Pentru filmul său de debut, „Timebox”, regizoarea Nora Agapi obținea premiul pentru „Cel mai bun documentar” la Festivalul Internaţional de Film Documentar de la Jihlava (Cehia, 2018). Lungmetrajul spune povestea fotografului ieșean Ioan-Matei Agapi, tatăl regizoarei, deținătorul unei vaste arhive de imagini (foto și video), arhivă ce surprinde 40 de ani din istoria Iașilor.

În timpul filmărilor pentru Timebox, fotograful Ioan-Matei Agapi afla că trebuie să-și părăsească locuința din Iași. S-a ridicat atunci, în familia Agapi, întrebarea: Ce se va întâmpla cu arhiva de imagini, realizată în zeci de ani? Acest fapt avea să schimbe atât turnura documentarului semnat de Nora Agapi, dar și viața membrilor familiei. În rândurile care urmează, Nora Agapi spune povestea din spatele poveștii pe care o vedem în Timebox, film interzis în cinematografele ieșene, ne asigură regizoarea, și nominalizat la Premiile Gopo 2020, la categoria „Cel mai bun film de debut”.

ID. Cine este Nora Agapi? Te-ai născut într-o familie cu tradiție în domeniul fotografiei și imaginii, cum ți-ai descrie parcursul spre ceea ce ai ales să faci – fotografie, imagine, regie?

Corect – cine sunt eu? Dincolo de întrebarea existențială, sunt o persoană căreia îi pasă foarte mult de „vechituri”. Am crescut într-o familie unde nu s-a pus preț pe lucrurile materiale de mare valoare, ci mai degrabă pe muncă, pe lucruri pe care le poți face singur și mai ales pe prezervarea lucrurilor vechi. Am crescut în cultura talciocului de duminică. Și a consignațiilor de pe Lipscani (la Iași era doar una). Cu aparatul de gât, tata era acolo investitor și colecționar. Colecționar de oameni  pe care îi fotografia și investitor în aparate și fotografii vechi pe care le cumpăra de acolo. Cumva, faptul că am urmat o facultate de imagine de film a fost o continuitate firească a felului în care am crescut, o aventură. La fel ca vacanțele pe care le făceam cu tata, unde a filma sau a fotografia era la fel de firesc ca a merge la plajă la ora 7.00 dimineața, pe răcoare. Cu aparatul de fotografiat m-am simțit întotdeauna cel mai firesc; sunt o persoană timidă, iar aparatul m-a ajutat să mă apropii de oameni fără prea multe cuvinte. Foloseam zâmbetul din spatele obiectivului. Asta m-a ajutat și în filmările documentarelor de mai târziu. Regia a venit de la sine atunci când, ajunși la vârsta maturității depline și a bătrâneții, mi-am dat seama că am o responsabilitate, de a păstra colecțiile tatei, și pentru asta trebuia să îl pun în valoare pe tata. Așa a apărut Timebox.

„Primii pași au fost când am decis să stau de vorbă cu tata, dar cu o cameră de filmat între noi.”

TIMEBOX. Când ai decis să faci un film documentar în care să spui povestea tatălui tău, fotograful ieșean Ioan-Matei Agapi, și cum ai început să lucrezi pentru Timebox, care au fost primii pași?

Primii pași au fost când am decis să stau de vorbă cu tata, dar cu o cameră de filmat între noi. Mai serios și mai implicat, din 2012. Nu știam ce o să iasă, așa că am început să îl întreb chestii. Prima întrebare a fost: Cum te îmbraci? Ca să îl provoc pe rebelul de altădată, cu blugi peticiți și geacă ruptă.

FOTOGRAFUL IOAN-MATEI AGAPI. Pentru aceia care încă nu au reușit să vadă filmul, te-aș ruga să ne povestești despre tatăl tău. Cine este fotograful Ioan-Matei Agapi, pe scurt?

Tata este un tip cu foarte mult umor. Un umor cu care a reușit să treacă peste multe chestii nasoale din viața lui. Ioan Agapi e la origine matematician, dar a rămas o figură cunoscută a Iașului pentru că a documentat timp de 50 de ani, în fotografii și film, viața orașului și nu numai. I se spune dom’ profesor și asta pentru că a predat ani de zile fotografia și filmul studenților amatori de această artă. Și-a iubit foarte mult munca de fotograf și tot ce a făcut a făcut cu mare pasiune și dedicație. Mi-l amintesc plecând la filmări la orice oră din zi sau din noapte, fără să fie obosit niciodată. Sigur, se întâmpla de multe ori să adoarmă înaintea noastră, în timp ce ne spunea, mie și soră-mii, poveștile lui inventate în fiecare seară.

UN FAPT. În timp ce filmai pentru Timebox, s-a întâmplat ceva care a schimbat cumva cursul poveștii din documentar – tatăl tău a aflat că trebuie să-și părăsească locuința. Ce a însemnat acest lucru pentru tine atunci, având în vedere faptul că asta presupunea și lipsa unui spațiu pentru arhiva de imagini a familiei? Cum s-au rezolvat între timp lucrurile, dacă s-au rezolvat?

În tumultul ăsta nebun al istoriei, cu toate ponoasele pe care încă le tragem după perioada comunistă și care parcă nu se mai termină, a venit peste noi drama asta a mutării din casă. Spun dramă pentru tot ce a însemnat procesul mutării, de la cum ne-a anunțat primăria până la abuzurile făcute de primarul Chirica prin sistarea apei și a căldurii pe timp de iarnă (dar și alte abuzuri) sau procesele lungi și costisitoare pe care a trebuit să le avem cu primăria pentru a ne apăra drepturile, dar și periclitarea tuturor bunurilor noastre prin inundarea apartamentului, din rea voință a aceleiași primării, umilința și grevele foamei prin care a trecut tata, culminând cu amenințarea că își dă foc în public, și doar așa a putut obține cheia de la apartamentul care i se alocase prin hotărâre de consiliu. Spațiu pentru arhivele lui – glumiți! Nu l-a interesat și nici în prezent nu îl interesează pe primarul Chirica valoarea unei astfel de arhive pentru orașul Iași. Și nu, nu s-a rezolvat, deși așa am crezut. Cu greu am strâns niște bani pentru a da un avans pentru cumpărarea apartamentului unde s-a mutat tata. Dar ne tot amână cererea de cumpărare, iar recent am aflat că aceleași autorități se pregătesc din nou să îl dea afară pe tata. La 83 de ani. Cu tot cu arhive.

„Trăim în perioada când ne salvăm și ne arhivăm trecutul.”

ARHIVA. Vorbim în cazul familiei Agapi de o impresionantă arhivă de fotografii și filmări, o arhivă cu valoare documentară. Din ce se compune această arhivă, cum s-a construit ea și ce consideri tu, Nora, a fi piesele de rezistență?

Da, e vorba de o impresionantă arhivă de filme, cea mai mare arhivă personală pe film de 16 mm din România. Până acum, poate vor mai apărea și altele. Trăim în perioada când ne salvăm și ne arhivăm trecutul. Arhiva Agapi e foarte diversă, include imagini din multe locuri și întâmplări ale vieții dintre anii 1965-1991. Dincolo de filmările oficiale, care însemnau filmări în zone agricole, industriale, întâlniri de partid, Cântarea României și altele, tata reușea să salveze peliculă și să filmeze multe chestii private, în special familia. A noastră sau a prietenilor lui. Și mai era chemat și la petreceri ale nomenclaturistilor, tot pentru filmare sau fotografiere. Dar a filmat și foarte multe activități artistice din Iași, pictori, scriitori, festivaluri, precum și etnografie, excursii, experimente din medicină, dar și operații inovatoare, oameni, clădiri etc. Cele mai frumoase mi se par filmările mai puțin oficiale. Au o anumită candoare, sinceritate și cred că sunt cele cu care se poate identifica oricine. Dar sunt valoroase toate filmările, sunt istorie în imagini.

IAȘI, ÎN 40 DE ANI DE ISTORIE. Cum ai descrie Iașii pe care îi surprinde arhiva de imagini cu care ai crescut? În ce constă, pentru tine, farmecul locului, privind acele imagini?

Uităm foarte repede, lucrurile rămân undeva într-o memorie latentă. Atunci când vedem o fotografie sau o imagine dintr-o perioadă pe care am trăit-o ne trezim vorbind singuri: Ia uite dom’le cum era atunci! Uitasem… Sigur, sunt și multe filmări care îmi dezvăluie și părți necunoscute mie din acea perioadă. Eram prea mică să le fi văzut sau înțeles. Și aici mă refer la multă mizerie și urât din perioada comunistă. Dar cumva, în tot acest urât, tata reușea să filmeze câte un portret de fată sau un țăran șugubeț, care bucură privirea și înmoaie realitatea aceea întunecată.

„Prima provocare a fost ideea de a îngheța timpul.”

PROVOCĂRI. „Am ales Timebox ca film câștigător pentru profunzimea cu care explorează puterea și greutatea memoriei, dar și datorită viziunii regizorale inovatoare și a puterii narative volatile. Filmul este profund personal, dar implicațiile filozofice și politice dezvoltate în film ridică întrebări care merg mai departe de povestea propriu zisă a filmului”, astfel suna motivația  juriului Festivalului Internaţional de Film Documentar de la Jihlava (Cehia), unde filmul tău era desemnat în 2018 cel mai bun documentar. Care au fost principalele provocări pentru tine în realizarea filmului, ce consideri că a fost cel mai dificil? Cum arăta o zi obișnuită de filmare?

Prima provocare a fost ideea de a îngheța timpul. Prin a-l avea pe tata pe peliculă, de data aceasta. El reușise să păstreze în cutii anii de dinainte de 1990, eu acum voiam să îl păstrez pe el. Apoi, a doua mare provocare a fost nedreptatea și răutatea primarului Chirica, dar și a angajaților lui din instituții subordonate, cei de la Departamentul de Fond Locativ Iași. Stresul și frica de a rămâne în stradă ne-au marcat patru ani, timp în care o iarnă întreagă ne-au tăiat abuziv căldura și apa, ca să ne forțeze să plecăm. „Metode hitleriste”, spune la un moment dat tata în film într-o secvență care a căzut la montaj. Deci iată că una din întrebările astea care merg dincolo de film ar fi: Ce fel de oameni ne conduc încă în anul 2020 și de ce acceptăm asta? 

O zi de filmare era efectiv o zi întreagă de filmare, am înregistrat tot. De la insulina pe care și-o face tata, până la discuții lungi despre trecut si prezent, povești care pot face obiectul unei cărți, în economia filmului nu au avut loc, evident. Am filmat singură, asta însemnând că a trebuit să montez două camere de filmat, să fiu sigură că este sunet, că sunt și eu în cadru, să schimb baterii, obiective sau unghiuri de filmare, dar să și dirijez o parte din discuțiile cu tata către subiectul care mă interesa, povestea spațiului din care urma să plece, dar și povestea arhivelor.

„Toată lumea empatizează cu caracterul lui Ioan Agapi, care reușește să ajungă la oameni așa cum îl știu și eu: carismatic, simpatic și puternic, un om integru. (…) Dar filmul este interzis la Iași.”

GOPO 2020. Timebox este nominalizat la Premiile Gopo din acest an, categoria Cel mai bun film de debut. Care sunt principalele satisfacții pe care acest film ți le-a adus până acum?

Satisfacția este că sunt foarte mulți spectatori cărora le-a plăcut filmul și care au venit după proiecție să îmi vorbească. Mulți se regăsesc în film prin ceva, fie prin relația cu părinții, pasiunea de a colecționa, prin copii sau amintiri din copilărie. Dar toată lumea empatizează cu caracterul lui Ioan Agapi, care reușește să ajungă la oameni așa cum îl știu și eu: carismatic, simpatic și puternic, un om integru. Și asta mă bucură foarte mult. Dar mai există și o insatisfacție, aceea că filmul este interzis la Iași, primarul Chirica nu îl acceptă în cinematografe. Sigur, am găsit alte săli ale universităților și va fi proiectat acolo, sper dacă vom ieși cu bine din pandemia Coronavirus.

„Am putea lua atitudine mai des, la orice minciună sau abatere din partea conducerii statului.”

ROMÂNIA DE AZI. Ești dintre persoanele care, iată, au avut de-a face cu autoritățile din România. De ce schimbări de atitudine din partea cetățenilor consideri că ar fi nevoie pentru ca, la rândul său, statul să aibă o altfel de atitudine față de cetățenii săi? Ce crezi că am putea face?

Am putea lua atitudine mai des, la orice minciună sau abatere din partea conducerii statului. Așa, când sunt doar cazuri răzlețe, cum este familia mea, conducerea se confundă cu statul, ca în expresia lui Ludovic al XIV-lea. Chiar acum când vorbim, primarul Chirica încalcă grav drepturile omului, prin închiderea nepoatei mele de 16 ani, Sofia (care apare și în filmul Timebox) într-un centru de copii, și asta pentru ca a protestat în fața primăriei Iași! E strigător la cer, un copil închis acolo pe nedrept, căruia i s-a luat tot, de la telefon la haine, fără dreptul de a o vedea sau vorbi cu mama ei, toate acestea din comanda primarului Chirica, un primar care nu respectă hotărâri judecătorești, care interzice presei să scrie despre acest caz, care minte constant. Iată unde duce atitudinea dreptății din partea cetățenilor. Ne-am apărat drepturile în instanță, am îndrăznit să ne luptăm cu primăria, ca nici un alt chiriaș din Iași, iar răzbunarea se face acum pe un adolescent, care poate să fie marcat pe viață de acest abuz din partea autorităților ieșene.

COTIDIAN. Cum arată o zi obișnuită pentru Nora Agapi, dar și care sunt planurile tale pentru acest an și pentru viitorul apropiat?

Am doi copii mici, de care mă bucur în fiecare zi. Planul de viitor este acela de a face un muzeu al fotografiei bazat pe colecțiile și arhivele tatei. Primul pas este acela de a face un website, și pentru asta am început deja câteva proiecte cu care aplic pentru fonduri pentru scanarea negativelor.

Dar viitorul acestei țări e incert din multe puncte de vedere, mi-e frică de o țară unde nu se face dreptate. Și mi-e frică de viitorul nepoatei mele, Sofia, căreia nu i se dă voie să meargă la mama ei și căreia îi sunt îngrădite drepturile firești, prin abuzuri de care se îngrozesc toți cei care acum încearcă să o scoată dintr-un centru al DGASPC Iași!

„În tumultul ăsta nebun al istoriei, cu toate ponoasele pe care încă le tragem după perioada comunistă și care parcă nu se mai termină, a venit peste noi drama asta a mutării din casă. Spun dramă pentru tot ce a însemnat procesul mutării…”
Nora Agapi, regizoare

Fotografii: Timebox (regia: Nora Agapi). Foto deschidere: regizoarea Nora Agapi la la Festivalul Internaţional de Film Documentar de la Jihlava.