Am stat de vorbă cu Vlad Levente Viski, activist pentru drepturile comunității LGBT în România și director executiv la MozaiQ. Vlad a studiat și în afara României, în SUA și Ungaria și mi-a povestit despre diferențele dintre sistemul nostru de învățământ și cel de acolo, despre problemele cu care se confruntă minoritățile din România, ce putem face fiecare pentru a ne limita preconcepțiile și altele.

Povestește-ne puțin despre începuturile tale în lumea activismului și ce te-a determinat să faci acest pas.

Eu pe la 19 ani am plecat la studii în SUA, o călătorie care a durat cam 5 ani care a început la Pasadena City College, un colegiu din California, unde am început să mă implic în grupurile studențești, printre care și grupul LGBT. Practic coordonam activitățile acestui club cu peste 60 de participanți la fiecare eveniment. M-am implicat de asemenea în lupta împotriva tăierilor din educație din perioada anilor 2009-2010, fix în plină criză economică globală. Exista multă frustrare căci oamenii lucrau câte 3 joburi și voiau să se educe pentru a avansa, iar în sistemul public de educație taxele de școlarizare creșteau, cursurile erau tăiate sau limitate, iar administrația colegiului se juca cu banii pe care-i avea încercând tot felul de reorganizări creative.

Am organizat proteste în campus, am vorbit de numeroase ori în fața Boardului colegiului, am monitorizat activitatea rectorului, am dat interviuri în ziarul studențesc, cumva exista o energie deosebită în acea perioadă, de solidaritate între studenți. În aceeași perioadă în California se încerca interzicerea căsătoriilor gay în constituția statului – faimoasa Proposition 8 – aprobată de cetățeni la limită în 2008, care a însemnat o confruntare importantă între Hollywood-ul liberal și mormonii tradiționali, ambele grupuri investind masiv resurse în campania electorală respectivă. Eu am participat atunci la proteste, am organizat colegi să participăm în evenimente de informare a cetățenilor, am scris pe subiect, etc. Cumva acea perioadă a fost importantă pentru lucrurile pe care le-am învățat.

Care sunt principalele dificultăți pe care le întâmpină în prezent un ONG în România?

O să-ți spun sincer, cred că resursa umană este o problemă mare în zona societății civile. Pe de o parte fenomenul migrației nu poate fi negat, a afectat inclusiv organizațiile non-guvernamentale, iar mai apoi salariile care să-ți permită să fii atractiv pe piața muncii. Salariile la nivelul societății au crescut, la privat și la stat, dar la noi nivelul granturilor a rămas cumva la fel. Încerci în schimb să investești în oamenii pe care îi ai deja, dai șanse să se învețe lucruri noi.

Ce își propune MozaiQ să facă pentru comunitatea LGBT?

Noi din anul 2015 când ne-am înființat ne-am axat mult pe lucru la firul ierbii – grassroots – ceea ce înseamnă că încercăm să capacităm oameni din comunitate pentru a face o schimbare în comunitățile lor. Oferim traininguri de organizare comunitară, facilităm mobilități în diverse programe Erasmus, organizăm tabere și școli de iarnă/vară, redistribuim resurse financiare prin Fondul Comunitar LGBTI, sprijinim dezvoltarea de legături între grupuri LGBT și alte grupuri din societatea civilă, toate acestea în mai multe orașe din România.

Noi credem că aceste lucruri duc spre o responsabilizare a comunității. Noi vrem o societate civilă LGBT vie care să arate cât de mult își aduc aportul persoanele LGBT în viața cetății, comunității. În același timp există multe probleme cu care persoanele LGBT se confruntă, ce țin de acces la educație, sănătate, servicii de terapie, acces pe piața muncii, bullying în școli, lipsa recunoașterii legale, toate acestea devin cumva și responsabilități pentru grupurile LGBT, iar fiecare încearcă să rezolve din probleme fără a avea o infrastructură națională ca a statului. Aici cred că statul cumva ne ignoră, cu efecte directe asupra vieților noastre.

Care sunt obiectivele pentru viitorul apropiat ale organizației?

Noi am adoptat anul trecut un plan strategic pe 3 ani care a setat cinci priorități pentru organizație, respectiv continuarea muncii de construcție și organizare comunitară, consolidarea organizației MozaiQ pentru o eficientizare a muncii noastre, îmbunătățirea zonei de servicii comunitare, un accent pus și pe latura de sănătate în contextul în care în ultimii 12 ani nu am avut nicio campanie de prevenire HIV în comunitate, precum și îmbunătățirea zonei de comunicare despre noi, persoanele LGBT, cu efecte la nivel social mai larg.

Cum a fost experiența de la Universitatea Central Europeană de la Budapesta? Care sunt diferențele față de învățământul românesc?

La Budapesta am făcut un master de doi ani în științe politice, terminând cu o teză despre mișcarea LGBT din România între 2001 și 2012. Ce pot zice atât despre sistemul american cât și cel hibrid de la CEU este că ambele responsabilizează studentul, îi pun decizia în mână să aleagă ce cursuri alege, care e traiectoria pe care și-o dorește. Cursurile sunt colaborative, profesorii sunt îndrăzneți, se face cercetare pe bune, se gândește critic.

Ai studiat și în SUA, în Los Angeles. Care sunt principalele diferențe pe care le-ai observat acolo privind drepturile minorităților față de România?

America e o sumă de contradicții. Bun, în SUA avem recunoscute căsătoriile gay, dar în același timp este țara unde au loc printre cele mai multe crime împotriva persoanelor transgender, iar în Los Angeles sunt 60.000 de oameni ai străzii, iar 40% dintre aceștia sunt LGBT. Practic ai un cadru legal de un anumit fel, dar lipsesc și o mulțime de lucruri. Mai mult, dacă îți vine să crezi, ca rezultat al configurației federale, SUA nu interzice la nivel federal discriminarea la locul de muncă pe criteriul orientării sexuale, deci poți fi concediat pentru că ești gay. Există în același timp o mișcare queer fenomenală, creativă, războinică, care se organizează și-și cere drepturile, fără scuze și menajamente. Aceste lucruri coexistă în universul american.

Dacă ar trebui să numești trei lucruri care îți plac la România, care ar fi acelea?

Eu m-am întors înapoi în România pentru că îmi lipsea o anumită apropiere culturală cu con-cetățenii mei, cu limba, cu experiențele comune, politică, școli de gândire, tabieturi uzuale, zilnice, etc. Nu știu, eu sunt destul de optimist în legătură cu viitorul, cred că există oportunități pentru România, în același timp vedem și multe injustiții sociale de tot felul, vedem că avem o implicare tot mai mare a serviciilor secrete în toate aspectele vieții cetățenilor, o tendință spre militarizare, o fragmentare a spectrului politic, polarizare excesivă, un atac la drepturile angajaților, sunt și multe neajunsuri în societatea de azi.

Ce politici publice esențiale privind drepturile minorităților ne lipsesc?

Nici nu aș ști de unde să încep. Să ne uităm la cazul Caracal, una dintre cele mai mediatizate tragedii din ultimii 30 de ani, s-a luat vreo măsură pentru îmbunătățirea situației femeilor din România? Adăposturi mai multe pentru femei avem? S-au formulat politici publice privind violența împotriva femeilor? S-au făcut reforme la nivelul poliției și autorităților? Continuă judecătorii să dea decizii de achitare pe cazuri de viol? S-a reglementat problema transportului intra-județean? Care-i situația cu implementarea prevederilor Convenției de la Istanbul? S-a modificat programa școlară pentru a include și egalitatea de gen? Funcționează ANES-ul (agenția pentru egalitate de șanse)? La fel în cazul romilor se termină strategia națională pentru romi, nu aud de planuri de continuare. Pe HIV nu avem un plan național care să includă prevenție și să asigure medicamentația atât de necesară pentru persoanele care trăiesc cu HIV. Pe LGBT nu avem parteneriat civil, nu avem legislația îmbunătățită pentru schimbarea actelor de stare civilă. Sunt multe, multe de rezolvat.

Ce pot face oamenii la nivel individual pentru a-și limita preconcepțiile?

Cred că e important să ne informăm, să discutăm în familiile noastre, în cercurile de prieteni, să sprijinim inițiativele LGBT, să facem voluntariat, să fim alături de prietenii care vin la noi pentru înțelegere, să sancționăm derapajele homofobe, să facem loc vocilor LGBT.

Cum vezi viitorul privind drepturile pentru comunitatea LGBT în România?

Cred că perioada 2015-2018, în care toată societatea a discutat despre subiectul referendumului pentru familie, am asistat la o activare extraordinară a comunității LGBT și a aliaților. Sute de mii de oameni ne-au fost alături, am văzut proteste publice, o explozie de evenimente, o acceptare mai mare în societate. Acum trebuie să continuăm să construim pe această fundație, iar asta presupune efort, reziliență/rezistență, capacitate de muncă, înțelegere între noi, strângerea de resurse împreună.

Dacă ai putea recomanda oricui trei cărți esențiale de citit, care ar fi acelea?

Cartea pedagogului brazilian Paulo Freire, „Pedagogy of the Oppressed” mi se pare esențială pentru că ne deschide ochii cu privire la felul în care suntem educați și socializați funcție de clasă. Aș recomanda și cartea „Transnational Homosexuals în Communist Poland” a lui Lukasz Szulc pentru ochiul critic pe care-l aruncă asupra temporalității queer în estul Europei dar și micuțele pastile de istorie queer din anii 80. În fine, pentru mine Audre Lorde, prin eseurile ei, poemele ei, m-a influențat masiv.

Care sunt politicienii sau activiștii care te inspiră? (din afară sau România)

Bernie Sanders. Mi se pare un exemplu de transformare posibilă a capitalismului.

Ce sfaturi ai avea pentru cineva tânăr care vrea să intre în lumea activismului și a ONG-urilor?

Să nu lase ambiția să ghideze toate acțiunile lui sau ei.