Lavinia Chițu, interpretă în limba semnelor române LSR: „Primele mele cuvinte au fost în limbajul semnelor”

-

Lavinia Chițu traduce vibrațiile sonore, muzica, vibe-ul, ritmul și instrumentele muzicale în videoclipuri, dar, mai ales, la concerte și festivaluri, unde este totul live celor care nu le pot auzi. Lavinia a fost mereu pasionată de muzică. A tradus muzica pentru pentru părinții ei, ambii persoane surde. Și-a dat seama astfel că și persoanele surde au nevoie să simtă muzica și învață să le-o transmită cât mai bine.

Cine ești și ce faci în lume?

Sunt interpretă a limbei semnelor române. M-am născut într-o familie de oameni surzi. Probabil o să mă întrebi dacă părinții mei s-au născut așa, nu s-au născut așa, s-au născut la fel ca noi… Ei nu aud deloc, mai sunt oameni care mai aud câte ceva, dar ei, nu. Cei care aud și care au și aparate auditive, oricum nu aud zgomotul clar, cum îl auzim noi. Și-au dorit foarte mult să aibă copii auzitori, așa ca mine, să poată să-i ajute  să devină — de ce nu? — un interpret în limbajul semnelor, bine acest termen nici nu exista în anii ’70, când au crescut ei. Mami, când era însărcinată cu mine, îmi punea muzică de la casetofon, cum era atunci, așa că eu am descoperit muzica de când eram în pântecele mamei. Primele mele amintiri sunt cu mama „vorbind” cu mine în limbajul semnelor. De fapt, prima dată așa m-am exprimat, în limbajul semnelor. Când eram micuță nu înțelegeam de ce ai mei sunt diferiți față de cei din restul societății. Asta am descoperit undeva pe la doi ani, când, cât de cât, puteam să-mi dau seama că ai mei au probleme. Nu știam ce înseamnă cuvântul „dizabilitate”, nu știam ce înseamnă cuvântul „surd”, astea le-am prins mai târziu. Părinții mă duceau și la alți prieteni care erau persoane surde, petreceam foarte mult timp cu ei; copiii prietenilor părinților erau și ei ca mine și comunicam normal, plus la grădiniță — atunci am conștientizat că ai mei sunt persoane surde și că trebuie ajutate, pentru că societatea de atunci nu făcea mare lucru pentru ei. Erau foarte discriminați. De exemplu, mergeam cu ei în transportul în comun și ceilalți oameni râdeau de noi sau ziceau „Uite-i și p-ăia”, iar eu îi auzeam și mă durea și până la urmă n-am mai suportat și le-am zis ce le-am zis, iar reacția lor a fost: „Dar tu poți să vorbești?! Nu-mi vine să cred, îmi cer scuze.” Uneori, auzind, le traduceam și alor mei ce ziceau cei din jur. Mă uitam la ei cum suferă. Atunci mi-am dat seama de discriminare, făcută cu intenție sau nu. Nu m-am gândit vreodată că voi ajunge interpret. Eu voiam să fiu cântăreață cu voce, mi-am plăcut foarte tare muzica, pe la 12 ani, tati mi-a luat un pick-up, care a costat tot salariul lui și am început cu muzică populară și după ușoară — tati nu știa cu muzica, mai ales că e surd și nu exista muzică interpretată pentru surzi, asta a fost la îndemână . Și am început să le arăt, să interpretez, cum știam atunci. Mi-am dat seama că muzica îi schimbă, râdeau. Și am continuat să fac asta la concertele din oraș, iar prietenii lor, care nu auzeau, se strângeau în jurul meu, iar eu, în mijlocul lor, interpretam. Erau și reacții nedorite, unii ne imitau, râdeau, dar mie nu-mi păsa, intram în atmosfera aia. Și îi vedeam pe ai mei și pe prietenii lor cum se simțeau foarte bine. Încă de când eram micuță îmi doream să fiu pe scenă și să transmit muzica și pentru ei. Știi, când ești la un concert și ești în alt univers? Asta voiam eu să le transmit și lor. Nu oricine poate să facă asta, mai sunt interpreți care încearcă, dar mai întâi trebuie să simți muzica, dar sunt puțini la nivel global, cum e și Amber Galloway, care, efectiv, simte muzica și o dă mai departe așa cum trebuie. E foarte important să simți bine piesa, iar asta se întâmplă cu timpul, până înveți povestea din spatele piesei, adică nu prea poți să auzi o piesă pentru prima dată și sa o interpretezi. S-a întâmplat, am improvizat, dar nu iese bine.

Oamenii surzi au nevoie de muzică

Cum ai descoperit domeniul acesta?

Până la 24 de ani, am încercat foarte multe joburi, pentru că nu-mi găseam locul. Stăteam două-trei luni de zile undeva, îmi dădeam demisia, îmi găseam în altă parte, și tot așa. Nu găseam ceva care să mă facă să mă simt împlinită. A fost legislația aceea a CNA-ului care impunea televiziunilor locale, naționale să traducă transmisiunile în limbajul semnelor, iar atunci am găsit un post la o televiziune locală, după care am mai colaborat și cu alte televiziuni. Am lucrat în televiziune vreo doi-trei ani, ceea ce m-a ajutat foarte mult și simțeam că mi se potrivește. După această perioadă, mi-am dat seama că muzica îmi lipsește. Nu neg că și acum mi-ar plăcea să lucrez în televiziune, dar parcă mai mult aș merge către muzică. S-a întâmplat în 2017, de Paște, când am fost cu ai mei la țară și m-am gândit să fac o muzică pentru surzi. M-am înregistrat pe o piesă a Andrei, parcă, cu telefonul, am postat pe un cont, pe care, ulterior, Facebook-ul l-a închis pentru probleme de drepturi de autor. Traduceam foarte multe piese pentru ei (n.a. — persoane fără auz), iar Facebook-ul m-a blocat pentru că a crezut că eu fac bani din asta. Aveam o pagină oficială cu 10 mii de fallow-eri, în fine am luat-o de la capăt. Mi-am dat seama de la primele postări — vorbesc despre contul vechi de Facebook — că oamenii chiar vor asta, îmi trimiteau mesaje, cereau piese. Mi-am dat seamă că există cerere pentru așa ceva și că surzii pot să simtă muzica. Dacă stau într-o cameră, unde volumul e dat la maximum, ei simt vibrațiile. Dar nu vor înțelege niciodată ceea ce spune artistul, și niciodată nu vor înțelege cum e pianul, cum e basul, cum e chitara. Toate trecerile astea eu trebuie să le mimez. Deci totul a început în 2017, după care au urmat colaborări. M-au contactat și cei de la Golbal Records să facem câteva piese în limbajul semnelor, deși, repet, îmi doream tare mult să fie termen lung aceste colaborări, dar cine știe. Dar oamenii surzi au nevoie de informație și de muzică.

Ce mesaje îți transmit oamenii surzi?

Îmi spun că vor mai multă informație pentru ei, așa cum noi (n.a. — persoanele auzitoare) avem acces 24 de ore din 24 la informație, vor și ei informația aceasta interpretată în limbajul semnelor, pentru că da, există informația scrisă online. Dar, deși știu să citească, semnificația unor cuvinte e mai greu să o priceapă. Atunci, acel cuvânt trebuie adaptat pentru ei. Și nu e vina lor că sunt așa, într-un fel sau altul o vina are și sistemul educațional din România.

Ce crezi că lipește în sistemul educațional?

Înainte, se punea foarte mult accent pe partea practică în educația persoanelor cu astfel de deficiențe; se dorea ca să intre cât mai repede „în pâine”, fără a avea acces la o educație mai bună, la o facultate mai bună, cum se întâmplă în străinătate. De exemplu în SUA, unde vorbim despre un sistem foarte bine pus la punct, există în universități profesori surzi care predau care predau studenților auzitori. Este inimaginabil ceea ce se poate face! Gândește-te că abia anul acesta, în 2020, a fost recunoscut oficial limba semnelor române LSR datorită doamnei Adriana Săftoiu, care s-a zbătut enorm pentru drepturile acestei minorități. Îi mulțumesc enorm pentru tot ce face și o menționez de câte ori am ocazia. Repet, acest limbaj al semnelor, limba maternă a surzilor până la urmă, nu era recunoscută în lege. Și din cauza asta nu se făcea mare lucru pentru pentru că nu exista lege. Copiii surzi dădeau bacalaureatul în condiții normale. Ori copilul surd nu poate asimila informații la nivelul unui copil normal, iar lucrările lor se duceau la corectat la grămadă. Normal era ca o comisie specială să-i evalueze, iar subiectele să fie cât de cât OK, adaptate la nivelul lor. Din păcate, lucrurile nu stau așa. Îți dai seama că acești copii nu puteau să treacă mai departe de clasa a XII-a. După bacalaureat, ți se dădea o adeverință, iar cu ea te duceai să te angajezi. De anul acesta, s-a recunoscut în lege limbajul semnelor. Va mai dura până se vor pune toate punct ca să accepte această limbă pentru persoanele surde. Sper ca în doi-trei ani să existe o schimbare pentru ei. Am fost în Turcia de curând șase luni de zile, am fost la o școală de surzi în orașul Elazığ, aproape de Siria. Am găsit acolo o școală de copii surzi extrem de minunați. Ei erau mult mai inteligenți față de ai noștri. I-am întrebat pe profesori de când este limba semnelor în turcă recunoscut în lege. Mi-au zis că din 2005. Mi-a plăcut încă un aspect, faptul că pe timpul orelor ei nu aveau dreptul la telefon doar dacă îi sunau părinții, în rest, primeau telefoanele după terminarea orelor de curs, ceea ce este de apreciat pentru că însemna certitudinea că acel copil e atent la oră, în pauză se ducea să se joace.

Care crezi că e problema?

Nu știu, e greu de spus. Chiar vorbeam cu niște copii auzitori de clasa a douăsprezecea la TEDx Brașov, unde am fost și invitată să fiu ambasador — am ajuns acolo fără să vreau, am fost invitată ca speaker; apropos; primul meu speech din viața mea fost la TEDx Brașov, am avut niște emoții. Vreau să-ți spun că îmi povesteau copiii că le e frică să facă mai mult în școli. Se lovesc de „nu se poate”, „nu există bani. Dacă tu, ca adolescent, și vrei să faci ceva, te lovești de un zid. Cum îi afectează asta mai departe pe acești copii, nu știu.

 

„Îmi doresc să fiu actriță și să joc rolul persoanei surde

Hai să fim puțin idealiști. Ce ți-ar plăcea să se schimbe în România?

În primul rând, mentalitatea, iar în al doilea rând educația. Iar apoi să fim mai deschiși și mai buni. Dar nu mai buni de fațadă ca mod de vorbire, la modul de fapte.

Unde te vezi peste cinci ani?

În cinci ani de zile vreau așa: îmi doresc un rol de actriță, să fiu persoana surdă —îmi doresc Oscar-ul pentru asta —, îmi doresc să devin ambasadorul surzilor la nivel global și să promovez ca muzica să fie interpretată în limbajul semnelor în fiecare țară din lume. Arta te duce către alt loc, te scoate din lucrurile mărunte. Și de ce să refuzăm acest drept persoanelor surde? Ei, dimineața, nu pot auzi, din păcate, ciripitul păsărilor, dar măcar cu restul lucrurilor îi putem ajuta noi, interpreții care simțim arta.

comments icon 0 comments
0 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

Stoica Adrian