Cea mai recentă carte publicată de Delia Oltea Rusu este “Copiii pierduți ai anilor roșii” (editura Herg Benet, 2019).

Andrei Crăciun

Întreb pentru aceia care au fost neatenți în ultima perioadă la mersul literaturii române: cine este Delia Oltea Rusu, ce vrea aceasta de la viață și operă?

Sunt un om obișnuit, o femeie „corriente”, banală, cum ar spune spaniolii, printre care trăiesc acum. Sunt mamă mândră a două femei frumoase, doi oameni minunați, pe dinafară și pe dinăuntru. De 31 de ani sunt nevasta unui bărbat de care sunt încă îndrăgostită și fiica unică a doi oameni de excepție. Sunt o „metisă” prin venele căreia curge sângele unui moldovean refugiat dintr-un sat basarabean și a unei bănățence. M-am născut în Ardeal, pe care îl iubesc cu patimă și dacă mă întrebați ce sunt, voi spune în primul rând că sunt ardeleancă. Fac parte din generația decrețeilor, aveam 22 de ani la Revoluție și mi-am pus multe speranțe în democrația intrată ca un miracol în viața mea. În 2001, am înțeles că miracolul este mai degrabă un miraj, am părăsit Ardealul iubit și am plecat la muncă, în Germania. Eram profesoară, predam de nouă ani la școala generală din satul în care locuiam. Am obținut un contract de muncă temporar în agricultură, am plecat cu multe speranțe, și am trăit experiența muncii în regim aproape sclavagist, pe plantația unui patron german. La sfârșitul contractului am ajuns în Spania, pe vremea când vizele erau indispensabile în Europa. Povestind întâmplările prin care am trecut, am înțeles că oamenii ar dori să afle mai multe, toată lumea mă asculta fascinată și-și dorea amănunte, detalii, continuări. Era perioada în care mulți visau să plece și toți își imaginau că acolo vor găsi doar lapte și miere. În anul în care am împlinit 40 de ani, după șapte ani de la experiența din Germania, rezident spaniol, m-am așezat și am scris povestea mea. Cartea „Sârme și portocali” a fost publicată la editura Herg Benet în 2015 și descrie această lungă călătorie de la catedra de profesoară, până la statutul de rezident cu drept de muncă, pe teritoriul spaniol. Aș spune eu, o poveste cu nimic mai specială decât a multor români care și-au luat ca mine țara-n cap, prin anii 2000.

În viață mi-am dorit doar bunăstarea pe care ți-o dă salariul obținut prin muncă, și mi-aș fi dorit ca asta s-o pot obține în țara mea. Nu am căutat niciodată excepționalul, nici celebritatea și n-am pornit pe acest drum căutând aventura. Nu știu dacă aș fi scris vreodată, în condițiile în care viața mea ar fi decurs așa cum o visam și dacă aș fi rămas acasă, la catedra din satul meu. Dar drumul m-a marcat, iar acum găsesc în scris supape care mă ajută să merg mai departe și să-mi regăsesc echilibrul, atunci când mă simt fragilă.Așa s-a născut a doua mea carte, „Copiii pierduți ai anilor roșii”, publicată în noiembrie la editura Herg Benet.

Copiii pierduți ai anilor roșii (editura Herg Benet, 2019). De ce ar alege un cititor, care are atâtea opțiuni, tocmai acest volum? Ce e deosebit la cartea dumneavoastră?

Aș spune că este o simplă poveste de dragoste care se petrece în anii dictaturii, mai precis anii ’80. Cei mai grei ani, cei mai săraci, mai triști și mai cenușii. Ani în care, cei care i-am trăit, am pierdut nu doar dreptul la o viață demnă, liberă; am pierdut cel mai prețios sentiment. Am pierdut speranța! Nu găsesc alt motiv mai bun pentru care să-mi recomand cartea, decât cel pentru am scris-o efectiv, eu însămi căutând răspunsuri la propriile dileme. Cum am reușit să găsim fericirea printre interdincții, cum și dacă am depășit traumele personale trăite într-un sistem captiv și absurd, când și dacă ne vom elibera vreodată cu adevărat de tarele unui trecut marcat de dictatura comunistă? Pentru fiii generației mele, o recomand ca pe o curiozitate; poate vor dori să știe cum reușeau părinții lor să fie fericiți, într-o lume în care cenzura impunea ce muzică să asculți, cum să te îmbraci, ce freză să porți, ce să citești și ce filme să vizionezi. Cum era o lume fără Coca Cola, fără pașapoarte, fără prezervative și anticoncepționale, în condițiile în care avortul era interzis prin lege.O colivie în care o portocală te făcea fericit, iar o pereche de blugi originali te ridica la rangul de vedetă a cartierului. Ani fără libertăți, dominați de frică, de minciună. O lume a uniformelor, în care toți aveam viitorul planificat de minți bolnave, plan de la care nu te puteai abate. Până într-o zi, în care celor de la putere le-au fost dejucate planurile diabolice, părinții au făcut Revoluția, au ieșit în stradă și au strigat „vom muri și vom fi liberi”. Poate vor fi curioși, după cum am spus, să citească o mărturie despre o lume pe care, din fericire, ei n-o vor înțelege niciodată pe deplin. Și nici nu ar putea s-o înțeleagă cu adevărat, pentru că asta ar însemna s-o trăiască pe propria lor piele. Ori noi, părinții acestor generații, nu putem permite ca asta să se întâmple!

Pentru cei care mi-au fost contemporani în acei ani, le cer iertare dacă-și retrăiesc propriile traume, citindu-mi cartea. Dar îi invit s-o facă, să se confrunte cu trecutul, dorindu-le să ierte, dar să nu uite. Ceea ce am făcut și eu, scriind acestă carte.

Acum întreb mai ales pentru cei care vă cunosc: cu ce o să vă răsfățați publicul cititor în perioada următoare? Ce mai scrie, ce mai publică Delia Oltea Rusu, unde poate fi ea întâlnită, unde și când mai are lansări?

Cartea care tocmai s-a publicat mi-a provocat stări extreme, am trăit pe marginile unui abis în momentele în care am scris-o și am ajuns să am probleme emoționale grave, la un moment dat. Lucrurile s-au complicat, încercând să combin scrisul cu viața reală, în care trebuia să-mi câștig cumva existența, prestând un serviciu stresant, uneori epuizant, cu un enorm consum nervos. În final, am suferit un „burnout”, o criză pe care încă încerc să o depășesc și să-mi redobândesc echilibrul, încrederea în oameni în general și în mine, în special. Toate aceste experiențe m-au făcut să afirm că nu voi mai scrie nicio carte, niciodată, dar acum, când scriu aceste rânduri, zâmbesc! De fapt, nu mi-am propus să scriu vreuna, și uite că sunt deja două care stau pe raftul vostru, cei care ați avut generozitatea să le cumpărați. Am o poveste care mi se scrie deja printre gânduri; poate va fi următorul roman și are deja câteva pagini scrise. Deocamdată citiți-o pe ultima, spuneți ceva despre ea: de bine, de rău, nu contează. Dar mi-aș dori să știu că nu este ignorată cu desăvârșire.

Nu știu dacă vor mai fi lansări curând, eu nu am nimic planificat, dar voi veni cu drag peste tot unde voi fi invitată. Puteți citi câteva texte pe Catchy și în RoBarna, un jurnal online al diasporei spaniole. Celor de la RoBarna vreau să le mulțumesc pentru evenimentul din Barcelona, din 2016, cu ocazia prezentării cărții „Sârme și portocali”, un moment de care sunt foarte mândră. Am fost invitată și am scris câteva texte pentru colecții de texte în curs de apariție, probabil. Nu știu încă nimic concret despre aceste volume. În general, nu am refuzat pe nimeni, atunci când am fost invitată să scriu și le-am oferit cu generozitate scrierile mele, dacă am fost mulțumită de forma lor finală.

Din cărțile dumneavoastră câte pungi de covrigei ați strâns în ultima lună? Cum se stă pe partea financiară? Întreb mai mult pentru cititori, ca să conștientizeze care e starea de facto, cum se chivernisește un autor român contemporan.

Ce pot să spun, mie îmi plac covrigii cu mac, care nu se găsesc în Spania și care sunt foarte ieftini acasă, în Ardealul meu. Când am spus că am oferit cu generozitate textele mele, cred că am răspuns câtorva întrebări. Și când v-am destăinuit că am suferit un „burnout” provocat de stres, la fel. Am muncit mereu și am trăit întodeauna din salarii mai mult sau mai puțin modeste. Nu mă așteptam ca după două cărți și câteva texte publicate să ajung să trăiesc din scris. Este imposibil, mai ales în condițiile în care cartea e un obiect de piață aproape ignorat de o mare parte dintre români. Și chiar disprețuit, de unii. Eu am noroc că-mi cumpără covrigei soțul meu, care mai din obligație, mai din dragoste, mă susține chiar și atunci când sunt în refacere, după crize existențiale și rămân fără niciun venit personal. Nu cred că este un secret pentru nimeni faptul că scrisul nu te face bogat, uneori nu te ajută nici măcar să plătești facturile pe timp de vară. Din ce-am câștigat, în cazul primei cărți, am reinvestit tot în carte.Mi-am finanțat aproape toate lansările, deplasările, gustările și celelalte cheltuieli care au implicat evenimentele respective. Nu am tras linia, dar nu cred că am ieșit pe plus. Dar eu am scris doar două cărți, dintre care una abia ce-a intrat pe piață. Nu vreau să generalizez, cu siguranță alții au reușit chiar să trăiască din scris, nu doar să-și cumpere câțiva covrigei și îi felicit cu toată sinceritatea. Cu siguranță datorează aceste beneficii materiale exclusiv talentului și perseverenței. Succesul nu cred că vine de la primul pas, adică de la prima carte lansată, la primul text publicat. Nu cred că-i voi ajunge niciodată din urmă pe acei norocoși, sinceră să fiu. Mă mulțumesc să știu că place ce scriu, că cei care îmi cumpără cartea nu regretă banii cheltuiți și că o citesc până la sfârșit. Oferta de carte este atât de generoasă, încât mi se pare un miracol ca cineva care nu a auzit niciodată nimic despre mine, să aleagă de pe raft tocmai cartea mea. E evident că e dificil pentru toți laolaltă: scriitori, editori, librari. Atunci de scriem, de ce publicăm, de ce vindem carte? Cred că suntem printre ultimii idealiști, pentru care nu contează doar „covrigeii” și care nu ne-am pierdut speranța că în țară sunt mai mulți cei ca noi, și care într-o zi, vom conta.

Vă implicați civic, sunteți prezentă în viața cetății, mergeți la vot, cum procedați?

Viața mea a fost mereu fragmentată de veniri și plecări din țară. În 2008, când m-am întors decisă să rămân în România, am încercat să mă implic, am depus CV-ul la o fundație din orașul meu. Eram foarte entuziastă, am insistat și mi-am oferit serviciile gratuit, la orice ar fi fost nevoie de mine. Mi-aș fi dorit să ajut mai ales la cauza emancipării femeilor, a mamelor singure și fără sprijin, a femeilor maltratate și marginalizate. De asemenea, la integrarea migranților în societatea noastră, pentru că știam că va veni un moment în care vom primi și noi pe alții. Nu am fost acceptată ca voluntar, erau politici interne care primau, iar dezamăgirea m-a făcut să renunț. Acum mi-e rușine să recunosc că n-am mai încercat și că exceptând donațiile, nu am fost prezentă în viața cetății, cum spuneți. Politic nu am dorit niciodată să mă implic, dar la vot am participat întotdeauna. Nu am ajuns să votez de fiecare dată, fiind în Spania, chiar dacă am așteptat câteva ore la coadă. Dar de încercat, am încercat la toate alegerile. Fără modestie, aș spune însă că prima mea carte este în sine un act civic, pentru că experiența pe care o descriu cu extrem de multă sinceritate, este o mărturie a modului în care schimbările apărute după 1990 au reușit să ne îngenunchieze, indiferent de clasa socială din care am provenit. Atunci, ceea ce „răsufla” despre cei plecați din țară era doar despre succes, câștiguri rapide și mărci de mașini străine cumpărate în scurt timp. Nu se vorbea nimic despre umilințe, despre dureri, despre eșecuri. Am spus adevăruri care poate au contat, sau poate vor conta, într-o bună zi. În Spania nu m-am implicat, ba chiar m-am ținut departe de comunitatea noastră, pentru că toate se leagă aici în mod excesiv cu religia și cu instituția bisericească. Dacă ești ateu, sau nu ești un fervent practicant al religiei, nu te poți implica foarte ușor. Asta m-a ținut departe de comunitatea românilor, din nefericire. Poate lucrurile s-au schimbat între timp, dar eu am rămas pe dinafară, din acest punct de vedere.

Viitorul țării noastre. Vă preocupă? Ce părere aveți despre el?

Eu am peste 50 de ani și tot cred că am un viitor în țara mea. Fiicele mele trăiesc acolo, eu mă voi întoarce curând și asta pentru că știu, nu doar sper că avem un viitor mai bun. Poate nu-l voi prinde, dar el va veni, cu siguranță. Cred în generațiile care vin din urmă, cred în puterea noastră de regenerare morală, ca societate. Lucrurile se schimbă cu pași mici, uneori regresăm, cum s-a întâmplat în ultimii ani, dar încă suntem liberi, avem o democrație și eu cred că suntem un popor inteligent și muncitor, care vom reuși până la urmă.

Cuvânt de încheiere, povață pentru cei ce vin din urmă.

Imnul meu meu este Imagine, a lui Lenon. Mereu voi crede că se poate coexista fără conflicte, nimic nu îmi va schimba convingerile că oamenii, indiferent de rasă, religie, orientări și alegeri de orice fel, vor reuși să meargă înainte împreună, nu divizați pe categorii. Dacă ai ceva de spus, spune! Fiți voi înșivă, sunteți liberi! Vremea tăcerilor, a secretelor murdare, a intoleranței și a fricilor a trecut.

CITAT
Cred în generațiile care vin din urmă, cred în puterea noastră de regenerare morală, ca societate. Lucrurile se schimbă cu pași mici, uneori regresăm, cum s-a întâmplat în ultimii ani, dar încă suntem liberi, avem o democrație și eu cred că suntem un popor inteligent și muncitor, care vom reuși până la urmă.

Delia Oltea Rusu, scriitoare