Liviu Avram, jurnalist Adevărul: “Interesul public și buna credință sunt principiile care ar trebui urmărite întotdeauna de jurnaliști”

- - 11 vizualizari

Am stat de vorbă cu Liviu Avram, actual jurnalist la Adevărul și fost corespondent BBC, Expres Magazin sau Evenimentul zilei, despre principiile de bază ale unei investigații, evoluția presei și facultățile de jurnalism din România.

Povestește-ne despre începutul tău în presă. Care a fost parcursul și cu ce aspirații ai plecat la drum? De ce ai vrut să intri în lumea presei?

Intrarea mea în presă s-a datorat, în cea mai mare măsură, unui copleșitor sentiment de plictiseală. Nu aveți cum să vă închipuiți cum era să fii student în anul IV la TCM în toamna anului 1987. Urmau doi ani relativ lejeri ca dificultate a materiilor, iar opțiunile de a-ți ocupa timpul liber erau drastic limitate, cu două ore de program la TV și cu activități extrașcolare pline cu un indigest balast propagandistic.

Apărea atunci la Iași revista Opinia Sudențească, pe care o citeam și care îmi plăcea pentru că era vioaie și nu avea nimic din încremenirea ideologică a ziarelor vremii. Iar acolo, la „Opinia Studențească”, se aplica principiul junimist „Intră cine vrea, rămâne cine poate” – adică puteai participa la ședințele de redacție, să vezi cum merge treaba, puteai să-ți cauți singur subiecte, să scrii articole – dar fără a-ți garanta nimeni că se și publică. Nimeni nu-ți spunea cum se face treaba asta numită presă, trebuia să furi totul de la alții. Dacă după 2-3-4 luni nu ți se publica niciun articol, nu era nevoie să te dea nimeni afară, plecai singur.

Ghinionul meu, atunci, a fost că primul articol pe care l-am propus a și fost publicat. Era un articol extrem de caustic la adresa unui soi de simpozion de un snobism înfiorător, intitulat „Medicină și Cultură” și organizat de un profesor de la Medicină, René Duda – tatăl actualului prinț consort al principesei Margareta.

Articolul meu a atras chiar și un drept la replică din partea domnului Duda, fapt rarisim într-o presă comunistă atât de bine controlată înainte de publicare, nu după. Acest neașteptat de timpuriu succes m-a făcut să cred că sunt un geniu jurnalistic, ceea ce, evident, mă plasa într-o colosală eroare. Aveam s-o aflu pe pielea mea, în lunile următoare, când nu mi s-a mai publicat niciun articol. De ce? Pentru că erau pur și simplu proaste.

Și atunci a trebuit să mă întorc acolo unde ar fi trebuit să mă duc de la bun început: la calea cea grea. Citeam textele colegilor mei apărute în revistă, despicam fiecare frază și fiecare propoziție ca să-i deslușesc meritele, luam fiecare crâmpei de informație și încercam să identific cum a aflat-o și de ce a folosit-o, am început să descopăr concepte precum informație relevantă, amănunt semnificativ, perspectiva și adâncimea unui fapt anume. Adică am învățat, furând de la alții, meserie.

După revoluție, am abandonat imediat ingineria și am intrat în presă „cu carte de muncă”, mai întâi la un ziar local din Bacău, apoi și corespondent local pentru Zig-zag, BBC, Expres Magazin, Evenimentul zilei, Adevărul, după care am venit la București, unde am lucrat pentru Adevărul, Cotidianul și iar Adevărul.

Cum vezi facultățile de jurnalism din România? Ce ai dori să se schimbe la ele?

A fost o perioadă în care am predat jurnalism de investigație atât la o facultate privată, cât și la una de stat, în ambele cazuri în an terminal. Am putut așadar să le evaluez performanța după calitatea profesională a studenților. Dacă e să reproșez ceva facultăților de jurnalism, aceasta este o prea mare aplecare către latura academică și pur teoretică a meseriei, în detrimentul deprinderilor practice. Când vezi studenți în ultimul an la jurnalism care nu știu să redacteze o simplă știre te cam umple un pic o anumită depresie.

Care ar fi cele mai importante principii pe care ar trebui să le urmărească un jurnalist într-o investigație?

Sunt mai multe principii care trebuie urmărite de jurnaliști – și nu doar în investigații – cum ar fi acuratețea, concizia, fluența exprimării etc.. Dar categoric cele mai importante sunt și cele care te feresc de necazuri în instanță: interesul public și buna-credință. Aceste două principii sunt, de fapt, și cele pe care le ia în calcul Curtea Europeană a Drepturilor Omului atunci când judecă presupuse delicte de presă – și aici avem o jurisprudența extrem de bogată.

Aplicarea corectă a principiului interesului public poate duce la situații interesante și chiar paradoxale. De exemplu, este greu de acceptat ca un jurnalist să publice informația că un chelner oarecare are o amantă. În schimb, este perfect justificată publicarea informației că un politician are o amantă – și asta pentru că, în lipsa publicării informației, respectivul politician poate fi șantajat și obligat să ia decizii în folosul șantajistului și în detrimentul publicului. Deci devoalarea aceleiași informații despre un politician este de interes public, pe când cea despre chelner nu, ci ține doar de viața privată a acestuia.

Iar principiul bunei-credințe este crucial în jurnalismul de investigație, pentru că spre deosebire de toate celelalte genuri jurnalistice, investigația are o puternică latură subiectivă, câtă vreme jurnalistul este cel care, într-un final, formulează totuși un set de acuzații. Or pentru a fi credibil, este esențial să arăți că ai acționat cu bună-credință și că și cel acuzat a avut șansa de a-și expune punctul de vedere.

Cum crezi că s-a transformat presa din România din 90 până în prezent? Ce s-a îmbunătățit?

În mod categoric presa a evoluat enorm față de anii 90, când preponderent – dar în mod firesc – era caracterul emoțional al meseriei. Între timp, sute, poate chiar mii de ziariști au făcut cursuri de perfecționare, de profesionalizare, sprijinite de organizații externe sau interne, și s-a format un corp de profesioniști care, în mare, vorbesc aceeași limbă, împărtășesc aceleași principii. Din păcate, relativ puțini dintre ei se mai regăsesc în instituții de presă tradiționale, în așa-numite branduri de presă. Și asta pentru că, în opinia mea, ziariștii s-au profesionalizat mai repede decât au putut-o face proprietarii mijloacelor de informare în masă. Și acolo unde patronii au încercat să facă altceva decât presă, ziariștii buni au plecat

De ce crezi că a luat avânt în ultimii ani presa independentă din România – PressOne, DOR, Recorder etc?

Cred că acest fenomen interesant este răspunsul breslei, al corpului ziariștilor, la ceea ce spuneam la întrebarea precedentă. Această presă independentă, care trăiește mai degrabă din donații ale publicului decât din vânzarea de chioșc sau din publicitate, este și rezultatul evoluțiilor tehnologice. În ultimă instanță, aceste așa-zise donații nu au nimic umilitor sau degradant în ele, așa cum încearcă unii să insinueze. Este de fapt același gest, dar făcut cu alte mijloace, pe care îl făcea cineva acum 10-20 de ani când se ducea la chioșcul de ziare și-și cumpăra publicația în care avea încredere. Este, de fapt, revenirea la situația firească. După ce ani de zile presa scrisă a intrat în declin accentuat, iar lumea s-a obișnuit să primească, prin internet, informație gratuită, ceea ce era complet anormal, acum revenim la normal: omul plătește pe cel despre care crede că îi livrează informația corectă de care are nevoie.

Ce au jurnaliștii români de învățat din presa străină?

În linii generale, găsesc că, după 30 de ani de acumulări, presa românească s-a cam aliniat la standardele occidentale de presă, chiar dacă mai apar și anomalii sau derapaje.

Ce ar avea un străin de învățat din presa din România?

Un singur lucru: cum să-și facă meseria cu resurse înfiorător de limitate. Mai ales presa locală, atâta câtă mai e care să-și merită acest nume, este un fenomenal exemplu de rezistență în condiții extreme.

Cum consideri că stabilim limitele între libertatea de exprimare și dreptul cuiva de a nu fi jignit/ofensat/discriminat?

Utilizând în mod corect și cu mult discernământ, așa cum a stabilit CEDO, aceleași două principii fundamentale despre care am mai vorbit: interesul public și buna-credință. Este riscant  să stabilim limite în mod absolut, pentru că întotdeauna se vor găsi profitori care să se ascundă după ele și care vor folosi împotriva noastră limitele pe care noi înșine, ca jurnaliști, ni le impunem.

O veritabilă bornă din acest punct de vedere este cazul Oberschlick vs. Austria, unde CEDO a recunoscut dreptul ziaristului de a-l face „idiot” pe cancelarul Austriei, după ce cancelarul a făcut afirmații absolut scandaloase despre regimul lui Hitler. Cazuistica CEDO pe libertatea de exprimare este atât de bogată și de diversă, încât în mod categoric aflăm acolo toate răspunsurile de care avem nevoie. Nu știu cât din ea se predă la facultățile de jurnalism, dar n-ar strica un curs dedicat.

Care au fost cele mai dificile momente al carierei tale până acum?

Momentele în care am început documentarea unor materiale pe baza unor informații care păreau foarte promițătoare și care, pe măsură ce le verificam, fie s-au dovedit eronate, fie mă duceau într-o zonă lipsită de relevanță. În asemenea situații, soluția obligatorie, chiar dacă dureroasă, este să abandonezi subiectul, oricât de mult ai muncit la el până atunci.

Există cu adevărat presă liberă în România? Ai simțit vreodată că ai fost cenzurat?

Da, există presă liberă. Ca să citez un cunoscut personaj politic, presa românească are atâta libertate câtă dorește să-și ia. Și da, am simțit în câteva rânduri că sunt sau urmează să fiu cenzurat până dincolo de limitele rezonabilului și de fiecare dată soluția pe care am ales-o a fost aceeași: demisia.

Ce sfaturi ai avea pentru un tânăr jurnalist, aflat la început de drum?

Unul singur: să practice această meserie pentru frumusețea ei, ba chiar și pentru greutățile ei, și să nu o folosească drept o trambulină pentru altceva. Pentru că atunci, în mod cert, o va rata.

11 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

Vlad Dumitrescu