ar învăța să se accepte pe ei înșiși și pe cei din jurul lor, dacă ar exista mai multă solidaritate și dacă nu ar mai aștepta mereu să vină cineva să le pună pe tavă schimbarea. Mă preocupă, desigur, altfel eram și eu plecată pe coclauri prin alte țări, dar am rămas în România și intenționez să rămân mai departe și să fac atât cât îmi stă în putere, pe felia mea, să aduc o mică schimbare, o deschidere necesară.

Totuși, încă aștept să dispară propaganda, atâta timp cât oamenii nu sunt educați să discearnă informația reală de mijloacele de manipulare iar propaganda tronează bine mersi în media, rămânem într-o zonă sumbră.

Cum stăm cu literatura română la zi? Dacă am vrea să citim o pleiadă de tineri poeți, pe cine ne recomandați și de ce? Cum să procedăm? Citiți și alți poeți în afara cercului de poeți în care vă învârtiți? Pe cine?

Vă recomand să urmăriți ce cărți scot cele câteva edituri care promovează poezia contemporană din România – Charmides, Casa de Editură Max Blecher, Tracus Arte, să veniți la Institutul Blecher, clubul de lectură care se întâmplă în fiecare duminică, la București sau Nepotu’ lui Thoreau din Cluj sau Dactăr Nicu’s Skyzoid Poets din Brașov, să vedeți cine citește la Poezia e la Bistrița sau la FILIT și pe urmă să vă faceți singuri o idee despre cum vă place poezia. Da, citesc cam tot ce apare în materie de poezie în România, la editurile bune și citesc foarte multă poezie din afara țării, urmăresc The New Yorker, Poetry Foundation, The Paris Review și alte reviste de literatură din America Latină, Mexic, etc.

În loc de încheiere, spuneți-ne, vă rugăm, câteva versuri din lirica dumneaovastră. Să punem, astfel, o piedică în calea uitării.

Vă împărtășesc un poem care încă nu se găsește în vastul online decât în limba maghiară, tradus de Orsolya Andras, în urma unei lecturi pe care am avut-o la Nepotu’ lui Thoreau. E vorba de poemul care va da și titlul următorului meu volum, un fel de manual despre cum să dispari fără urmă:

 

MISS HOUDINI

după acest anotimp ploios trebuie să vină

și zile mai bune bătrânii nu ies

în ploaie așteaptă cuminți

în scara blocului cu plasele pregătite

fiecare ieșire e planificată atent

îmi spun că sunt tânără dar ei nu știu că mă dor

spinarea și picioarele și în mintea mea sunt dezastre prefabricate.

 

am fost și eu fetița care cădea

în fiecare noapte din pat

în fiecare dimineață mă aștepta

în pragul ușii câinele lup

femeile spălau trupul unei bătrâne în hol

un străin mi-a mângâiat părul scurt și țepos

și mi-a spus vor veni și zile mai bune

 

zâmbesc frumos și nu mă dau de gol

las apele să-și vadă de drum nu pot

face nimic să opresc vertijul spaima

dar mă pricep atât de bine să le ascund

 

când au arătat cu degetul spre mine și m-au acuzat că mint

n-am lăsat să se vadă.

când i-am rugat să vină și mi-au spus că nu se poate

n-am lăsat să se vadă.

când m-au asigurat că se întorc

am dispărut eu prima.

 

fetiță credulă cu inima-n spumă

de la un câine turbat să nu credeți

în fiecare dimineață scot o inimă

nouă din sertarul cu jucării de import

la finalul zilei o dau mai departe

și pornesc în somn fără organe vitale.

 

dacă te-ai plimba pe stradă prin mintea asta

ai da nas în nas cu balauri și pitici

și e nevoie de un foc atât de mic ca să le spulbere

știu că va veni momentul când una din acele creaturi fantastice

mă va înghiți într-o singură clipă de parcă nici n-aș fi existat

și poate că atunci cu adevărat vor veni și zile mai bune.

CITAT

Nu se așteaptă nimeni să mănânce stridii de pe urma poeziei, dar trebuie să spun că atunci când se încasează punguța cu galbeni pe seama unei cărți, a unei lecturi sau a unui festival, acele sute de lei capătă haloul unui cufăr cu rubine și asta pentru că e ca și când ai săpa în piatră seacă știind că n-o să dai de apă și totuși uneori dai. Dacă în mod normal nu sunt atentă cum îmi cheltuiesc banii, atunci când ei vin din poezie, cumpăr lucruri de care nu am nevoie, dar îmi plac, cum sunt nucile umplute cu cremă de rom sau bijuteriile afghane.

Ligia-Verkin Keșișian, poetă