Din plină stare de urgență, ne răspunde astăzi Iris Spiridon.

Andrei Crăciun

Drum. Iris Spiridon, regizoare. De unde vine Iris, unde a ajuns și unde vrea ea să se îndrepte în continuare? Să privim un pic în urmă către devenirea sa. Cum s-a format artista de azi?

Eu sunt din București, am făcut Liceul Tonitza și voiam să dau la scenografie, până când mi-a spus un profesor cool că, dacă mă interesează în teatru mai mult decât cum arată un spectacol, n-are sens să fac scenografii reușite pentru spectacole nereușite. Mama mă ducea mereu la teatru și dezvoltasem o dependență chiar și de Teatrul Creangă, de la 6 ani. În timp ce eram la liceu, mergeam de fapt la Radio, care era lipit de Tonitza. Stăteam cu cei de acolo în birourile lor, de la Cultural și de la Relații internaționale, și cu cei din orchestră, xerox și bibliotecă, era ca și când aș fi mers la serviciu, deși eu aveam 16 ani. Ei erau colegii mei adevărați, nu cei de la școală. În ultimul an de liceu am lucrat în mod real acolo, pentru o emisiune despre teatru. Apoi au fost foarte mulți oameni pe care i-am cunoscut de foarte mică și care m-au ajutat să fiu cine sunt: Rely Mocanu, Cristi Puiu, Radu Afrim, Răzvan Mazilu, Alex Leo Șerban, profesorul meu Alexa Visarion și foarte mulți alții. Ei sunt o parte din mine, și cea de atunci, și cea de acum. Am înțeles foarte repede că o să fac doar ce îmi face plăcere, că n-o să fac compromisuri, nici artistice, nici personale, și că voi face numai lucruri care să mă incite. Una dintre teoriile mele este că la teatru trebuie să ai orgasm, să nu te plictisești, să dai ceva din tine și să o faci așa cum numai tu poți s-o faci. Din aceste motive, n-am privit niciodată ce fac ca pe o meserie. Un singur lucru îmi doresc mai departe – să am șansa să ofer tot ce am în mine, să pot să fac ce e mai bun din tot ce sunt, să nu se consume în așteptare. Și este foarte greu, pentru că publicul nu este de obicei unul artistic, și rareori ai șansa de a da unor oameni ceva din tine, ceva de care să aibă și ei nevoie.

Pandemie. Cum îți petreci starea de urgență, Iris Spiridon? Unde te-ai cantonat și cum te descurci – artistic, cum te antrenezi?
După ce am trecut de prima etapă de panică și mi-am permis să cred că o să supraviețuim, am făcut ca și până acum, tot ce mi-a făcut plăcere. Am citit tot ce mai aveam prin casă și apoi mi-am comandat alte cărti. Așa că practic m-am izolat cu Julien Green, Rilke, Colm Toibin, Melville, Hemingway, Eliade și mai ales cu Truman Capote, pe care l-am redescoperit. Îmi venea uneori să sărut cartea lui dar am înțeles că nu prea e bine să te săruți zilele astea. Știu că și asta cu cititul e ca și când strângi comori pe pământ, cum spune Salinger, pentru că și cunoașterea e tot o comoară, la fel ca banii sau alte bunuri. Și cunoașterea de dragul cunoașterii e posibil să fie cea mai rea dintre toate. Ce știu sigur este că nu vreau să fac teatru online.  Mi-am dat seama cam într-o săptămână că dacă aș face ceva online, n-aș avea răbdare nici eu să mă uit. Nici dacă ar vrea Lars Eidinger să lucrăm pe zoom, nu m-ar incita. Mai bine videochat. Așa că aștept să revină teatrul adevărat, cu contact adevărat, și am destulă răbdare. Mă gândesc să-l recitesc pe Proust pentru că „viața e prea scurtă ca să nu recitești  În căutarea timpului pierdut„. Pe scurt, nu prea m-am antrenat, nu am simțit nevoia să fiu harnică, am vrut să fiu așa cum sunt.

Cum credeți că ne va schimba (ne va schimba?) pandemia pangolinului din Wuhan?
Eu nu prea cred că oamenii se schimbă și asta nu mi se pare nici bine, nici rău. Deci cred că o să fim mai mult sau mai puțin la fel, poate un pic mai drăguți la început. Detest expresia „nimic nu o să mai fie la fel „. Ce înseamnă „la fel”? Ce înseamnă „nimic” ? Lumea e la fel de când există, deci, dacă nu e sfârșitul ei, cred că o vom (re)găsi în aceeași formă. O să citez dintr-o carte cu vampiri în acest sens :

” Cum a fost întru început,

Așa este acum și așa va fi

În vecii vecilor…”

Și n-are sens să adăugăm fraze ieftine pe care nici măcar nu le înțelegem. Nu cred în teorii pesimiste sau conspirative. Nu cred că o să existe o lume în care nu ne vom mai putea atinge. Este absurd în raport cu sensul vieții. Cred că facem teorii de conspirație pentru că nu suportăm ideea că se întâmplă lucruri pe care nu le putem controla, și de aceea trebuie să dăm vina pe cineva, ceva. Eu personal încerc să renunț la control și aștept să se rezolve lucrurile într-un fel la care nu mă aștept. Noi nu trăim tot ce vrem să trăim în general, nu doar acum.  Asta e problema. E mai trist că nu putem avea viața pe care ne-o dorim atunci când avem toată libertatea din lume. Eu văd asta ca pe o paranteză în care nu trebuie să mă simt vinovată că nu e totul așa cum mi-aș dori.

Spectacole. Unde să vină publicul spectator să vadă spectacole de Iris Spiridon, cu apetitul stârnit de citirea interviului? Asta, desigur, dacă nu vine sfârșitul lumii și când se va putea merge din nou la teatru.

La Apollo 111. La Bughi. Este locul unde eu mă  simt cel mai bine în ultima vrene, artistic și nu numai. Acolo am ” Psycho ” și  ” Ziua în care a dispărut soarele ” și urma să fac un performance pentru One World Romania, tot la Apollo, despre fanteziile noastre sexuale. Posibil să nu mai fie „posibil”  în urmatoarea perioadă. Mă amuz când îmi amintesc  că repetam o scenă (pe la începutul pandemie) cu Bob și Laura Palmer (Emilian Oprea și Ioana Bugarin ) și se punea problema ca Bob să treacă prin public și să lingă spectatorii.  Dar sunt liniștită, pentru că sunt sigură (așa cum vorbeam cu Andrei Rus) că, orice ar fi, lumea va avea întotdeauna fantezii.Ar fi trebuit să scot și ” Domnișoara Christina” la Unteatru, dar nu mai zic că și acolo este vorbă despre un băiat care are fantezii cu o moartă, și că dacă (în text) scenele sexuale se petrec în imaginația lui, la teatru trebuie totuși să se petreacă fizic, între actori. Și oricât de sugestiv ar fi, contactul este esențial. Deci probabil că o să dureze până vom putea finaliza aceste proiecte.

Țara. Ce relație are Iris cu țara noastră? Se simte bine aici, îi place, vrea să emigreze și să nu mai audă de noi niciodată? Cum vede ea  viitorul României?

La capitolul ăsta eu sunt ca Dorothy, din „Vrăjitorul din Oz.” There’s no place like home. Bucureștiul în care m-am născut și am trăit toată viața mea este Kansas city pentru mine. Nu contează că e gri și murdar (și  New York-ul e murdar ), e locul meu și nu l-aș schimbă cu nici un altul. Nu aș face teatru în altă limbă, nu aș face film în altă limbă și nici nu aș scrie altfel decât în limba mea. Îmi place foarte mult să călătoresc dar nu aș rămâne altundeva, pentru mi se pare că peste tot e de fapt la fel. Așa că nu văd ce ce nu aș sta foarte bine acolo unde sunt. Despre viitorul României nu pot să îmi dau cu părerea, pentru că nu știu nici ce se va întâmpla cu viitorul meu. Mă preocupă mai mult viața mea intimă, problemele de bază pe care le avem toți, indiferent în ce țară ne-am afla. De exemplu, cred că ” se moare ” la fel în orice limbă.

Idoli. Are Iris idoli? Către cine se îndreaptă privirile admirative ale regizoarei? Ca cine voia să fie atunci când era mică? 

Am și am avut mereu idoli, dar nu cu care aș vrea să semăn ci cu care aș vrea să fiu. Când eram mică voiam să fiu cu Michael Jackson. Aș fi vrut să fiu unul dintre copiii lui, sau Macaulay Culkin sau chiar maimuța pe care o avea. Mi se pare sfâșietor de trist că există pe lume oameni atât de grozavi sau de sexy, cu care nu vom avea contact niciodată, deși vom visa toată viața la ei. Pe lista mea sunt (în ordinea dorinței) : Brian Molko, solistul de la Placebo, Tori Amos, David Lynch, Oscar Wilde, Salinger, Virginia Woolf, Vladimir Nabokov, Stephen King. Fantezia preferată cu staruri: să întru în corpul iubitului lui Brian și astfel să am acces la el câteva clipe, zile. Totuși, am avut și noroc miraculos, m-am împrietenit cu Jay Jay Johanson care mi-a mărturisit că e fanul meu pe instagram, și ne-am întâlnit de două ori în realitate. Pe Jay Jay l-am ascultat toată adolescenta de la Radu Afrim și mi se părea ireal că cineva pe care îl admiri de la (mare) depărtare te poate admira și el la un moment dat. Așa că îl aștept și pe Brian, când mai îmbătrînește un pic și are mai mult timp.

Tineret. Ce tineri ne recomandați din lumea noastră artistică, să-i promovăm în site-ul nostru, să vadă cetățeanul că nu mai avem noi actorii și regizorii de altădată, dar îi avem pe cei de acum, ceea ce nu e tocmai puțin lucru. Cuvânt de încheiere, povață pentru cei care vin din urmă, de ce nu? Mulțumesc.

Ce e ciudat este că eu încă nu sunt conștientă că nu mai sunt chiar generația tânără, și atunci când lucrez cu oameni de 19 ani, am senzația că sunt de vârstă cu mine. Îi recomand pe toți care vin din urmă. Pot să o menționez clar pe Voica Oltean, cu care am lucrat de când avea 18 ani și era deja actriță adevărată. O să fie mereu oameni tineri talentați care ne prind din urmă mult mai repede și devin de vârsta noastră (doar) în câteva zile. Mai greu mi se pare să li se ofere roluri și contexte care să-i pună în valoare. Vorbeam recent cu Marius Stănescu (care a fost primul meu actor preferat) și ne aminteam că mai demult exista o grijă a teatrului pentru actori, pentru drumul lor. Acum se descurcă fiecare cum poate și au nevoie de foarte mult noroc. Și în final,”povețe” nu prea am pentru că îl citesc pe Rilke, nu pe Creangă și nu cred în concluzii, în ceva „de învățat”.  Habar n-am ce-i de făcut, unde duce ceva și care-i treaba de fapt, cât timp sunt încă aici, pe pământ.

CITAT

Una dintre teoriile mele este că la teatru trebuie să ai orgasm, să nu te plictisești, să dai ceva din tine și să o faci așa cum numai tu poți s-o faci.
Iris Spiridon, regizoare