Andrei (30 de ani) este angajat la Teatrul Toma Caragiu din Ploiești, iar în starea de urgență, alături de soție și prieteni, a înființat un band și a scos cântece de carantină.

Andrei Crăciun

Drum. Andrei Radu, actor. De unde vine Andrei și unde vrea el să se îndrepte? Să privim un pic în urmă către devenirea sa. Cum s-a format actorul de astăzi? Cine ești dumneata, Andrei Radu? Care îți este povestea?
De unde să încep? Și unde să termin? Am 30 de ani, sunt din București și mă îndrept spre Ploiești. Mai exact, sunt angajat acolo din 2016, de când a venit la Gala Hop directoarea teatrului „Toma Caragiu” din Ploiești, Mihaela Rus, și m-a invitat la concursul de angajare al teatrului. Concurs pe care l-am și luat ulterior. Am terminat UNATC-ul în 2015 – licența, iar în 2017 – masterul. M-am format așa cum se formează orice actor la început de drum – din foarte multe greșeli și puține decizii bune. Sunt întruparea expresiei „omul învață din greșeli”. Sper ca la bătrânețe să ajung să țin masterclass-uri pentru tineri actori și să le spun „greșește, greșește, greșește” până elimin (așa cum alții încearcă să elimine din mine) toate orgoliile, toate drive-urile competitive și reflexul de a se compara cu alții.

Pandemie. Cum a fost în starea de urgență și în starea de alertă, cu ce învățăminte s-a ieșit de aici și de-acum, încotro?
Mi-am adus aminte de faptul că, pus în situații limită, artistul are resurse infinite de exprimare. Am văzut clipuri, filmulețe, seriale, momențele, montaje, tot felul de soluții media pentru a păstra vie activitatea unei meserii care, paradoxal, poate trăi doar din dialogul și interacțiunea umană. Și a supraviețuit . Nu spun că asta poate fi o nouă formă teatrală pentru că nu cred că e, dar artiștii și spectatorii s-au păstrat proaspeți și conectați unii cu ceilalți, chiar dacă într-o manieră limitată. Uite, eu alături de soția mea, Cristina Juncu, actriță la Teatrul Nottara, Vlad Bălan, tot acolo, și Camelia Pintilie, actriță la Teatru Excelsior, am scos cântece de carantină și ne-am înființat un band.  Cine s-ar fi gândit la așa ceva? Pe mai departe… ne adaptăm, ne reinventăm și încercăm să găsim o structură care să respecte regulile de distanțare, dar care să și păstreze viul acestei meserii. Sună complicat, dar cu siguranță e mai bine să găsim soluții pentru ce va fi decât să tragem cu dinții de o formă cu care am fost obișnuiți. Ce facem dacă nu mai revenim la forma inițială? Dispare teatrul? Mă îndoiesc.

Spectacole.  Unde să vină publicul spectator să vă vadă, cu apetitul deschis de citirea interviului (și apocalipsa încheiată)? Unde ești de găsit?Pe marele ecran, precum și pe ecranele mici și mijlocii unde te putem vedea?
Înainte de pandemie aș fi înșirat 12 spectacole la care să invit oameni. Acum însă… publicul meu trebuie să mai aștepte. La teatrul Toma Caragiu din Ploiești încercăm să adaptăm spectacolele din repertoriu și să jucăm în aer liber cu restricțiile de rigoare. Așadar, un spectacol care sigur va fi adaptat este „Piatra din casă” de V. Alecsandri, regia Alexandru Dabija. Totodată, chiar acum lucrez cu Natalie Ester să adaptăm spectacolul „De ce tocmai tu?” pentru o transmisiune online pentru data de 12.06, ora 20. Că tot am vorbit despre pandemie, clipurile muzicale realizate în carantină pot fi văzute oricând  pe Youtube sub numele de „LesMacaques – cântece de carantină”. Mai departe, ’om trăi și ’om vedea.

Țara. Ce relație are Andrei cu țara noastră? Se simte bine aici, îi place, vrea să emigreze și să nu mai audă de noi niciodată? Cum vede el viitorul României?
Nu vreau să plec nicăieri din trei motive simple – 1. sunt atașat de oamenii din viața mea  2. pot să îmi fac meseria aici mult mai bine decât într-o țară străină în care nici nu vorbesc limba ca un nativ și nici nu cunosc pe nimeni. 3. Nu mi-am dorit niciodată să plec din România. Recunosc, și mie mi-e greu să mă lovesc de mizerii de tot felul, dar se văd schimbări în mentalitate, în atitudine, iar oamenii reacționează la nedreptate într-un mod mult mai implicat, mai practic, mai cu simț civic.

Tineret. Ce tineri ne recomandați din lumea noastră artistică, să-i promovăm în site-ul nostru, să vadă cetățeanul că nu mai avem noi actorii de altădată, dar îi avem pe cei de acum, ceea ce nu e tocmai puțin lucru. 
Așa e, sunt atât de mulți actori tineri talentați, serioși, implicați… tineri despre care se poate spune același lucru la bătrânețe. Evident, nu pot să nu fiu subiectiv și să nu recomand oameni pe care îi cunosc personal de ani de zile, precum Cristina Juncu (Teatrul Nottara), Vlad Bălan (Teatrul Nottara), Camelia Pintilie (Teatrul Excelsior), Mihai Mitrea (Teatrul Excelsior), TheodoraSandu (Teatrul Toma Caragiu), dar sunt și alți colegi care au terminat înaintea mea și care consider că merită promovați, precum Lucian Ionescu (Teatrul de Comedie), Șerban Gomoi (Teatrul Nottara) sau Ana-Bianca Popescu (Teatrul Mic).

Ce ai vrea să știm despre tine și eu nu am știut să te întreb: Andrei Radu să se întrebe, el să răspundă.
Maestre (întotdeauna m-a amuzat acest apelativ), vom accesa un pic zona filosofică: ce le-ai transmite oamenilor care citesc acest interviu? O vorbă de duh, ceva? Să transforme munca pe care o fac (indiferent de domeniu) în plăcere. Dacă munca este tratată doar ca o necesitate de trai, atunci va rămâne ca atare. Dar dacă omul reușește să răspundă la întrebarea „de ce fac ceea ce fac?”, atunci ideea de muncă se transformă într-o proiecție  a dorințelor personale.  Basically, să muncim și cu sufletul, nu doar cu trupul.

CITAT
Dacă munca este tratată doar ca o necesitate de trai, atunci va rămâne ca atare.
Andrei Radu, actor