Doru Preda s-a născut la București, în ’56, iar până în 1990 a lucrat ca informatician. A activat apoi în zona de comerț, dezvoltând o afacere în sfera modei și o alta în sectorul alimentar. În toamna lui 2014 însă, a început să scrie o parte din poveștile care îl obsedau.

În 2015, Doru Preda se înscria la un atelier de creație; avea să câștige apoi premiul de popularitate la prima ediție a Turnirului Literar promovat de Cenaclul de la Roma, iar în acest an a publicat prima carte – volumul de proză scurtă „Candido” (Editura Nemira). De anul trecut, locuiește la Brașov, dar se consideră „un bucureștean get-beget”. „Iubesc Bucureștiul, cu contradicțiile sale, cu urâțenia sa uneori insuportabilă, dar și cu nenumăratele sale surprize, cu acea risipă de frumusețe aproape imposibil de descris”, spune autorul, care e de părere că, în România, „principala problemă este aceea a asumării răspunderii pentru acțiunile noastre. Când fiecare cetățean se va comporta responsabil, munca sa și a celorlalți va contribui cu adevărat la dezvoltarea unei identități naționale reale”.

ID. Cine este Doru Preda? V-ați născut la București, în ’56, și ați ales să studiați la Academia de Studii Economice. Cum și de ce?

Să vorbești obiectiv despre tine, la persoana a treia, este o mare provocare. Ca un fel de oglindă în care ar trebui să se reflecte faptele și intențiile înșirate de-a lungul unei vieți. Îmi asum tot ce am trăit, cu bune și rele, ca făcând parte dintr-un destin cu care nu m-am războit niciodată. În liceu îmi doream să ajung arheolog, însă exista riscul ca acest lucru să rămână doar un vis, din cauza rigidității de atunci a sistemului. De aceea am ales o meserie mai utilă, cu șanse reale de a fi practicată în București, și nu prin cine știe ce sat uitat de lume. Formarea ca specialist în analiza și programarea economică m-a ajutat ulterior să îmi ordonez ideile și să-mi canalizez imaginația către o necesară concretizare, mai întâi ca întreprinzător în industria modei, mult mai târziu ca autor de texte literare.

INFORMATICIANUL. Au fost ani, până în ‘90, când ați lucrat ca informatician. Cum vă amintiți astăzi de acea perioadă?

Un adevărat dolce far niente, în epocă meseria de informatician era prea puțin înțeleasă, cu toate acestea era plătită foarte bine, iar cerințele se situau la un nivel mediu, lesne de atins. A însemnat foarte mult timp liber, în care am citit tone de cărți și am purtat cu amicii și colegii interminabile discuții legate de ele. Un timp despre care îmi amintesc cu mare plăcere. A fost un fel de perioadă târzie power-flower, când libertatea se manifesta citind literatură de calitate și ascultând muzică occidentală, la adăpost de ochii și urechile vigilente ale partidului conducător.

ÎNAINTE DE LITERATURĂ. Înțelegem că apoi, până în urmă cu câțiva ani, ați fost „întreprinzător privat”. Ce înseamnă, mai exact? În ce relații erați în tot acest timp cu literatura? Citeați mult, scriați uneori?

Mai exact, așa cum am amintit deja, a fost o afacere în sfera modei, dublată (aici se poate vedea bine pragmatismul de care vorbeam) de o alta mai modestă, însă mai sigură, în comerțul cu mărfuri alimentare. Reflexul condiționat era însă extrem de solid, am continuat să citesc cu sârg, mai ales că îmi permiteam să cumpăr cărțile dorite, ceea ce am și făcut cu multă încredere și cu destulă lipsă de discernământ, sărind dintr-o suflare de la Jeffrey Archer la Philip Roth. O perioadă necesară, aș spune, pentru a-mi limpezi preferințele. Scrisul a rămas undeva, în urmă, îmi aminteam uneori cu nostalgie de poemele compuse în liceu sau de pseudo-eseurile dominate de o exuberanță juvenilă, ca despre niște copii a căror creștere s-a oprit brusc, înainte de pubertate. Simțeam însă că într-o zi mă voi întoarce la ele și le voi acorda șansa de a crește și de a-și dezvălui menirea.

UN ATELIER DE CREAȚIE. Ce v-a determinat să participați, în 2015, la atelierele Creative Writing Sundays, organizate de Revista de Povestiri, și cum v-au ajutat? Cum v-ați scris primele proze, în acea perioadă, cum a (re)început aventura dumneavoastră cu scrisul?

În toamna lui 2014 am început să aștern pe hârtie (un fel de a spune, deoarece folosesc o tastatură) câteva dintre poveștile care mă obsedau. A fost ca mersul pe bicicletă după o lungă pauză, știam cum se face, dar mai știam și că trebuie să-mi recapăt siguranța pentru a „circula” cu dezinvoltură. Am descoperit pe Facebook invitația lansată de Revista de Povestiri, atelierele se țineau în mansarda unei librării pe atunci celebre din Piața Romană, la doi pași de casă, așa că mi-am luat inima în dinți și m-am înscris, mai întâi pentru a asculta ce scriseseră ceilalți. Nu după multă vreme, am trimis propriile texte pentru a primi feedback din partea scriitorului invitat în duminica respectivă. A fost un pas enorm, am putut compara munca mea cu a celorlalți aspiranți la statutul de scriitor, iar analizele pe text făcute de autori consacrați (îi amintesc aici doar pe primii întâlniți – Răzvan Petrescu, Marin Mălaicu-Hondrari, Marius Chivu) mi-au insuflat încrederea necesară.

UN PREMIU DE POPULARITATE. La prima ediție a Turnirului Literar promovat de Cenaclul de la Roma, ați câștigat Premiul de Popularitate. Cum a fost acea experiență pentru dumneavoastră?

O experiență minunată, din toate punctele de vedere. La început am fost destul de reticent, mai ales că nu sunt fanul participării la concursuri, premiile mi se par irelevante în acest domeniu. Textele fuseseră trimise de iubita mea și anunțul că am câștigat unul dintre premii m-a cam luat pe nepregătite, așa că nu mi-a rămas decât să-mi fac bagajele. Căldura cu care am fost întâmpinați, dragostea românilor din diaspora pentru literatura în limba maternă, laolaltă cu eforturile deosebite ale organizatorilor, m-au făcut să mă dezmeticesc și să apreciez la adevărata valoare acel demers. Ceilalți autori premiați mi-au devenit între timp prieteni, la fel ca unii dintre oamenii implicați în desfășurarea evenimentului. Și, nu în ultimul rând, am revăzut după ani buni Roma, orașul meu de suflet.

CANDIDO. Și, în sfârșit, în acest an a apărut la Editura Nemira volumul de proză scurtă „Candido”. Cum s-a construit acest volum, cât timp ați lucrat pentru a-l scrie, ce v-a inspirat?

Ei bine, pot spune că am fost destul de prolific, mai ales în perioada 2016-2018. Am scris în paralel proză scurtă și poezie, la un moment dat s-a adunat material mai mult decât suficient pentru a încerca să public. Selecția a fost făcută împreună cu editoarea Eli Bădică, îndeosebi după criteriul omogenității. Sunt povestiri inspirate de călătorii, de întâmplări din imediata noastră vecinătate, de visurile și speranțele oamenilor întâlniți și, nu de puține ori, de nostalgia unor vieți aparent străine, din care, în mod straniu, se pare că ne reamintim frânturi emoționante.

BRAȘOV. Fiind născut în București, cum de ați lăsat anul trecut capitala pentru Brașov? Ce vă place mai mult și mai mult la noul dumneavoastră oraș? Și, bineînțeles, cum arată cotidianul dumneavoastră?

Fără discuție, sunt un bucureștean get-beget. Iubesc Bucureștiul, cu contradicțiile sale, cu urâțenia sa uneori insuportabilă, dar și cu nenumăratele sale surprize, cu acea risipă de frumusețe aproape imposibil de descris. Dragostea este însă mai presus de toate acestea și ea m-a îndemnat să mă mut la Brașov, alături de iubita mea, care mi-a devenit între timp soție. Cotidianul meu este aparent banal, condimentat însă cu lungi plimbări citadine, un soi de arheologie emoțională, ce încearcă să scoată la iveală potențialul ascuns sau nebăgat în seamă al Brașovului. Iubesc liniștea nefirească a vechilor cartiere, seninătatea oamenilor, aerul răcoros al înserării. Și multe altele.

ROMÂNIA, AZI. Cum vedeți România de azi, ce e bine și ce e rău? Ce e de făcut pentru a fi mai bine?

Cred că România de astăzi se aseamănă foarte mult cu cea dintotdeauna, cea care a răzbătut, care a făcut față lucrărilor potrivnice. Nu agreez alarmismul ultimilor ani, susțin opiniile argumentate și nu văicărelile neproductive întâlnite la tot pasul. Consider că principala problemă este aceea a asumării răspunderii pentru acțiunile noastre. Când fiecare cetățean se va comporta responsabil, munca sa și a celorlalți va contribui cu adevărat la dezvoltarea unei identități naționale reale, cu care ne vom putea mândri în fața oricui. Și care ne va ajuta să trăim într-o lume mai bună, fără să ne uităm mereu peste gard, la vecinii mai harnici și mai ordonați.

SCRIITORII DE LA CARE AȚI ÎNVĂȚAT. Care considerați că sunt ei?

Mi-ar trebui cel puțin două pagini pentru a-i enumera doar pe cei de care îmi amintesc acum. Cred că ai ceva de învățat și dintr-o carte proastă – locuri comune de evitat, exprimări prețioase sau siropoase, melodramă în exces etc. Probabil că fiecare scriitor are o pleiadă de maeștri de la care a deprins arta exprimării, cei care l-au atras în mrejele acestei minunate ocupații – scrisul. Am înțeles puterea prozei scurte citindu-l pe Raymond Carver, am descoperit libertatea limbajului la prima lectură din Philip Roth, m-am lăsat copleșit de frumusețea filigranată a scriiturii clasicilor japonezi Yasunari Kawabata și Yasushi Inoue, sau de dramatismul din spatele aparențelor banale, așa cum transpare în romanele semnate de Graham Greene și Iris Murdoch, cât și din minunatele povestiri scrise de Alice Munro. Și, în mod special, îl voi aminti pe Julio Cortázar, cel de la care am învățat că într-o proză nu trebuie niciodată să explici, pentru că cititorul tău este cel puțin la fel de inteligent ca tine și va înțelege.

VA URMA… Veți continua să scrieți, la ce lucrați în prezent?

Scrisul este hrana mea de zi cu zi, nu știu cum aș mai putea trăi fără să scriu. Sau să rescriu, deoarece, parafrazându-l pe Borges, este important să scrii, dar mai important este să rescrii. Rescriind, înțelegi mai bine resorturile intime ale textului, descoperi noi sensuri, unele dintre ele reușind uneori să împingă scenariul pe un drum neașteptat. Așadar, în acest moment de „siestă literară”, rescriu unele texte conturate în perioada de început și mă pregătesc să finalizez prozele neterminate, lăsate la dospit. Și, bineînțeles, continui să scriu atunci când ceva mă inspiră, de la un simplu gest la o întâmplare auzită la masa alăturată, mulțumindu-i destinului că îmi pune la dispoziție acest incredibil material de studiu care este viața.

„Am înțeles puterea prozei scurte citindu-l pe Raymond Carver, am descoperit libertatea limbajului la prima lectură din Philip Roth, m-am lăsat copleșit de frumusețea filigranată a scriiturii clasicilor japonezi Yasunari Kawabata și Yasushi Inoue, sau de dramatismul din spatele aparențelor banale, așa cum transpare în romanele semnate de Graham Greene și Iris Murdoch…” (Doru Preda)

Foto: Doru Preda / arhiva personală