Bogdan Zamfir s-a născut la Ploiești, a studiat Limbi Străine (Franceză – Cehă) la București, a plecat apoi la Paris pentru un master la Sorbona, însă a decis să fie actor. Mai departe, a studiat actoria la Liège și s-a stabilit la Bruxelles.

A jucat în spectacole de teatru remarcabile, precum „Ça ira”, în regia francezului Joël Pommerat, sau „La Reine Lear”, montat de Christophe Sermet la Teatrul National din Bruxelles, dar și în filme de top, cum e „Le jeune Ahmed” („Tânărul Ahmed”), semnat de Jean-Pierre și Luc Dardenne, cu care aceștia obțineau premiul pentru regie la Cannes 2019. Pe Bogdan îl vedem, din 21 februarie, în „Tipografic Majuscul” (regia: Radu Jude), primul film românesc în care joacă. Lungmetrajul, care are premiera mondială în aceste zile la Festivalul Internațional de Film de la Berlin (20 februarie – 1 martie), spune povestea lui Mugur Călinescu, eroul adolescent din Botoșani care în anii ’80 milita pentru libertate, scriind mesaje anti-comuniste pe zidurile orașului, și care avea să moară în 1985, la nici 20 de ani, din cauza unei leucemii suspecte. „Proiectul mi s-a părut extrem de necesar, în condițiile în care cinematografia românească a abordat rareori subiectul disidenților români din perioada comunistă. Mi se pare că sunt lacune mari la nivel de memorie colectivă a perioadei dinainte de 1989”, spune Bogdan Zamfir. Cine este acesta, cum își amintește azi de copilăria sa, petrecută la Ploiești, cum a ales să se stabilească în Belgia și cum a ajuns să lucreze cu importanți regizori europeni de teatru și film, cum privește spre România, dar și de ce să nu ratăm „Tipografic Majuscul”, aflăm din rândurile care urmează.

ID. Cine este Bogdan Zamfir?

Sunt un actor român. Locuiesc la Bruxelles. Colaborez cu regizori de teatru și film din Franța, Belgia și România. Îmi place să întâlnesc oameni care lucrează în domenii diferite de cel în care lucrez eu. Îmi place să știu ce se întâmplă în jurul meu. Petrec mult timp citind actualitățile și încercând să înțeleg societatea în care trăiesc.

„Mi-am petrecut copilăria la Ploiești în anii post-revoluție, la începutul perioadei de tranziție. Acea perioadă în care predomina incertitudinea după căderea regimului comunist.”

AMINTIRI DIN ROMÂNIA. Ești născut la Ploiești, cum îți amintești de copilărie, de anii de liceu?

Mi-am petrecut copilăria la Ploiești în anii post-revoluție, la începutul perioadei de tranziție. Acea perioadă în care predomina incertitudinea după căderea regimului comunist. A fost perioada marilor necunoscute pentru România, în general, indiferent de colțul de țară unde te aflai. În ce direcție urma să meargă țara? Cum? Cine va deține puterea? Am o mulțime de amintiri, dar poate cea mai relevantă este starea generală de haos economic, politic și social a anilor ’90 și marile dosare de corupție dezbătute pe larg de către televiziunile acelei vremi. Toate acestea, într-un oraș de provincie puternic industrializat, înconjurat de furnale și cu o mulțime de blocuri gri. Un peisaj à la Ken Loach sau les frères Dardenne.

BUCUREȘTI – PARIS. Înțeleg că ai studiat Limbi Străine la București și ai plecat apoi pentru un master la Universitatea Sorbona, dar ai decis să fii actor. Cum ai descrie acei ani, în care studiai franceza și ceha la București? Și experiența pariziană, cu ce a adus ea?

Bucureștiul a fost „prima plecare de acasă’’ și acea eliberare pe care am simțit-o plecând la studii într-un oraș mare. Anii de studii la Facultatea de Limbi Străine m-au pus în contact cu două culturi diferite de cea română. A fost o perioadă stimulatoare și o etapă pre-mergătoare pentru ce avea să urmeze. Parisul a fost „a doua plecare de acasă”, mult mai complexă și cu multe experiențe care m-au maturizat și m-au ajutat să mă construiesc ca adult. Atât Bucureștiul, cât și Parisul mi-au adus experiență de viață și maturizare.

BELGIA. Locuiești astăzi în Belgia. Cum s-a întâmplat? Cum ai ales să studiezi la Liège și să te stabilești la Bruxelles?

Am intrat la actorie la Liège și, după terminarea facultății, am decis să mă mut la Bruxelles. Este un loc mai potrivit pentru ceea ce fac și se pliază mai bine pe așteptările pe care le am de la un oraș. Am ales Liège-ul pentru proiectul pedagogic pe care îl propunea școala de artă dramatică de acolo, în coerență cu imaginea pe care o aveam despre teatru și felul în care voiam să îl practic.

„Am făcut actorie în Belgia și primele contacte cu mediul profesional au fost cu regizorii de acolo. Nu m-aș raporta la naționalitate ca la un criteriu ce condiționează angajarea într-o producție de teatru.”

SPECTACOLE. „Ça ira”, spectacol al francezului Joël Pommerat, sau „La Reine Lear”, montat de Christophe Sermet la Teatru National din Bruxelles, ce ne poți spune despre spectacolele în care ești sau ai fost implicat? Cum este pentru un actor român să joace în producții belgiene de top?

Este oarecum normal, aș spune. Am făcut actorie în Belgia și primele contacte cu mediul profesional au fost cu regizorii de acolo. Nu m-aș raporta la naționalitate ca la un criteriu ce condiționează angajarea într-o producție de teatru. Christophe Sermet, regizorul spectacolului „La Reine Lear” de la Naționalul din Bruxelles este el însuși elvețian, format la Conservatorul din Bruxelles. La Pommerat, în spectacolul „Ça ira”, unul dintre colegi este congolez, o altă colegă este din Țara Bască, un altul francez cu mamă italiancă și pașaport american. Suntem în plină perioadă a efectelor globalizării și europeanizării.

TIPOGRAFIC MAJUSCUL. Te vedem în cel mai nou film semnat de Radu Jude, cum a început pentru tine această aventură și care sunt cele mai puternice amintiri pe care le ai de la filmări?

„Tipografic Majuscul” este primul film românesc în care joc. Întâlnirea cu Radu Jude a avut loc acum aproximativ un an și jumătate. Proiectul mi s-a părut extrem de necesar, în condițiile în care cinematografia românească a abordat rareori subiectul disidenților români din perioada comunistă. Mi se pare că sunt lacune mari la nivel de memorie colectivă a perioadei dinainte de 1989. Traumatismele dictaturii comuniste sunt enorme, iar din partea statului român mi se pare că nu se face destul pentru ca noi să înțelegem ce s-a întâmplat cu noi. Rămân încă multe lucruri neștiute. În ultimii ani au fost aduse în prim-plan câteva procese în care au fost judecați foști directori ai unor închisori din perioada comunistă, însă raportat la numărul de victime și la dramele care au avut loc, mi se pare puțin. Așa că proiectul mi s-a părut imperios necesar. Mai ales în film. Filmul are puterea de a capta atenția publicului larg, poate mai mult decât teatrul. În plus, filmul odată făcut, rămâne și călătorește mult mai ușor decât teatrul, pentru că necesită mai puține mijloace logistice decât un spectacol în turneu. În ceea ce privește filmările, cred că am găsit un limbaj regizoral comun destul de repede. Ca actor, am simțit că mi se acordă multă libertate și încredere. Ceea ce te obligă să te responsabilizezi. Filmul abordează un subiect extrem de încărcat din punct de vedere emoțional. Dar nu am lucrat punând accentul pe intențiile de joc, așa cum apar când citești textul prima dată, ca o evidență. Nu am accentuat latura emoțională, ci mai degrabă am abordat textul cu o anumită distanță ce pune în lumină și mai puternic drama care stă la baza filmului.

„Prin drama lui Mugur Călinescu din anii ’80, vedem de fapt și România de astăzi. Vedem frica. Tăcerea. Complicitatea și lașitatea. Ușurința cu care ne solidarizăm în a pune pe cineva la zid.”

ROMÂNIA DIN FILME. Cum ai descrie România surprinsă de acest film și de ce să nu-l ratăm?

Filmul surprinde foarte bine societatea românească așa cum a fost în acea perioadă și continuă să fie, în mare măsură. Prin drama lui Mugur Călinescu din anii ’80, vedem de fapt și România de astăzi. Vedem frica. Tăcerea. Complicitatea și lașitatea. Ușurința cu care ne solidarizăm în a pune pe cineva la zid. Cred că filmul este un excelent mijloc de reflecție asupra unor aspecte esențiale pentru societatea românească: De ce nu reușim să fim uniți? De ce acceptăm atât de ușor fatalitatea? De ce ne facem că nu vedem, atunci când drama celui de lângă noi este de fapt drama noastră comună, a societății în care trăim și pe care tot noi am construit-o?

LE JEUNE AHMED. Un alt film, în care te-am văzut în 2019, este „Le jeune Ahmed”, în regia lui Jean-Pierre Dardenne și Luc Dardenne. Cum a fost să lucrezi cu frații Dardenne?

Cu Jean-Pierre și Luc Dardenne este o poveste mai lungă. „Le jeune Ahmed” nu ar fi trebuit să fie prima noastră colaborare, dar așa s-au întâmplat lucrurile. Sunt doi cineaști pe care îi apreciez foarte tare. Lucrează într-o zonă de fragilitate și instabilitate permanentă, care poate fi creativă dacă știi cum să o exploatezi.

SATISFACȚII. Care sunt cele mai importante satisfacții pe care actoria ți le-a adus până acum?

Satisfacția pe care mi-o aduce meseria de actor este aceea că îmi permite să vorbesc despre lumea în care trăiesc, să analizez și să înțeleg ce se întâmplă în jurul meu. Arta, așa cum o înțeleg și o practic, este politică. Și asta nu înseamnă de stânga sau de dreapta, ci o formă de a pune întrebări despre noi, de a crea dezbatere și gândire. Mă interesează arta ca mijloc de reflecție. Am avut șansa să lucrez așa cum mi-am dorit, până acum. Și asta este o satisfacție majoră într-un domeniu în care se produce mult și de cele mai multe ori cu scopul de a face show sau pentru a răspunde unor nevoi pur comerciale.

„Dacă aș fi rămas în România, cotidianul meu nu ar fi fost foarte diferit de cel din Belgia. Avem deseori impresia că viața în vest este extrem de diferită de cea de la noi. Suntem o țară europeană și suntem legați prin cultură de Europa.”

COTIDIAN. Cum arată cotidianul tău? Care crezi că sunt principalele diferențe față de cum ar fi fost dacă ai fi ales să rămâi în România?

Dacă aș fi rămas în România, cotidianul meu nu ar fi fost foarte diferit de cel din Belgia. Avem deseori impresia că viața în vest este extrem de diferită de cea de la noi. Suntem o țară europeană și suntem legați prin cultură de Europa. Și în alte țări sunt probleme. Ele sunt diferite de cele de la noi, dar există. Nicio societate nu este perfectă. Sunt diferențe de dezvoltare și de nivel economic. Dar viața în cotidian la Bruxelles sau la București este cam la fel. În fiecare zi lucrez, merg la repetiții atunci când sunt într-un proiect, ies cu prietenii, mă văd cu colegii când punem bazele unui spectacol nou. Dacă aș sta în România, probabil că aș face aceleași lucruri.

ÎNTOARCERI. Cât de des te întorci în România și ce îți place să faci atunci când ești aici?

In România „sunt” mereu, chiar dacă nu fizic. Citesc știrile de aici, zilnic. Votez la alegeri în diaspora și, când am timp, merg ca observator independent, voluntar, în secțiile de votare. Am contacte cu România atât profesional, cât și emoțional. Când vin în țară, de obicei merg la București și la Ploiești. Mă plimb prin oraș, observ ce s-a schimbat de la ultima venire. Mă bucur de lucrurile care avansează, mă contrazic cu prietenii care spun că aici nu se schimbă nimic, niciodată. Mă duc la film și la teatru. Mă întâlnesc cu oamenii la care țin. Fac cam aceleași lucruri pe care le fac și la Bruxelles sau la Paris.

BERLIN ȘI ALTE LUCRURI DIN VIITORUL APROPIAT. Vei merge la Festivalul de la Berlin pentru premiera internațională a filmului? Ce așteptări ai? Și ce alte proiecte pregătești pentru viitorul apropiat? Unde te poate vedea publicul din România – aici, în Belgia sau în Europa?

Este importantă prezența unui film într-un festival internațional. Se creează o vizibilitate pentru filmul respectiv și astfel este dus către un public cât mai larg și diversificat. Din punctul ăsta de vedere, festivalurile sunt un lucru foarte bun și sper ca „Tipografic Majuscul” să fie apreciat la Berlin și să ajungă la un public cât mai larg.

În ceea ce privește proiectele viitoare, în România nu am niciun proiect nou. În Franta, pot fi văzut în producția „Un médecin de nuit”, în regia lui Elie Wajeman, care va avea premiera în curând. În teatru, „Ça ira” al lui Joel Pommerat va continua cu turnee la Angers, Lyon și în Asia. Urmează și câteva proiecte personale de teatru, cel mai probabil în Belgia.

„Traumatismele dictaturii comuniste sunt enorme, iar din partea statului român mi se pare că nu se face destul pentru ca noi să înțelegem ce s-a întâmplat cu noi. Rămân încă multe lucruri neștiute.”
Bogdan Zamfir, actor

Fotografii: Silviu Gheție / Tipografic Majuscul