Maximilian Daniel Nica este cunoscut sub numele de scenă de „El Rumañol”. A plecat acum mai bine de 33 de ani în Spania, pe când avea doar opt ani, întrucât tatăl său a decis că trebuie să meargă într-un loc ”unde își vor putea îndeplini visele.

Au urmat ani de muncă, de suferință, de sacrificii și, în ciuda faptului că părinții s-au despărțit, el a decis să rămână în Spania, acolo unde familia sa înseamnă logodnica Delia. Astăzi, Maximilian, sau „El Rumañol”, este o voce a diasporei, mai ales a celor care, ca şi el, au plecat din România în copilărie şi au trăit suspendați între două lumi.

Maximilian, cum ai ajuns în Spania? Care este povestea plecării tale?

În Spania am venit când eram copil, nu la mult timp după ce împlinisem cei „7 ani de acasă”. Am plecat pentru că tatăl meu nu mai vedea un viitor, mai ales pentru noi, cei mici, în România de atunci. „Mergem undeva unde să vă puteți împlini visele”, ne zicea.

Aşa am ajuns în Spania, dar nu era nici pe departe la fel de uşor cum este acum. Noi am venit ca „turişti”, într-un autocar cu alți 40 de români. Pe drum, vreo doi au rămas în Italia, alți cinci prin alte părți ale Spaniei, fiecare pe unde avea pe cineva sau unde spera să-şi întemeieze o viață mai bună. Aşa era pe atunci.

Cum a început noua ta viață acolo, un copil ajuns într-o țară, într-o lume pe care nu o cunoşteai?

Cu toții am muncit mult şi am făcut tot ce ne-a stat în putere să ne adaptăm. Țin minte că, pe la 15 ani, pentru că învățam bine am primit o bursă de merit şi am reuşit să ajung unde nici un alt copil român nu fusese primit până atunci. Era un institut privat, un fel de colegiu de elită pentru copii proveniți din familii foarte bune. Singurii mai „amărâți” eram eu şi cu un alt băiat de emigrant, amândoi veniți cu burse de studii.

Mediul acesta elitist ți-a deschis perspective mai bune?

Într-un fel, da, pentru că m-a făcut şi mai ambițios să reuşesc. Însă am văzut cât de mult poate ajunge să coste lumea aceasta, iar ai mei nu aveau banii necesari, nu-şi puteau permite să plătească. Aşa că am renunțat să mă gândesc la universitate şi m-am concentrat pe ceva care să-mi fie util, să mă ajute să reuşesc fără să conteze de unde vin sau cine sunt.

Am ales o şcoală de unde am ieşit un fel de IT-ist „de mâna a doua”, ca să zic aşa. La 18 ani jumătate, cu ajutorul unui spaniol ce mă simpatiza mult şi care mi-a dat 4 mii de euro împrumut, am reuşit să deschid prima mea afacere, o sală de internet in Castellón. În paralel, am început să învăț şi limbaje de programare ca să evoluez profesional şi totul a mers bine, până a venit criza economică, în 2009.

Cât de tare te-a afectat?

Cu greu am reuşit să rezist vreo doi ani, până în 2011, când efectiv am început să am atacuri de panică, de anxietate, nici nu ştiu cum să-i spun. Nu mai vedeam nici o cale de ieşire, aşa că am vândut tot ce construisem până atunci. Țin minte că am primit 10 mii de euro, am plătit datoriile şi am mai rămas cu vreo 2-3 mii în buzunar. De atunci, am început să lucrez doar pe cont propriu, mai mult în mediul online.

Află întreaga poveste a lui Maximilian, aici!