Cătălin Stanciu: Pentru cei care nu te cunosc, cine este Raul Bribete, cum te-ai autodefini și autocaracteriza? Ce ți-ar plăcea să știe ceilalți despre tine?

 

Raul Bribete: Voi începe abrupt: să zicem că sunt combinația atipică, între un ins cu finețe de chirurg plastician, posesor al unui pragmatism care nu are mai nimic în comun cu spiritul boem, animat de curiozități mistice, analitic și minuțios, stăpânit de umoarea neagră, cea care cândva genera elegiile. ”Metisat”, cred, din toate aceste atribute reunite, și altele, (suficiente), pe care, din respect pentru timpul tău și al celorlalți cititori, n-o să le enumăr aici.

Cât despre partea a doua a întrebării tale, este una pe cât de dificilă, pe atât de incitantă.

În momentul în care te dezidentifici de anumite aspecte ale egoului, lucrurile primesc o dimensiune în plus (aceea a clarității, a depășirii aspectelor epidermice ale unei existențe); ca atare, pot spune că impresiile celorlalți, (indiferent de polaritate), nu mă mai modifică în vreun sens; Ceea ce nu înseamnă, totuși, că sunt indiferent la feedback-uri. Aproape nimeni nu se poate lăuda cu asta. E valabil și în privința scrisului: sunt importante până la un punct opiniile criticilor (dar aproape că nu mă mai interesează decât viziunea unora, pe care chiar îi stimez, foarte puțini, de altfel); Cât despre ceilalți, – cititorii activi –, e drept, mă pot impulsiona, mă pot prețui sau nu, (în fond scriem pentru a fi citiți), și cam la asta tind să se reducă lucrurile.

C.S.: Raul, nu întotdeauna există atitudini și comportamente cordiale între scriitorii de azi, simpatizanți ai diverselor instituții scriitoricești, sau stiluri literare. Cum vezi relația scriitorului de azi, cu diversele grupuri literare? Mai există prietenii veritabile între oamenii de litere?

R.B.: Dintotdeauna literații, (și nu sunt singurii), s-au împărțit în coterii. Din nefericire, pentru că, în ciuda nevoii de adeziune, (una dintre cele mai puternice tendințe înnăscute ale omului), în literatură suntem întotdeauna singuri. Actul miraculos aș spune, al creației, (spun miraculos în virtutea unui soi de histrionism, în realitate știind prea bine cât de multă muncă se ascunde în spatele realizării unui text excepțional, indiferent despre ce gen literar vorbim), se întâmplă în cea mai adâncă – uneori angoasantă, alteori serenă, și rareori suportabilă sau chiar extatică, – solitudine autoasumată. Pentru că în fond despre asta este vorba, despre a te retrage să te adâncești în tine, să monologhezi, să (tran)scrii anumite chestiuni legate intim, de resorturile sofisticate ale eului tău. Acesta este unul dintre motivele, poate cel mai pregnant dintre toate, pentru care nu sunt adeptul adeziunii la anumite găști literare, (cu toate că nu stau chiar prost nici la capitolul afilieri), și nu prea cred în spectacolul abnorm, cu trăsături burlești, al reușitei gregare. Nu sunt un animal de haită, sunt un, dacă mi se permite trimiterea la Hesse, – poate cel mai important dintre spiritele mele tutelare –, un Lup de stepă; Dar prin ceea ce afirm, nu vreau în ruptul capului să dau de înțeles nici că aș fi vreun mizantrop (captiv frustrat al bulei sociale, preocupat îndeosebi de bavardaj), sub nicio formă! întâmplarea face că sunt un extrovertit, un ins cu vocația prieteniei, dar și unul cu vocația exigenței. Are Ștefan Aug. Doinaș o sintagmă foarte dragă mie într-un poem: »Detestat de oamenii dintr-o bucată«; îmi vine mănușă, versul. Mă caracterizează.

Lumea literară în general, (și cea autohtonă cu precădere), este una marcată de rivalități, favoritisme, delațiuni, invidii mărunte, tăceri sfidătoare, în special în mediul online, tăceri care se vor a fi cu schepsis, dar nereușind să evidențieze o dată în plus, decât pospaiul de caracter al unei bune părți a scriitorilor de astăzi. (Excepțiile sunt rare, și prin asta notabile). O spun cu regret, și încă mai regretabil este că o spun din experiență. Dacă nu există tendința de a-i suplanta pe alții, discutăm despre autori trufași, de valori variabile, inițiatori de cazuistici, glazurate în cele mai ”delicioase” calomnii posibile – mizeria trebuie să fie glazurată atractiv pentru a convinge, nu-i așa? În momentul în care ai ceva (mai mult sau mai puțin) important de spus, începi să deranjezi. Și reacțiile ostile apar, în mod inevitabil. Solidaritatea nu doar că e tot mai rară, dar a devenit și un act de curaj. Like-ul sau comentul apreciativ primit din partea unor prieteni, putând fi indigest unor neprieteni, care-l observă. Este falacioasă și chiar dăunătoare creației, tendința aceasta a ieșirii în evidență cu orice chip.

Trebuie totuși să recunosc că până am ajuns la punctul de vedere de mai sus, am trecut și eu pe sub bagheta exigentă a câtorva maeștrii de ceremonie. Când eram adolescent, am descoperit literatura frecventând Cenaclul (oribil cuvânt, Cenaclu!) Mihai Novac, din orașul natal. Acolo, sub influența prozatorului și publicistului Mihai Moldovan, astăzi trecut în neființă, (descoperit și validat la rândul său în tinerețe de scriitorul Mircea Nedelciu), m-am format ca scriitor. Apoi, mult mai târziu, pe când eram student la Timișoara, în anul întâi și doi, am avut șansa de a frecventa și Cenaclul Pavel Dan, de care se ocupa, și încă o face într-o manieră excepțională, domnul Eugen Bunaru (un binecunoscut poet, eseist, și antologator timișorean), ceea ce m-a ajutat să-mi cizelez suplimentar abilitățile artistice. Grupările, cercurile literare, sunt extrem de importante pentru orice tânăr aspirant la vocația de scriitor. Asta până când își însușește criticile, (nu de puține ori intenționat demolatoare și samavolnice), și își construiește un set valoric personal, de la care să nu facă rabat, în niciun chip. Abia după ce te distanțezi de paradigmele înaintașilor marcanți, după ce le metabolizezi adecvat scrierile, după ce îți creiezi un reflex cultural solid, abia de atunci încolo începe adevărata distracție; adică din momentul în care ești pe cont propriu.

De vreme ce există acest interviu, aș spune că solidaritatea între scriitori, cel puțin în ceea ce mă privește, nu este doar un cuvânt între atâtea altele, și în niciun caz unul de trecut la index.

C.S.: Poezia ta este ca un puzzle în care fiecare cuvânt, vers ori semn de punctuație este cu minuțiozitate și eleganță ales, își are locul lui parcă prestabilit. Știu că ești și un talentat prozator. Cum scrii poezie, cum scrii proză, cum le împaci? Este vorba aici despre o dialectică? Ce le aseamănă, ce le aduce împreună, ce anume le separă?

R.B.: Nu am niciun secret. Apare la un moment dat o idee de te-miri-unde; cel mai adesea din irealitatea imediată, – împrumut puțin vocea lui Blecher aici –. Poezia mea tinde să  valorifice amănuntele biografice, extrăgând din acestea elementele edificatoare. Ceea ce contează este nu evenimentul în sine, ci ceea ce, în virtutea instinctului poetic, reușesc să extrag din el. în unele poeme mizez pe acuitatea emoțională, în altele pe un soi de retorică upgradată, dar cu toate astea, eludând cu atenție tendințele mainstream. Originalitatea se cucerește zilnic, cu prețul unor sacrificii greu de imaginat pentru neinițiați.

În ceea ce mă privește, creația necesită un timp (de la câteva luni la câțiva ani), de germinație ideatică. Supun ruminației mult timp anumite idei, care atunci când se rotunjesc suficient, își cer fixarea pe un suport durabil; dacă astea sunt resorturile creării  poeziei, când mă refer la proză, (cu care nu mă grăbesc să ies pe piață, pentru că mă-nfrânează exigența), lucrurile se prezintă mult diferit, sau în orice caz, diferit. Dacă poezia poate și trebuie să însemne fior estetic, emoție, nebunie frumoasă (sau, în alți termeni, o ocolire sui generis a convențiilor unanime, dar și o interpretare a acestora dintr-un unghi deosebit), proza trebuie să fie un mixaj în care să intre în măsuri diferite (în funcție de mesajul transmis), rațiunea, intuiția, o anumită sagacitate care să confere fluxului epic credibilitate, vigoare, eleganță. La asta se mai adaugă și abilitățile de artizan ale prozatorului, (pentru că, da! un prozator, (ca de altfel și poetul), trebuie să fie și un strălucit artizan, (prozatorul într-o manieră mult superioară poetului), să știe să construiască textul cu abilitate, uzând de toate trucurile scriitoricești, de așa manieră încât cititorul să nu realizeze ”cusăturile” unei proze, cum îmi place mie să spun, deseori obișnuind să apelez la analogia croielii unei haine; un prozator trebuie să își stăpânească în așa măsură arta, încât cititorului, (mai cu seamă celui profesionist), să-i fie dificil să deconstruiască textul la modul critic, în ideea, să zicem, a aproximării mentale a etapelor redactării acelei creații. Și nu numai asta (să nu-i fie chiar simplu să pastișeze, dacă ar vrea, particularități de stil, nivel de limbaj, și de construcție psihologică a personajelor. Să-i fie, cu alte cuvinte, aproape imposibil să realizeze stadiile evolutive ale realizării unei proze. Sau să realizeze asta cu foarte mare dificultate. Exemplele remarcabile care-și croiesc drum prin mintea mea acum sunt Hamsun, dar și Kafka, îmi vine în minte Houellebecq (deși nu mă dau în vânt după tot ce scrie, romanul Serotonină, bunăoară, decepționându-mă puternic).

Scriu proză foarte încet, cu o meticulozitate împinsă spre fanatism, (proza este în esență o artă a lentorii, dar și, de ce nu am recunoaște-o, o modalitate de a ne exersa admirația de sine), torturat deseori de îndoieli atroce privind axiologia frazei, sau capitolului respectiv. Revin asupra scrisului în diferite dispoziții, eliminând nu doar ceea ce știu că este redundant, ci chiar și idei valoroase (dar al căror loc nu este acolo), pe care ulterior le valorific unde se impune asta. Vorbim așadar de o elaborare continuă. Un text, oricât de bun, nu e finalizat niciodată; ajungem, cel mult, la versiuni care ne mulțumesc pentru moment. (Mereu va fi ceva de perfecționat, pentru că optica noastră asupra existenței, se transformă în permanență). Desigur, n-o să mă divulg în totalitate, stăpânesc cu mână de fier destule tehnici pe care le păstrez pentru mine, deocamdată. Propun să mai uzăm și de suspans.

Nu, Cătălin. Nu este vorba despre dialectică aici, ocolim cu grijă filosofarea; este mai degrabă vorba despre un monolog bine circumscris conceptual. (în fond, poezia a început pentru mine atunci când am descoperit binefacerile monologurilor lungi). Sigur că pe măsură ce selectezi ideile tentante, e posibil să te confrunți cu o nebuloasă mentală, (asta cu deosebire la începuturi; în ceea ce mă privește, știu de mult ”ce”, și mai ales ”cum” am de transmis, ce intenționez să transmit) din aproape în aproape, ideile se limpezesc, își cer un corp solid, o estetică, și mai ales o retorică branșată la problematicile pe care ni le impune, (fiecăruia în mod diferit), secolul.

Poezia mea este rareori asemănătoare prozei, aducându-le împreună doar anumite amănunte biografice cu rol declanșator. De separat, le separă doar modurile de reinventare; plecând frecvent de la elemente biografice, și sfârșind prin a contura personaje cu însușiri neverosimil de credibile, dar care nu sunt altceva decât proiecții infidele ale personalității mele (asta referitor la proză). E un lucru dezirabil, pe cât de dificil, pentru că literatura nu trebuie să se confunde niciodată cu viața reală a scriitorului.

C.S.: Ce părere ai despre literatura de astăzi, cum o simți, spre ce se îndreaptă?

R.B.: Literatura de astăzi este una dintre cele mai generoase sub aspect cantitativ, și, în egală măsură, oscilante sub aspect valoric. Trierea, desigur, o va face timpul (sau dacă dorești, recurgând la un clișeu cvasi-catedratic: ”o va face posteritatea”. Posteritate de care ar trebui să ne pese mai puțin, atâta timp cât ne dăm interesul să oferim ce avem mai bun în noi, la momentul potrivit; pentru că, evident, toate lucrurile își au perioada lor oportună, mai puțin, sau mai deloc, după caz).

Avem autori buni, autori acceptabili, mai rar excepționali, autori mediocrii cu imagini publice gonflate exagerat de media, trecând drept nume sonore, avem din fericire și autori (îi numeri pe degetele de la o mână, hai, pe degetele de la ambele mâini, cu indulgență!), fenomenali, li se face reclamă pe merit, (nu o să-i nominalizez); și avem autori care stau excelent la capitolul disimulării caracterului – cei care fac ”carieră” pentru că îl au în spate pe ixulescu, (din motive simplu de înțeles, ei vor avea un tip diferit de ”posteritate”; dacă o vor avea).

În literatura de azi se mizează mult prea mult pe ”glazuri”– pare jenant să-ți permiți luxul (pentru că, în fond, asta este) unei retorici despre profunzimi –. Literatura noastră (cu foarte puține excepții de reținut), este una din care transpare plasticul și plexiglasul, oțelul lustruit al dildourilor escortelor (nu întotdeauna de primă mână; hedonismul cu frânele tăiate, pe scurt), mai mult decât sufletul (”în fond, ce-i cu tâmpenia aia siropoasă?” așa gândesc cei mai mulți).

Având în vedere că, vrând-nevrând, ne mișcăm într-o paradigmă postumanistă, e firesc să concluzionăm că literatura a fost nevoită să abandoneze de mult, inevitabil, zânele, faunii, dar și crinolinele, fracurile, plastroanele, gulerele scrobite, și se îndreaptă din păcate (nu mă număr printre cei care să-și facă un idol din tehnică, de altfel indispensabilă), se îndreaptă către ultratehnicizarea aspectelor vieții indivizilor, subliniind ideea că sentimentele sunt superflue, iar afișarea lor jenantă și „improprie”. Vom fi o societate de cyborgi, din păcate; (nu am fost niciodată fan al scrierilor SF., iar acum, cu atât mai puțin). Vom avea din nefericire o literatură chiuretată de valorile clasice, ba chiar și de valorile postmodernității. Sunt tendințele vizibile. O literatură care mizează pe artificiile tehnicii, dar cam atât.

C.S.: Care este ars poetica operei tale? Care sunt frământările lui Raul Bribete, ce nu-l lasă să se ridice de la masa de scris?

Ar fi un poem în care mă regăsesc, dedicat unui prieten; nu cred să fie o capodoperă:

                nirvana

                                   lui o. m.

orice tânăr cu părul înfoiat pe umeri

depășindu-ne indiferent pe stradă

cu țigara între dinți este acum pentru noi

un kurt cobain în alt exemplar

 

noaptea aceasta cu stele diforme

ne înconjoară – nevăzută tribună

pâlpâindu-ne pe chipuri asemeni

flacării unui zippo la o adiere

 

inspirăm noaptea adânc

în plămâni ca pe fumul

unei țigări light și încet-încet

devenim foarte nostalgici

 

pe nesimțite suntem ajunși din urmă

și depășiți de o întreagă armată

de kurt cobaini cu părul

fluturându-le înfuriat

 

pe nesimțite începem să le semănăm

ca două picături de lacrimă

devenind la rândul nostru

gemeni identici

 

M-am reapucat de scurt timp de Mettā Bhāvana; încep să nu-mi prea mai amintesc cum e să te frământe ceva.

Raul Bribete – scriitor, născut la 3 ianuarie 1987, în Oraviţa.

A debutat editorial în 2008, cu volumul de versuri Tornada de hârtie, urmându-i în același an, la scurtă distanță, volumul de poeme Caniculă în diamant.

Prezent până acum în numeroase antologii literare, precum şi în majoritatea revistelor importante de cultură din România. A mai publicat poezii în New York Magazine (SUA), Paysages Écrits (Paris), Sahitto (Dhaka, Bangladesh).

Este membru titular al Uniunii Scriitorilor (2012).

Opera

Tornada de hârtie, poeme, (2008)

Caniculă în diamant, poeme, (2008)

Spada, poeme, (2010)

Sărutul iudei, (33 de poezii), (2011)

Să nivelezi un munte cu tăvălugul, (2014) (poeme în proză, volum nominalizat pentru premiul Uniunii Scriitorilor, Filiala Timișoara, în anul 2015)

Case aici case acolo, (poeme) (2017)

Articol furnizat  de Cătălin Stanciu