Viața ca un film ar fi rezumatul interviului oferit astăzi de Corina Giurgia, PR-ul Festivalului Serile Filmului Românesc care a reușit de-a lungul anilor, să transforme capitala Moldovei într-un pol al cinematografiei românești

﮼Am copilărit în Nordul Basarabiei, pe malul Prutului, într-un sat frumos, care aproape că dădea mâna cu România. De pe pragul casei mele văd România, aud clopotele bisericii din satul Mitoc de pe partea cealaltă a Prutului. Am copilărit pe imașurile din jurul satului, unde viața părea simplă, grea uneori, dar acum îmi dau seama că era cea mai frumoasă din câte pot exista pentru mine. Mergeam, după școală, la păscut vaca și prima dată îmi puneam cărțile de citit într-un rucsac. Citeam și câte două cărți pe zi – după-amiezile erau lungi, cu apusuri incredibil de sincere în culori. În pauzele de citit, mă opream, îmi îndreptam privirea spre România, unde era și apusul, și îmi trimiteam gândurile – Dă, Doamne, să ajung mare și să trăiesc acolo”, ne povestește tânăra basarabeancă ﮼adoptată” de România.

Astăzi cunoaștem un bilingv îndrăgostit de țara noastră, dar și de Basarabia ei dragă în egală măsură. S-a născut dincolo de Prut și visa să îl treacă, să învețe și să ofere din învățăturile ei locului natal. Fix ca în citatul marelui poet Grigore Vieru: ﮼Dacă visul unora a fost ori este să ajungă în Cosmos, eu viaţa întreagă am visat să trec Prutul”, așa și-a propus fetița Corina.

A făcut radio de la 15 ani, printr-un curaj aproape inconțient de a se arunca în lumea mass-mediei fără a realiza că ﮼microbul” de a se face auzită la microfon o va acapara și o va motiva să ofere tot mai mult. În urmă cu un deceniu apărea un proiect grandios, născut în inima Moldovei. Din echipa de organizare făcea parte Corina, alături de Andrei Giurgia și ambasadoarea Irina-Margareta Nistor. Este vorba despre Serile Filmului Românesc, care avea ca scop principal Promovarea cinematografiei românești și readucerea publicului în fața acesteia.
Început ca o manifestare a studenților ieșeni care îndrăgesc filmul românesc, festivalul Serile Filmului Românesc, unicul de acest profil din țară, a reușit de-a lungul anilor să transforme capitala Moldovei într-un pol al cinematografiei românești.

Radio, PR, cinematografie, filme, teatru, proiecte grandioase, premii, actori, centenar, cred că aceste cuvinte, la nivel de orașul Iași automat sunt asociate familiei Giurgia, care, s-a încăpățânat atât de frumos să aducă acasă pentru a fi văzute filme românești care erau premiate internațional. Cel mai bun exemplu în acest sens fiind producătorul de filme Cristian Mungiu, care luase deja Palme D’Or pentru 4 luni, 3 săptămâni și două zile, dar care nu era văzut la noi. După opt ediții de Serile Filmului Românesc, prin muncă, implicare și ajutor administrativ au deschis primul cinematograf de stat, dotat tehnic după ultimele standarde, la Ateneul Național din Iași.

Serile Filmului Românesc este un festival inițiat în 2010, la inițiativa Asociației Studenților Jurnaliști din Iași. Festivalul are un profil unic și reușește, de-a lungul anilor, să transforme capitala Moldovei într-un pol al cinematografiei românești. În cadrul Secțiunilor festivalului, în fiacare an sunt prezentate filme din diferite perioade ale cinematografiei românești, precum și filmele noi, filme de debut sau scurtmetraje. Conceptul festivalului implică difuzarea producțiilor românești, cu invitarea actorilor, regizorilor, a scenariștilor și a criticilor de film în cadrul proiecției. Dialogul și întâlnirea cu publicul înseamnă o deschidere a cinematografiei

În vremea studenției mele, Corina Giurgia și soțui ei, Andrei, erau un reper în materie de relație. Erau din același domeniu, aveau aceeași viziune, puneau umărul la același proiect și instruiau tinerii jurnaliști. Erau făcuți unul pentru celălalt, iar lucru acesta ni-l confirmă ea astăzi. Despre OMUL Corina, proiecte și vise vorbim astăzi cu invitata noastră.

Cine este Corina Giurgia?

Un om simplu din Basarabia, care a trecut Prutul cu un vis în mână la propriu – să trăiască aici, să vorbească româna pe care o tot repeta în fața oglinzii acasă, pe la cinci ani, să facă lucruri care să o ajute să se întoarcă, poate, înapoi acasă, peste ani, pentru a schimba ceva. De fapt, îmi doresc mult Marea Unrie, deși știu că pare imposibil, eu n-am renunțat la dorința mea și stă pitită acolo-n suflet.

Unde a copilărit Corina și cum a fost copilăria ei?

Am copilărit în nordul Basarabiei, pe malul Prutului, într-un sat frumos, care aproape că dădea mâna cu România. De pe pragul casei mele văd România, aud clopotele bisericii din satul Mitoc de pe partea cealaltă a Prutului. Am copilărit pe imașurile din jurul satului, unde viața părea simplă, grea uneori, dar acum îmi dau seama că era cea mai frumoasă din câte pot exista pentru mine. Mergeam, după școală, la păscut vaca și prima dată îmi puneam cărțile de citit într-un rucsac. Citeam și câte două cărți pe zi – după-amiezile erau lungi, cu apusuri incredibil de sincere în culori. În pauzele de citit, mă opream, îmi îndreptam privirea spre România, unde era și apusul, și îmi trimiteam gândurile – Dă, Doamne, să ajung mare și să trăiesc acolo!

Cum s-a îndrăgostit Corina de radio, de soț, de jurnalism și de PR? Sau care este ordinea?

De jurnalism m-am îndrăgostit înainte să înțeleg foarte bine ce înseamnă. Mă uitam foarte mult la TVR, pentru că era singurul post care mă bucura cu româna vorbită – învățam mult de acolo. Nu lipseam când era George Pruteanu, care ne explica greșelile de limbă; mă uitam la TVR Iași, pentru că simțeam că mă poartă pe străzile pe care îmi doream s-ajung. Apoi, pe la 15 ani, am scris o scrisoare primului post de radio din raion – radio Sănătatea, finanțat prin fonduri din SUA, și am zis că eu vreau să fac radio. Acolo a început. Am făcut radio vreo patru ani, pentru foarte puțini bani, din care îmi luam cărți și teniși. Eram la liceu și asta m-a ajutat foarte mult să mă dezvolt, pentru că aveam cumva, frustrarea copilului de la țară. Am foarte multe să le datorez celor din echipa de atunci, dar și profesorilor de la cele două licee în care am învățat. Dar totul începe din sat, din Gimnaziul Lopatnic, unde m-am îndrăgostit de Eminescu, de limba română – totul datorită profesoarei Tatiana Anușca. Nu știu ce ajungeam dacă nu era ea să mă inspire.

Legătura mea cu relațiile publice a venit așa, fără să mă aștept, ca o pasiune pentru a promova cel mai drag  proiect, în care am investit tot ce am avut mai bun în ultimii zece ani – festivalul Serile Filmului Românesc. A trebuit să facă cineva partea de promovare și aceea am fost eu. Și am rămas.

Povestea cu soțul meu a început când eram în anul I de facultate și am hotărât că trebuie să merg și eu să mă înscriu în Asociația Studenților Jurnaliști. Am mers și am rămas. El coordona asociația și mi-am amintit că semăna cu băiatul pe care, mică fiind, mi-l imaginam că mi-ar plăcea: un om plin de energie în a face lucrurile să se întâmple, jurnalist și foarte deschis spre nou.

Cum a apărut proiectul Serile Filmului Românesc și cine a crezut în el?

A apărut natural, din dorința noastră de studenți în a aduce ceva ce nu era în Iași. Filmele românești erau premiate internațional, dar nu erau văzute acasă. Cel mai bun exemplu – Cristian Mungiu, care luase deja Palme D’Or pentru 4 luni, 3 săptămâni și două zile. Mai mult, ca o nebunie frumoasă, ne promisesem de la început că vom lupta pentru bietele clădiri de cinematograf din Iași să nu dispară, prin ceea ce urma să facem. Și am reușit. După opt ediții, prin munca noastră, lobby-ul lui Cristian Mungiu și contribuția autorităților, am deschis primul cinematograf de stat, dotat tehnic după ultimele standarde, la Ateneul Național din Iași. Iar celelalte cinematografe sunt în fază de reconsolidare sau se fac proiecte în acest sens. Ceea ce reprezintă și un lobby al festivalului pentru oraș.

Când a început, am crezut cu toții în el, dar cel mai mult Andrei, care se comporta ca și cum ar fi făcut festivaluri de film dintotdeauna.

Cât de important este să ai susținere în România? În orice idee ai vrea să promovezi cultura noastră?

Susținerea este esențială peste tot, dar poate mai ales aici, unde este greu să te bați cu birocrația, să faci kilograme de dosare pentru concursuri cu fonduri sau să obții aprobări pentru diverse acțiuni. Dar este și foarte frumos să faci asta, pentru că așa crești, natural, greșind, trecând prin eșec, cunoscând mulți oameni și trăind fiecare etapă.

Ne puteți povesti despre minunata carte cu poze apărute anul trecut într-o manieră ad-hoc? Mă refer la cartea de o valoare greu estimabilă privind vizita Papei în România?

A fost un proiect care a avut numai răspunsuri de da, așa cum Papa Francisc deschide drumurile inimilor din toată lumea. Cristian Radu Nema, care este un prieten vechi al festivalului nostru SFR, a făcut fotografii de la vizita Papei în România și am zis, cu vreo trei seri înainte: ce-ar fi să lansăm volumul la SFR? Am obținut rapid și fotografii de la Iași, făcute de Andrei Cucu, ca să rezoneze albumul și cu orașul, am pregătit lansarea la primărie și voila – atât de repede s-a decis că intră în tipar cartea și că se lansează la Iași.

Ce valoare au tinerii perioadei contemporane? Sau mai bine spun, cine ar reprezenta cu adevărat Viitorul României?

Cred că ceea ce îmi place mult la tinerii generației mele se numește adaptabilitate, care inspiră la rezistență și empatie.

Ce carte crezi că nu ar trebui să lipsească din biblioteca proprie?

Eu am foarte multe cărți, citesc mai multe simultan, le încep, le termin după câteva săptămâni, în timp ce mă apuc de altele. Cred că biblioteca se face după ceea ce îi place fiecăruia. Deși aș spune despre cărțile de filosofie că ar fi bine să fie în casă, pentru că mie mi-au schimbat câteva chestiuni apropo din ce parte a inimii sau a minții ne uităm la lume.

Sunteți un om credincios?

Da.

Ce îi lipsește omului ca să fie fericit?

Fericirea nici n-ar trebui să fie o stare continuă, pentru și-ar pierde esența. Cred că avem cu toții momente de fericire, iar acestea sunt micile ploi calde care ne ajută să mergem înainte, să experimentăm apoi durerea, ca să prețuim starea de bine.

Ce calitate umană vă dezarmează?

Excesul de zel, pe care îl poți vedea și ca pe o calitate.

Ați cunoscut multe personalități. De la care ați “furat” cel mai mult și ce anume?

Cred că de la Irina-Margareta Nistor și Ileana Popovici am luat cel mai mult. Poate pentru că am și petrecut foarte mult timp împreună – ani în care am realizat proiecte prin țară și la Iași, în care le-am auzit poveștile de viață și în care ne-am împrietenit.

După ce motto vă ghidați?

Eu îmi schimb motto-ul mereu. Dar nu uit niciodată faptul că de mică am crezut în asta: Totul este posibil, doar să vrei!

Cum vă vedeți peste 5 ani?

Poate și mai matură în proiectele pe care le fac, cred că tot la Iași, dar sper, cu proiecte duse și acasă, peste Prut. Așa cum am făcut în 2018-2019, cu Centenarul Filmului Românesc.