Alexandru Potecă, sculptor: „Nu aș vrea să înțepenesc, nici în felul în care mă raportez la lume, nici într-un stil anume”

- - 3- 5 vizualizari

Format ca sculptor la graniţa dintre secolele XX şi XXI, Alexandru Potecă este cunoscut în primul rând pentru expoziţia Golden Flat, o transformare a unui apartament tipic românesc în comunism, pe care o numeşte „o instalaţie cu care m-am jucat”. Am vorbit cu Alexandru despre artă, despre căutările lui şi despre unde l-ar putea duce ele într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat.

 

Povestește-ne prima dată despre Golden Flat? Ce este și când a apărut?

Acum nouă ani. De fapt, pe la sfârşitul lui 2008 am început proiectul, dar în 2010 a avut lansarea. Păi hai să vorbim în primul rând despre “Epoca de Aur”, că asta a fost o expoziţie semnificativă în cariera şi evoluţia mea. A fost o reconstrucţie a unei lumi. Au mai fost proiecte cumva în genul ăsta, dar erau mai mult expuse obiecte din acea epocă. Eu am recreat efectiv un spaţiu, un apartament de două camere al anilor ‘70-‘80, pe care apoi l-am transformat artistic. Etnografie urbană, ca să zic aşa. M-au ajutat foarte mult și discuțiile cu diverși oameni și implicarea lor, pentru că inițial luasem câteva obiecte pe care le-am aurit, apoi oamenii au început să-mi spună “îţi aduci aminte de peştele de pe televizor?” şi alte amintiri şi aşa s-a dezvoltat proiectul. A fost interesantă dezvoltarea asta, pentru că eu plecasem iniţial la drum cu idea de a auri, de a transforma câteva obiecte, dar aşa am ajuns până la urmă la a reface un apartament întreg. Adunatul obiectelor şi poveştile oamenilor m-au convins că a meritat şi că proiectul chiar i-a mişcat cumva, i-a făcut să reacţioneze şi chiar să se implice.

Cum a ajuns la public, sub ce formă? A fost o expoziţie clasică?

Da, în primă fază a fost o expoziţie la Muzeul Ţăranului Român. Nu a fost clasică, în sensul că nu erau doar picturi pe pereţi şi sculpturi pe soclu, era format astfel încât să imite un apartament. A fost mai interactivă, a creat o altă relaţie între privitor şi lucrare.

Ce fel de public a atras expoziţia şi care segment de public ţi s-a părut mai atins de subiect?

Am avut public de toate felurile, dar cel mai mult au reacţionat cei care au trăit perioada aceea. Ei au gustat mai mult şi povestea şi ironia obiectelor aurite. Au fost atraşi şi cei mai tineri, care nu au prins vremurile alea, dar probabil mai mult din curiozitate, cum te-ai întoarce într-o epocă pe care nu ai trăit-o, cum ai săpa şi ai da de nişte artefacte. Oricum, nefiind o epocă atât de îndepărtată, chiar şi cei mai tineri au avut un fel de acces la ea prin poveştile părinţilor, care au trăit-o. Oricum, obiectele au supravieţuit destul de mult timp şi după ’89, pentru că un apartament nu se schimbă de pe o zi pe alta, deci unele le erau totuşi familiare. Evident că reacţiile au fost diverse, de repulsie, de nostalgie, la unii de amuzament, dar important pentru mine, a fost că reacţiile au existat, până la urmă asta îşi doreşte orice artist.

Ce te-a făcut să abordezi tema asta?

M-a atras în primul rând ideea de lucrare cumva documentar şi am vrut chiar să urmăresc reacţiile la un trecut nu foarte îndepărtat, pe care nu îl putem arunca şi la care majoritatea dintre noi trebuie să ne raportăm cumva. Apoi expoziţia a căpătat formă de film şi a fost trimisă la o expoziţie în Israel, unde au expus mai mulţi artişti români, apoi a ajuns la Muzeul de Artă Contemporană, într-un cadru mai larg, unde au fost şi proiecţii de filme, Amintiri din Epoca de Aur printre altele… A fost, practic, o instalaţie cu care am putut să mă joc, a luat mai multe forme.

Care a fost drumul tău ca artist, cum te-ai format?

Eu de formaţie sunt sculptor. După ce am terminat facultatea, m-am căutat o perioadă, cum face orice artist, până te cristalizezi. Eu am mers destul de mult pe relaţia dintre cuvânt şi imagine, în cazul meu, ca sculptor, imaginea fiind obiectul, iar cuvântul fiind povestea obiectului. Pentru lucrarea de master, de exemplu, am luat obiecte cotidiene, le-am replicat din bronz, iar povestea am scris-o direct în obiect, e o simbioză în cazul ăsta între cele două. Am încercat să mă scutur un pic de scuptura clasică, de fapt de modernismul clasic, că nimeni nu mai lucrează clasic, ca-n Renaştere (râde).

Ai materiale în care preferi să lucrezi?

Aş putea spune că îmi place marmura, îmi place cuprul, dar îmi place şi să experimentez, să nu mă limitez, deci încerc diferite materiale, să fac cât mai mult, pentru că experimentele astea tehnice te ajută şi să gândeşti, să-ţi vină idei noi, abordări noi.

Te-ai format artistic în perioada „de tranziţie”; cum vezi evoluţia artei româneşti până în zilele noastre?

Din păcate nu sunt foarte la curent cu ce fac generaţiile mai tinere, merg destul de rar la vernisaje şi alte evenimente de gen, dar sigur că o evoluţie există. Ei au mult mai mult acces la informaţie, cred că sunt şi mai direcţionaţi, ştiu mai bine şi mai repede ce vor să facă. Noi învăţam cu profesori formaţi în vremurile alea de care vorbeam mai devreme, se mergea dintr-un fel de inerţie. Lucru care mie mi-a priit, pentru că în lipsa unor repere din şcoală, m-am învăţat foarte repede să mi le caut pe ale mele, să mă concentrez şi să sap mai mult şi mai temeinic după ele înăuntrul meu.

Crezi că accesul acesta foarte facil la informaţie, la tot ce se crează oriunde în lume, poate influenţa un artist în detrimentul propriei identităţi?

Sigur că te poate influenţa, dar nu ştiu dacă până la pierderea identităţii. De fapt, cred că depinde de fiecare artist, de fiecare om în parte. Ca în orice alt domeniu, mai ales cultural, poţi ajunge la un moment dat să mimezi ceva ce te-a impresionat, un stil cu care te identifici. Probabil ţine şi de fazele prin care trece fiecare artist. Ca să-ţi găseşti identitatea, ca să fii cu adevărat autentic, trebuie şi să duci o luptă continuă cu tine, e o căutare pe care fiecare o tratează şi o abordează în felul lui. După părerea mea, după 30 de ani ajungi la maturitatea necesară unei definiri. Eu am descoperit multe lucruri despre mine şi despre cum percep eu arta, despre cum o percep alţii, despre relaţia dintre obiect şi privitor, după expoziţia Golden Flat. Aş putea-o numi o maturizare artistică.

Ce a urmat în cariera ta după Golden Flat?

În 2014, cred, am participat la un alt proiect interesant, numit Proiectul 1990, propus de curatoarea Ioana Ciocan, care a adus mai mulţi artişti să expună, pentru o perioadă scurtă, lucrări pe soclul fostei statui a lui Lenin, din faţa Casei Presei. Lucrările, bineînţeles, trebuia să se raporteze la cadrul respectiv, pe care eu l-am văzut ca un piedestal al puterii. Au fost multe lucrări mişto, unele mai confuze. Eu am expus o lucrare numită Country Lovers. Era exact în vremea alianţei USL, dintre PSD şi PNL, aşa că am făcut o instalaţie simplă, care reprezenta doi câini de luptă prinşi într-un penis captivus pe un leagăn care se mişca în bătaia vântului. Aşa am simţit eu să punctez confuzia creată de acea alianţă de conjunctură, fără să mai conteze care-i stânga şi care-i dreapta. Am adus cumva tema în actualitatea de atunci.

Înţeleg că, mai nou, faci şi pasul spre pictură?

Da, încerc o combinaţie între pictură şi sculptură, adică basorelief. Mă interesează să se citească mai mult umbra şi lumina, pe două tonuri mate de negru. Vreau să recreez un peisaj care, expus sub lumină unidirecţionată, să atingă privitorul prin jocul umbrelor. Mai am un proiect, dar care este într-un stadiu foarte incipient, deci nu voi vorbi prea mult despre el, legat de comunicarea modernă şi manipulare.

Te interesează politica, mişcările sociale, urmăreşti subiectul?

Nu mă preocupă în mod sistematic, nu cercetez subiectul, dar observ ce se întâmplă în jurul meu. Oamenii se schimbă, se schimbă felul în care comunică, în care judecă alţi oameni. Observ cât de fragile sunt valorile în faţa noilor mijloce de comunicare. Vreau să abordez tema asta din punctul de vedere şi cu mijloacele unui artist, nu al sociologului, că nu e cazul.

Te-ai gândit la emigrare sau eşti legat, ca artist, de spaţiul românesc, de familiar?

Cred că m-aş adapta într-un spaţiu străin, în Berlin, de exemplu. Evident că aici am un confort, atelierul meu, viaţa socială, familia, ca toată lumea. Dar de ceva vreme m-am gândit să ies un pic din zona asta şi vreau să aplic la un doctorat în India. Este şi o zonă amestecată cultural, în care aş avea multe de învăţat şi de observat; obiectele pe care le folosesc, cum le fac, care le e simbolistica. Da, cred că aş putea să mă adaptez. Chiar am mai stat doi ani în India, între 2003-2005, dar într-un loc mai liniştit, acum aş vrea să văd altceva, eventual mai spre rural. Nu vreau să înţepenesc nici în felul în care mă raportez la lume, nici într-un stil anume.

3 recommended
comments icon 0 comments
5 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

George Russo


Bookmark?Remove?

Romina Roșu, consultant în organizarea casei: „Cateodată poate fi dificil să simplifici și să organizezi singur, mai ales când ai pierdut controlul și volumul lucrurilor te copleșește”

-

După o carieră de aproape 15 ani în domeniul PR-ului, Romina a simțit că vrea și poate să facă mai mult pentru oameni, așa că a ales să-și urmeze pasiunea pentru organizare. Romina este primul consultant KonMari din România și inițiatoarea proiectului Organizo... Mai mult »

Bookmark?Remove?

Bogdan Vasile, avocat, Leaders For Justice: „Elevii sunt încântaţi de modul în care se lucrează, de faptul că nu li se serveşte o dictare seacă şi pur teoretică, ci au ocazia să-şi expună ideile într-o dezbatere”

-

Pentru cei ce încă nu ştiu, ne poţi spune câte ceva despre Leaders for Justice? Ce este şi ce îşi propune? Lideri Pentru Justitie este derulat de Programul Statul de Drept – Europa de Sud-Est al Fundatiei Konrad Adenauer din Germania şi se adresează tinerilor ... Mai mult »