Diana Oncioiu, ziaristă: “Sunt un reporter care nu și-a trădat meseria”

-

Cum e viața în presa independentă? Ne răspunde Diana Oncioiu, ziaristă la Dela0 (www.dela0.ro) și la Să fie lumină (www.safielumina.ro).

 Andrei Crăciun

Întreb pentru aceia care au fost neatenți în ultima perioadă la mersul jurnalismului românesc: cine este Diana Oncioiu, care e treaba cu ea, ce vrea ea de la viață și operă?
E groasă dacă am ajuns în punctul în care Diana Oncioiu e luată la mână de Andrei Crăciun. Revenind la  subiect, nu am știut niciodată să răspund la astfel de întrebări. Mereu am simțit că oamenii se străduiesc să ofere la ele răspunsuri care să-i facă să pară interesanți. Sunt om căruia îi place să pună întrebări, să scrie, să danseze, să călătorească și să încerce tot felul de mâncăruri acompaniate musai de un vin bun. Pot să fiu și foarte enervantă, încăpățânată și uneori egosită. De ultima chestiune mă tratez de multă vreme. Celelalte două mă ajută mult pe teren și în munca de documentare. Sunt un reporter care nu și-a trădat meseria. E o normalitate care într-o lume strâmbă a devenit ceva excepțional. Într-o lume strâmbă eu încă sper la o presă mai bună, care să se concentreze pe conținut, o presă curajoasă pe care să nu o controleze patronul, politicianul, faima, like-urile, ci interesul public. Și nu doar sper. Fac totuși ceva în sensul acesta. Mă încăpățânez să fac presă în ciuda tuturor obstacolelor. Colegul, editorul și partenerul Vlad Stoicescu îmi spune mereu că e musai să fim umili în raport cu munca noastră. De acord cu el, dar luna aceasta mă uit ceva mai mult în urmă pentru că Dela0.ro face opt ani. Și nu pot să nu observ că în acești opt ani am fost în echipă doi oameni, trei, șapte, din nou trei, apoi cinci. Indiferent de câți am fost am continuat să punem pe site conținut. Nu trebuie să mă credeți pe mine pe cuvânt. Intrați cu încredere pe Dela0.ro. Așa că sunt umilă în raport cu munca mea, dar sunt și tare mândră de ce am făcut în ultimii ani.

       Diana Oncioiu, pe teren, documentând complexa viață a iehoviștilor pentru proiectul Să fie lumină

Dincolo de jurnalism, care este viața Dianei Oncioiu? Cu ce se îndeletnicește ea?
Rămâne puțin dincolo de jurnalism. Gândește-te că în televiziune unde am lucrat cinci ani de zile petreceam cam 10-12 ore în redacție. Petrec la fel de mult timp și acum când nu mai sunt în presa mainstream. Dar nu mă deranjează deloc. Îmi place ce fac și cred foarte mult în ceea ce fac. Cum e însă nevoie și de puțină deconectare există viață și dincolo de jurnalism. E de găsit în călătorii, în seri petrecute cu oameni apropiați, în cărți, filme, gătit și emisiuni despre gătit.

Din jurnalism câte pungi de covrigei ați strâns în ultima lună? Cum se stă pe partea financiară? Întreb mai mult pentru cititori, ca să conștientizeze care e starea de facto, cum se chivernisește un gazetar român contemporan independent.

Mă gândeam zilele trecute că fac presă de 12 ani și nu am câștigat niciodată mai mult de 3.500 de lei pe lună. Primul meu salariu în 2007 a fost de 1.200 de lei. Când am plecat din presa mainstream în 2014 știam că banii vor fi puțini. Știam că venitul nu va fi unul constant. Mi-am asumat asta. Sunt însă norocoasă pentru că nu sunt nevoită să plătesc chirie, rate. Altfel ce să zic? Este destul de frustrant. Iar soluția nu sunt covrigeii, care oricum nu-mi plac, soluția o reprezintă un public care să plătească pentru conținutul pe care-l primește.

Viitorul țării noastre. Sunteți o persoană informată. Ce ne puteți spune de el, despre viitorul cu pricina?
Prin subiectele pe care le documentez mă întâlnesc de multe ori cu viitorul. Copiii sunt bine, în sensul că au un potențial incredibil. Pun întrebări, au îndoieli, curiozități, așa cum îi șade bine unui copil. O societate care nu are însă grijă să păstreze aceste caracteristici, să le încurajeze este una care va eșua. Și aici intervine educația. Sistemul nostru de educație este unul care încurajează inechitatea. Sistemul nostru de educație ia copilul de etnie, copilul cu dizabilități și copilul care vine dintr-o familie cu venituri puține și-i pune într-o clasă separată de copiii care nu sunt în niciuna din categoriile de mai sus. Și nu face acest lucru de ieri, de azi, ci de generații întregi. Primii copii care au trecut prin acest proces de segregare sunt acum adulți. Pentru că școala a renunțat la ei au ales să nu-i mai treacă pragul după clasa a VIII-a sau chiar mai repede, ceea ce le-a scăzut șansele la un trai decent. Există și excepții, dar meritul nu este nicidecum al școlii, ci al părinților care au pus totul la bătaie pentru ca cineva din familie să aibă totuși mai mult de opt clase.

Vă știu sensibilă la temele sociale. Cum e, Diana, de fapt cu sărăcia în țara noastră, cu asistații social, cu injustiția socială, cu segregarea în școli, cu tot ceea ce văd gazetarii care merg pe teren?
Hai să le spunem beneficiari de ajutor social. Termenul de “asistat” a fost inventat de presă și e menit din start să-l umilească pe om și să inducă cumva ideea că omul respectiv stă degeaba. Nu e nici cel de beneficiar unul fericit, dar așa e trecut în lege. Cum e  cu sărăcia? O să încerc să dau un răspuns scurt. Credem de multe ori că sărăcia este o alegere, că oamenii aleg să fie săraci. Credem că sărăcia vine din lipsa de voință a celui sărac. Dar noi spunem aceste lucruri din poziția omului privilegiat. Al omului care a avut acces la educație, care a avut părinți și/sau rude care să-l susțină, care a avut cadre didactice pregătite. Copiii din mediile dezavantajate nu au multe din aceste privilegii. Căci da, trăim în țara în care să ai un cadru didactic pregătit este un privilegiu. Trăim în țara care-i împinge către margine pe cei vulnerabili. Și apoi ne oripilăm de ilegalitățile care se petrec în aceste margini. Sărăcia nu are nimic nobil în ea. Sărăcia înseamnă supraviețuire. Sărăcia creează practic mediul perfect pentru ilegalități. În mediile sărace se dezvoltă cerșetoria, traficul de minori, proxenetismul. Eu am văzut toate aceste lucruri pe teren. Și am scris despre ele în încercarea de distruge miturile și prejudecățile despre sărăcie. Și cred că presa uită de multe ori un lucru. Uită atunci când scrie despre sărăcie să treacă și pe la autorități. OK, arată-mi ce înseamnă sărăcia, dar treci și pe la primărie, asistență socială, protecția copilului, minister, poliție, școală și pune-le oamenilor din aceste instituții întrebări. Altfel nu faci decât să rostogolești involuntar ideea că de vină sunt oamenii săraci.

Dumneavoastră ați învățat carte și prin Țările de Jos și v-ați întors să trăiți și să creeați la București. Ce a fost în capul dumneavoastră? S-a procedat corect? Se prezintă regret? Cum e?
Eu am plecat în 2010 în Amsterdam pentru un master pe Holocaust și genocid convinsă că nu voi mai face niciodată presă. Atât eram de dezamăgită de ce se întâmpla pe zona aceasta. Am vrut după master să dau și la doctorat. Nu a fost să fie și din motive personale m-am întors în țară, dar cu gândul de a pleca din nou. Am revenit în presă și aici am rămas. Mi-am găsit locul în presa independentă/alternativă și mai presus de orice mi-am găsit vocea. Am iubit și iubesc Amsterdam și tot ce am trăit doi ani în acel loc, dar am plecat împăcată de acolo. Așa că nu regret nimic.

Cu proiectul Să fie lumină – ce ne puteți spune despre el, acum, după doi ani? Ce alte proiecte ticluiți voi acolo?
Să fie lumină este cel mai greu proiect în care eu am fost implicată. Am fost sceptică când Vlad Stoicescu și Ovidiu Vanghele au pus totul pe hârtie. Dar eu sunt sceptică în fața oricărui proiect mare. Îmi revin pe parcurs. După doi ani pot spune că am făcut multe lucruri. Sigur că puteam face și mai mult și mai bine. Dar cel mai important lucru e că după doi ani sunt de găsit zeci de materiale care să ne ajute să înțelegem mai bine ceva ce era aproape de neînțeles înainte. Până la urma acesta e rolul presei. Și cred că noi ne-am achitat bine de el în acest proiect. Pentru 2020 avem ceva planuri, dar le păstrăm momentan pentru noi.

CITAT
Mă gândeam zilele trecute că fac presă de 12 ani și nu am câștigat niciodată mai mult de 3.500 de lei pe lună.
Diana Oncioiu, ziaristă

comments icon 0 comments
0 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

Andrei Craciun


Bookmark?Remove?

Armine Vosganian, actriță: “Faptul că sunt Vosganian nu m-a ajutat la niciun casting, concurs de angajare sau festivaluri de filme și de obicei mi s-au închis uși”

-

Fiica lui Varujan Vosganian, scriitor și om politic, și a Mihaelei Vosganian, compozitoare de avangardă, Armine joacă în spectacole de teatru cu Trupa Rampa și este regizoare de filme (și-a făcut masterul la London School Film). Andrei Crăciun Cine ești dumnea... Mai mult »