Răzvan Chiruță, redactor-șef la Newsweek România, ne-a povestit despre începuturile sale în presă, obiectivele pe termen lung ale publicației și ce crede că ar trebui să se schimbe în presa românească.

Povestește-ne puțin despre începutul tău în presă. De ce ai ales acest domeniu? Cu ce aspirații ai plecat la drum?

Am ajuns jurnalist absolut întâmplător. De fapt, nici nu doream să fac asta, aveam, din filmele americane, imaginea jurnaliștilor șacali, care profită de dramele oamenilor, pe care-i asaltează în grup, cu zeci de camere de filmat și microfoane, pe la casele lor. În clasa a XII-a am luat un ghid de admitere și am căutat o facultate fără Matematică la examenul de admitere. Am fost un elev de nota 5 la Matematică, din păcate.  Am văzut că la Jurnalistica de la Universitatea „Al.I. Cuza“ din Iași se cerea doar Gramatică, Istorie și Economie. În plus, mi-a plăcut și cum sună – Jurnalistică – și am zis că aici e de mine.

Nu am greșit. Ulterior mi-am adus aminte că, atunci când eram copil, răsturnam un scaun, ca să-mi fie pupitru, și mimam că prezint jurnale de știri. În liceu, am făcut, împreună cu colegul meu Cătălin Mândru, o revistă, sub îndrumarea profesorului de română, dl Dumitru Lavric. Eram în clasa a X-a și domnul Lavric, care avea experiență de presă, a spus atunci că dacă stă cu mine două săptămâni mă face jurnalist. Nu l-am crezut. Acum zâmbesc mereu când mă gândesc ce intuiție a avut profesorul. Colegului meu i-a spus că sigur va deveni actor, nu jurnalist. Și așa e, Cătălin este acum un foarte bun actor.

Așadar, cred că eram predestinat să fiu jurnalist, deși multă vreme am crezut că am ajuns jurnalist dintr-o întâmplare.

Fapt amuzant: revista liceului am făcut-o cu banii lui Soros, am obținut o sponsorizare de la fundația lui din România. Au ieșit doar două numere, pentru că ne-a dat țeapă tipografia, care a profitat că eram niște liceeni amețiți și ne-a cerut aproape toți banii pentru tipar.

Cum vezi facultățile de jurnalism din România? Ce ai dori să se schimbe la ele?

Poți fi un foarte bun jurnalist fără să fi urmat facultatea de jurnalism. La fel cum sunt jurnaliști foarte slabi care au studii în domeniu. De fapt, ca în cazul oricărei facultăți din lumea asta, diploma nu garantează nimic. Am avut un ministru de Finanțe cu studii la Harvard care s-a făcut de râs.

Dacă un jurnalist vine la mine acum să îl angajez, primul lucru pe care-l întreb nu e „Ce diplomă ai?”, ci „Ce știi să faci?”. Clasic, aș zice, în țara în care diplomele se iau pe bani. Inclusiv la universități de stat.

Eu am urmat Jurnalism la Iași, la Universitatea „Al.I.Cuza”, apoi am făcut un master la Jurnalism, la Universitatea din București. Am fost dezamăgit de cea de la Iași, pentru că între 1998 și 2002, când am urmat-o eu, oferea prea puțină practică. Am mers la cea din București cu mari speranțe, în 2005. Am terminat masterul, dar nu am scris disertația și nu am luat diploma, pentru că mi-am dat seama că într-un an și jumătate nu am învățat nimic și bucata aia de hârtie nu îmi va schimba cu nimic cariera. Iată că am avut drepate.

Totuși, cred că facultățile de jurnalism au utilitatea lor: îți oferă acel cadru teoretic obligatoriu și îți infuzează acel respect pentru meserie pe care mulți jurnaliști care au venit din alte domenii nu îl au. M-am plâns de practică, dar asta nu înseamnă că învățarea teoriei unei meserii nu este esențială. Este foarte importantă. Cred că presa românească ar fi arătat cu totul altfel dacă ar fi lucrat în domeniu mai ales oameni școliți în facultăți cu specific.

Deși, repet, nu este o condiție obligatorie, sunt mulți jurnaliști buni care vin dinspre Politehnică sau Economie.

Cât privește a doua întrebare, cred că marea greșeală a celor care predau la Jurnalism este că nu îi pregătesc pe studenți pentru domeniul crunt în care vor intra. Mulți absolvenți de liceu au de la televizor o imagine idilică a presei (firesc, de altfel): prezentatoare/prezentatori de știri care sunt și vedete recunoscute pe stradă și foarte bine plătite, despre care citesc în tabloide că atunci când nu prezintă știrile își petrec timpul la mall sau în cluburi exclusiviste, cheltuind sumele uriașe pe care le iau ca salariu (că tot nu știm cât de mare e salariul Andreei Esca, nu?). Televiziunea, mai ales, rămâne un miraj. Un miraj care se mută acum în online, dar un miraj încă atractiv.

Realitatea e însă mult mai cenușie: până să ajungi vedeta care te visezi, te trezești într-o redacție de știri mică – azi mai toate redacțiile românești sunt mici – și ești pus, pentru că ești începător, să preiei ca un robot uman știri de pe celelalte site-uri și să le pui pe site-ul unde lucrezi. O muncă plictisitoare, mecanică, din care nu înveți nimic. Iar preluarea este un fenomen în România zilelor noastre. Dați o căutare pe un subiect și primele 20 de rezultate vor fi trimiteri la același articol, identic, inclusiv la titlu, dar aflat pe 20 de site-uri diferite.

Ei, evident că tu, ca tânăr jurnalist te demoralizezi. Și fie renunți, fie te resemnezi. Am lucrat în ultimi doi ani cu tineri extraordinar de buni, veniți de la Jurnalismul de la Universitatea București, muncitori și entuziaști. Dar am simțit la unii dintre ei dezamăgirea. Și unii vor fi o pierdere pentru jurnalism.

Asta aș vrea de la profesorii de jurnalism: să îi avertizeze pe tineri că vor reuși, în cele din urmă, dar la început va fi greu și urât.

Care ar fi cele mai importante principii pe care ar trebui să le urmărească un jurnalist într-o investigație?

Un jurnalist trebuie să urmărească adevărul și numai adevărul. Indiferent de consecințele investigației sale. Cea mai mare parte a anchetelor de presă pornesc de la un pont dat de cineva dintr-o instituție, dintr-un grup infracțional, dintr-o rețea. Majoritatea celor care „toarnă“, de cele mai multe ori, nu o fac pentru că-i interesează binele lumii, ci pentru că sunt supărați pe partenerii, șefii sau colegii lor. Și vrea răzbunare.

Nu e nici o problemă dacă e așa, asta se întâmplă peste tot în lume. Jurnaliștii nu ar avea cum să afle altfel ilegalitățile care se comit prin țară, pentru că se comit prea multe și pentru că nu suntem omniscienți. Fiecare investigație pornește la drum cu dilema asta: cine are de câștigat și cine are de pierdut dacă dezvălui fapta X. Răspunsul corect: nu contează, atât timp cât faptele relatate sunt adevărate.

Jurnalistul trebuie să slujească adevărul și să îl prezinte indiferent de consecințe. Să luăm de exemplu pandemia de coronavirus. Dacă un jurnalist află că un spital a cumpărat echipamente de protecție care salvează viața medicilor cu prețuri supraevaluate, de la un prieten al directorului, ce face? Spune: bine că sunt echipamente pentru medici și nu are rost să-i atacăm acum pe cei care le aduc, că ajută la efortul de limitare a răspândirii virusului?

Sau spune: adevărul trebuie să iasă la iveală, chiar dacă asta rupe o rețea prin care sunt aduse echipamente de protecție?

Evident, răspunsul corect e la a doua întrebare. Adevărul e singurul care contează.

Desigur, asta e situația ideală, în realitate nu se întâmplă tot timpul așa, iar jurnaliștii fac de multe ori calcule de oportunitate, care nu au legătură cu meseria.

Cum crezi că s-a transformat presa din România din 1990 până în prezent? Ce s-a îmbunătățit?

Au fost transformări bune, dar cele mai multe au fost transformări rele. O să spun acum un lucru care va enerva mulți jurnaliști bătrâni: nu am nici un respect pentru presa anilor ’90. Mulți dintre cei care au lucrat atunci o idealizează, o văd ca momentul cel mai curat al jurnalismului românesc din ultimii 30 de ani.

Da, lucrurile arată foarte rău acum, dar răul care ucide presa de azi a apărut și a crescut atunci, în anii ’90. Presa acelor ani a fost fie naivă, fără o separare clară între informație și opinie, fie complice, fără o separare clară între jurnaliști și politicieni. Exact ca acum, dar atunci a început. Evident că și atunci, ca și acum, au fost foarte mulți jurnaliști corecți și câteva oaze de profesionalism.

Dar să nu uităm că de atunci avem găina cu pui vii de la „Evenimentul zilei“ sau jumătate de redacție mutându-se în birourile noii guvernări a Convenției Democrate, la „România liberă“.

Nu mai zic de perioada guvernării Năstase, 2000-2004, când 80% din presă s-a vândut pe publicitate de la stat.

Din păcate, după cum vedem zi de zi, s-au îmbunătățit foarte puține lucruri. Presa corectă e făcută tot în oaze, mulți jurnaliști corecți sunt fie izolați, fie au ieșit din meserie, sunt mult mai puțini bani decât în anii 1990-2000 și suntem mult mai controlați de către moguli sau politicieni. În presa locală, apropo de asta, este un dezastru generalizat, majoritatea publicațiilor au rămas doar simple gazete de perete ale baronilor locali, din care afli doar ce mărțișoare au mai împărțit și ce trotuare au mai asfaltat. Dar foarte rar și cu cât au fost supraevaluate.  Uite, de fapt găsesc mai multe lucruri care s-au înrăutățit, căci în anii 1990-2000, presa locală încă era puternică și dezvăluia lucruri.

Care a fost cel mai dificil moment din cariera de jurnalist?

Unul dintre cele mai grele momente din cariera mea a fost episodul Kurt Treptow, pedofilul american arestat în 2002 la Iași. Eram la începutul carierei, devenisem de câteva luni corespondent local pentru „Evenimentul zilei“, un ziar pe care atunci îl iubeam, și trebuia să lupt singur cu puternicile redacții din Iași pentru știri cât mai bune despre acel caz spectaculos, care ținea primele pagini ale ziarelor în fiecare zi. Cumva am reușit, mă mir și acum, și m-a sunat directorul de atunci al Evz, Cornel Nistorescu, să mă felicite. Era mare chestie pentru un tânâr de 23 de ani. Dar până la acel telefon, mă trezeam în fiecare zi cu groaza că voi pierde ceva important și mă vor da afară de la ziar. Mă întreb dacă mai există teama asta azi, când totul este preluat de la unul la altul, fără prea mari remușcări că nu ai fost primul.

Un moment dificil a fost după investigația cu camera ascunsă făcută împreună cu colegul meu Petrică Răchită – el a dus greul anchetei – împotriva lui IPS Teodosie, arhiepiscopul Tomisului. Petrică i-a dat mită, prin intermediar, înaltului prelat, ca să-l facă preot peste rând. După ce procurorii au deschis dosar penal pe numele lui Teodosie, s-a dezlănțuit furia: au fost împotriva noastră emisiuni de televiziune și conferințe de presă în care am fost acuzați, printre altele, că suntem uneltele UE pentru a distruge ortodoxia. Da, ale UE. S-a spus că investigația a costat 50.000 de euro, când de fapt noi am dormit prin mașină, ca să economisim bani, sau într-o pensiune insalubră din satul de vacanță din Mamaia, singura deschisă în februarie. Am dormit îmbrăcați, că nu am avut curaj altfel.

Peste ani, unul dintre preoții care ne atacase dur la o televiziune locală din Constanța și-a cerut iertare de la noi, zicându-ne că nu a avut de ales, că s-a temut de Teodosie.

În ultimii ani au apărut tot mai multe „redacții“ independente în România, crezi că este un model sustenabil? De ce?

Nu știu de ce ai pus redacție între ghilimele. Sunt redacții în sensul clasic al cuvântului.

Este un model greu de susținut, pentru că jurnaliștii își consumă cea mai mare parte din energie căutând bani, în loc să se concentreze pe subiecte. Prin urmare, vedem că cele mai multe redacții publică maxim un articol pe lună, hai două. Ceea ce e foarte puțin, nu e suficient pentru a combate ce face zilnic presa mogulizată. Și multe proiecte care au pornit bine s-au stins în scurt timp, în general din lipsă de bani.

Problema e că prea puțini dintre consumatorii români de presă înțeleg că informația nu e gratuită, deși ei o citesc gratuit. Chiar dacă tu, cititorule, găsești știri fără bani, realizarea acelei resurse costă bani. Cineva trebuie să plătească pentru a o produce. Și dacă tu nu plătești pentru a primi informație corectă, va plăti acea persoană care este interesată să îți ofere ce informație vrea.

Aici e hiba majoră a actualei piețe de presă românești. De aceea, modelul redacțiilor fără moguli este, în prezent, foarte greu de menținut. Mulți români au început să doneze bani pentru redacții și asta e un fapt îmbucurător. Dar e încă la un nivel prea mic pentru a susține o presă independentă puternică.

Dar chiar dacă este foarte greu sustenabil, model e de preferat. Noi am pornit „Newsweek România“ tocmai pentru ne săturasem de patroni care încercau mereu să-și rezolve problemele prin publicațiile pe care le controlau.

Și eu, și colegii mei avusesem de-a face cu așa-numiții moguli, la „Evenimentul Zilei“, la „Adevărul“, la „România liberă“. Am rezistat cât am putut, dar presiunile creșteau și ne-am săturat. Când am plecat de la „România liberă“ am zis că ar fi o prostie să ne angajăm tot la genul ăsta de patron. Nu am rezolva problema de bază de la care plecasem.

Așa că am decis să pornim la drum singuri. Financiar, a fost de un miliard de ori mai greu. Aveam mult entuziasm și puțini bani. Prima vară după lansarea revistei a fost infernală, publicația a apărut mai mult pe baza voluntariatului nostru. Am fost la un pas să cedăm. Acum am crescut, suntem departe de ceea ce ne-am dori să fim, stăm mai bine financiar, dar în continuare avem emoții dacă ne vom lua salariul luna asta. Niciodată nu știm sigur.

Însă din punct de vedere jurnalistic este tot de un miliard de ori preferabil unui angajament la actualii moguli. Scriem ce vrem, când vrem, cum vrem – în limitele regulilor jurnalistice, evident – și asta este esențial pentru un jurnalist. Cred că jurnaliștii adevărați sunt singurii fraieri care pun meseria înaintea confortului lor financiar.

Fraieri, fraieri, dar mai cred că jurnaliștii trebuie să găsească în cele din urmă resurse pentru a se uni și pentru a impune, ca în Occident, un sistem comun de paywall: articolele exclusive să fie accesate doar contra cost.  Noi, la „Newsweek România“ avem un astfel de sistem de abonament pentru lectură online, au mai încercat și alții, dar nu va fi cu adevărat eficient decât dacă sistemul va fi aplicat de toată industria. Degeaba cer eu bani pe articolele proprii, căci, oricât de bune ar fi, majoritatea va prefera să citească altceva, mai puțin interesant, în altă parte, doar pentru „că dincolo e mai ieftin“.  Redacțiile independente vor deveni sustenabile când îi vom face pe cititori să înțeleagă că trebuie să plătească ei, pentru că doar așa ei, cititorii, vor putea controla informația pe care o primesc.

Căci abia atunci când redacțiile vor depinde de banii publicului, se vor bate să îl câștige. Acum, cele mai multe instituții de presă nu funcționează ca niște afaceri, nu trăiesc din ceea ce vând publicului. Sunt doar bâte de presă, care trăiesc doar din ceea ce vând șmecherilor și infractorilor care vor să le folosească.

Ce rol joacă presa în aceste momente dificile prin care trecem? Care este principala sa responsabilitate în astfel de clipe?

Principalele responsabilități ale presei, în acest moment, sunt să scoată la iveală adevărul, într-o mare de fake news, și să aibă grijă ca autoritățile să nu abuzeze de puterea dată de stările de urgență și de alertă și de liberalizarea achizițiilor din bani publici. Și mai are responsabilitatea de a contribui la efortul specialiștilor de a-i face pe oameni să înțeleagă că pandemia de coronavirus nu e nici inventată, nici o glumă, nici o exagerare, ci o problemă mondială de sănătate.

Aș vrea să văd mai puține știri în care ni se mai spune că au mai murit trei persoane infectate – un buletin pe zi ar fi suficient – și mai multe analize despre cât de contagios e virusul, dezbateri cu specialiști despre evoluția cercetărilor științifice în domeniu și despre relevanța distanțării sociale. Aș vrea să văd mai puțini jurnaliști care îi ceartă pe cei care ies în parc și mai multe investigații despre cei care se îmbogățesc pe seama sănătății noastre. Chiar, ați văzut că de la televiziunile românești a dispărut aproape complet investigația? Și că, spre deosebire de presa din Occident, jurnaliștii români preferă să ia opinii de la alți jurnaliști sau de la politicieni, în loc să discute cu specialiștii?

Nu există un cult al specialistului în presa românească și asta nu de acum, ci de ani buni.

Iar când spun specialist, nu mă refer la Streinu-Cercel. Există numeroși oameni de știință români de mare calitate pe care nu-i caută nimeni.

Într-o lume în care tot mai mult conținut este video, mai există un viitor pentru presa scrisă?

Cred că da. Se schimbă doar suportul, dar fundamentele jurnalismului rămân aceleași. Nu mai scriem pe hârtie, scriem pe o coală electronică. Nu mai publicăm într-un ziar din celuloză, ci în unul din electroni. Au existat și oameni care au deplâns dispariția pergamentului, apariția becului a distrus industria de lumânări, locomotiva cu 14 kilometri la oră a speriat la început cu viteza sa colosală.

Ăsta e mersul lumii. Dacă stăm să ne plângem, nu schimbăm nimic. Succesul aparține celor care știu să se adapteze mereu. Dacă peste 30 de ani se va face presă prin hologramă, ei bine, sper ca la cei 70 de ani ai mei să fiu suficient de deschis încât să învăț să fac presă prin hologramă. Tot timpul vor fi oameni care vor citi, sunt convins de asta. Doar că nu o vor mai face prin smartphone, ci direct prin cipul implantat zilele astea de Bill Gates.

Care sunt obiectivele pe termen lung ale „Newsweek“ în România? Cum vezi viitorul publicației?

Principalul obiectiv e să supraviețuim. Așa cum spuneam mai devreme, fiecare lună o petrecem sub amenințarea că de data asta nu o vom mai scoate la capăt. Dar, mai încet și mai greu decât mi-am imaginat și mi-aș dori, lucrurile se leagă și construim cărămidă cu cărămidă.

Am pornit de la revista în format print și un site început de la zero, iar acum site-ul a ajuns la 1,5 milioane de unici – noi spunem că este o performanță fără click-bait, am organizat șase evenimente de dezbatere, avem o emisiune de interviuri filmate în mașină – „Periscop“ – și am început, de când cu starea de urgență, o emisiune de interviuri de acasă, „Newsweek Live“.

Pandemia de coronavirus ne-a oprit o perioadă apariția pe print, dar am revenit din 22 mai cu apariții lunare ale ediției noastre pe hârtie. Vrem să dezvoltăm cât mai mult site-ul, mai ales în partea de paywall, și, apropo de întrebarea anterioară, să avem cât mai multe produse video, căci ăsta e deja prezentul, nu mai este o chestiune de viitor. Mai credem, încă, și în print, de aceea revenim pe hârtie, deși era mai simplu să nu o facem. În principiu, sunt optimist în ceea ce privește viitorul „Newsweek România“. Cred că facem treaba corect – sigur, cu greșeli și uneori cu părtiniri inevitabile, căci oameni suntem – și publicul vede asta și reacționează pozitiv. Strict din reacțiile de pe Facebook, pot spune că avem cititori inteligenți, care sunt foarte atenți la erorile pe care le facem și care ne sancționează imediat. Iar asta e foarte bine.  Dar optimismul meu e moderat de realitatea cruntă din presa românească. Piața de presă din România arată foarte, foarte rău. Iar publicitatea merge aproape exclusiv pe criterii de trafic, fiind încurajați tot cei care practică click-bait și minciuna. Vom vedea.

Dacă ar fi să alegi un singur lucru, ce ai schimba la presa din România?

Mi-aș dori ca presa românească să devină o afacere, nu o anexă a unor șmecheri cu bani. Când presa este o afacere, trăiește din produsul pe care-l vinde. Și ca să vândă produsul, trebuie să îl facă din ce în ce mai bun. Ca și un producător de mașini de lux. Ca să ceară bani mulți, trebuie să producă un autovehicul impecabil. Acum, dacă s-ar aplica strict criterii economice, majoritatea publicațiilor și televiziunilor românești naționale și locale nu ar mai trebui să existe. Nu trăiesc din piață, ci din golănii și din combinații la sacoșă. Mogulii au făcut foarte mult rău presei. Au aruncat cu mulți bani și mulți s-au vândut. Apoi, când ai de pierdut un salariu de mii de euro, e mai greu să fii principial.

Îmi doresc falimentul tuturor entităților controlate de moguli – dar îmi fac iluzii – și din cenușa creată să reconstruim presa așa cum trebuie. Când citesc presa din Vest, îmi vine să plâng. Suntem la ani lumină în urmă. Ani lumină.

În ce direcție vezi evoluând societatea românească?

Poate părea paradoxal, dar eu sunt optimist în ceea ce privește societatea românească. Cred că s-a schimbat într-un timp foarte scurt. 30 de ani este mult pentru viața noastră, dar e puțin pentru istorie. Am plecat de foarte de jos, comunismul a fost mai rău la noi decât în restul Europei Centrale și de Est, Ceaușescu a fost un dictator încăpățânat care ne-a lăsat moștenire foamete, o economie în faliment, cu fabrici depășite tehnologic. Și o populație naivă, care credea că din 1 ianuarie 1990 vom trăi toți ca în Dallas.

Zvâcnirea anticomunistă din 1990 – în aprilie s-au împlinit 30 de ani de la debutul fenomenului Piața Univerității – a fost înăbușită rapid și apoi, timp de 23 de ani, oamenii au mai ieșit în stradă, în proteste, doar pentru a cerși. Dați-ne un leu în plus la pensii și salarii!

Abia în 2013 a reapărut protestul pentru principii. Manifestanții împotriva exploatării de la Roșia Montană nu cereau să li se dea lor nimic, ci doar să se respecte legalitatea unui proiect. Apoi, manifestațiile anti-Dragnea. Sutele de mii de oameni nu cereau să fie și ei lăsați să fure, ci ca politicienii să respecte legea și să ne asigure tuturor un cadru egal de dezvoltare.

Ăsta e un mic miracol. Și chiar și în pandemie, societatea s-a comportat mai bine decât liderii ei. Rezultatul bun al controlului răspândirii coronavirusului s-a datorat mai ales celor care au înțeles că trebuie să respecte regulile. Sigur, sunt și derapaje, sunt și greșeli. Și știi ceva? Nici nu mă deranjează că unii cred că pandemia e creată de Bill Gates. Cât timp nu sunt prea mulți, e semn al unei societăți normale că oamenii cred diferit, chiar dacă greșit. Numai în dictaturi trebuie să gândim toți la fel.

Ce sfaturi ai pentru cineva aflat  la început de drum în presă?

Nu există o rețetă a succesului, pentru că în viața noastră sunt multe variabile care ne influențează în rău sau în bine cariera. Așa cum am spus, în primul rând trebuie să fie realiști, dar în același timp să țintească cât mai sus, uneori poate chiar aberant de sus.

Mi-a plăcut mereu exemplul pe care ni-l dădea profesorul Daniel Condurache, coordonatorul minunatei școli de presă de la „Opinia studențească“: „Imaginează-ți că viața ta e săgeata dintr-un arc. Îndreaptă arcul cât mai sus. Poate nu vei nimeri cerul, dar săgeata va zbura oricum în sus. Dacă ții arcul în jos, săgeata se va duce inevitabil în jos“.

Fiți realiști, dar nu încetați să visați. În 2004, i-am spus șefei mele de atunci că eu în zece ani voi fi redactor-șef la „Evenimentul zilei“. Nu mă bazam pe nimic și, în teorie, nu aveam nici o șansă. Am ajuns redactor-șef 11 ani mai târziu, la „România liberă“. Nu am greșit cu mult în visul meu. ? A, și evident munciți foarte mult. Munca și profesionalismul sunt în cele din urmă răsplătite chiar și în România.