Stabilitate și statornicie în familie, iar în ceea ce privește cariera, dispoziția de a face schimbări. La asta s-ar reduce interviul de astăzi. Oana Țogan și-a cunoscut soțul în clasa a X-a, după ce și-a publicat un text în ziarul „Scânteia tineretului”, dar abia în 1990 s-au reunit pentru a fi un întreg. Se visa profesor sau doctor și a bifat atât meseria, cât și specializarea. Era asistent medical principal în Brăila, dar nu era suficient pentru ea. S-a înscris la Facultatea de Economie din Iași, și a ajuns să investească sentimente aici în zona Iașului: a pus bazele centrului local de cercetași din Pașcani, devenind și primul șef de centru local. Și-a deschis un business, a crescut, s-a reorientat profesional și s-a legat mereu de scopuri. Ulterior a publicat o carte, iar acum este psiholog cu acte în regulă, dar și voluntar pentru oamenii care au nevoie de sprijin psihic și moral. Înțelege toate mecanismele umane și le poate explica pe înțelesul tuturor.

A călătorit în munte zone din lumea asta pentru a investi în dezvoltarea ei personală și profesională. Iubește oamenii și crede cu tărie că fiecare om pe care îl întâlnim este oglinda noastră.

<„Poți să ai totul neavând nimic și nimic având totul” spunea cineva. Când am realizat că am tot ce-mi targhetasem ca obiective financiare, casă pe pământ, mașini, destinații exotice, am realizat cât de „nemobilată” eram pe dinăuntru și cât mă îndepărtasem de esența mea divină. Din dorința de a alchimiza și înțelege durerea și vidul interior m-am reorientat (din nou) și am urmat numeroase cursuri de dezvoltare personală, master NLP, școală de coaching, curs advanced thetahealling, m-am reconectat la scris, la cenacluri literare, la poezie și așa mi-a apărut prima carte de autor, pe lângă alte apariții editoriale colective, reviste de literatură, antologii de scrieri și  am început să studiez Psihologia>, dezvoltă Oana Țogan în interviul de astăzi.

Cine este Oana Țogan acum?

Îți mulțumesc, Teona ,pentru invitația de a ne reîntâlni și în acest mod, în cadrul acestui interviu. Mult timp întrebarea ,,Cine sunt eu?” m-a urmărit de-a lungul vieții încercând să dau sens tuturor lucrurilor și conjuncturilor de viață pe care le-am trăit. Sunt probabil omul care, după ce a fost pe rând, (sau la pachet) 20 ani asistent medical la patul bolnavului, apoi femeie antreprenor, economist în propria firmă, astăzi psiholog, autor de carte, mamă, soție și voluntar „profesionist” inițiator, fondator și membru al unor organizații și asociații de profil, un om ce-și urmează asumat propria ființă.

Ce copilărie a avut micuța Oana?

Micuța Oana a fost un copil zglobiu, care iubea natura, copacii, cartea dar și jocurile considerate „băiețești”: fotbal, pac-pac, cazematele pe dealul cu salcâmi și nuci. Asta o făceau să aibă adesea răni în genunchi.

Unde ați copilărit, și sub ce credințe?

Am copilărit într-un colțișor de rai, în comuna Dulcești, județul Neamț. Un sat dispus de o parte și alta a unui fir de apă, pârâul Neagra. Locul casei părintești, poziționat în centrul satului și dispus pe un terasament în trepte, îmi oferea posibilitatea de a privi totul ca pe un ecran imens, pe care rulau stoluri de păsări în lumina soarelui de apus, livezile înflorite de peste apă, grădinile, cimitirul satului. Din vârful dealului totul devenea mai clar, mai de înțeles și mai ușor de cuprins pentru copila de 6-7 ani de-atunci.

Ce voiați să deveniți când ajungeți adult?

Îmi amintesc că atunci când aveam vreo 5 ani, veneam de la grădiniță și întorceam toate scaunele de bucătărie, acele taburete cu patru picioare și improvizam bănci în care așezam păpușile (cele adevărate erau două, micuțe, dar improvizam din cârpe, prosoape și broboadele bunicii, participanți la sala de curs). Le făceam carnețele mici în care le dădeam teme pe care tot copila le rezolva, le învățam cântecele sau le tratam de diferite boli.

Ca psiholog, astăzi recomand părinților în a fi foarte atenți la jocurile din primii ani de viață ai propriilor copii, în special ai celor de vârstă până în șapte ani. Cumva ne naștem cu gena vocației noastre în noi și o manifestăm neîngrădit în jocurile copilăriei. Ulterior vin părinții, societatea și au grijă să inoculeze copiilor orientări și direcții care nu au de-a face cu ființa și chemarea lor, dar care sunt în top pe piața muncii din acel moment, sunt mai bine plătite ori dau bine în CV.

Credeți că dacă urmăm o primă facultate, sau o specializare, ea ne va defini toata viața sau ne mai reorientăm?

Ceea ce trăim în aceste vremuri ne demonstrează cu prisosință că asemenea aranjamente nu mai concordă cu realitatea. În nomenclatorul de meserii mereu apar și dispar funcții, meserii. Ceea ce credeam până mai ieri a fi de nezdruncinat în cariera unui om, peste noapte poate dispărea printr-un complex de împrejurări. Dispar industrii întregi și apar altele. Flexibilitatea, adaptabilitatea sunt atribute ce vor face din cei ce le posedă niște învingători.

Există însă un fir roșu. În cazul meu totul s-a învârtit în jurul oamenilor, din interacțiunea directă cu aceștia. Aici am avut și am cu adevărat rezultate. Unii pot fi conectați la ei înșiși și având rezultate spectaculoase creând  tehnologii, zidind, lucrând de unii singuri. Cum suntem creatori asemenea Creatorului, doar descătușând ceea ce am primit ca dar în această lume ne vom aduce contribuția și vom trăi plenar în lume. Rămân o idealistă pragmatică dacă pot spune asta.

Cum a fost să deveniți soție? Ce v-a luat prin surprindere la acest statut?

Pe soțul meu l-am cunoscut la 16 ani, pe când eram în clasa a X-a. Pe-atunci mi-a fost publicat un text în ziarul „Scânteia tineretului” de la acea vreme și mi-au scris ulterior multe persoane, însă mai înainte de a ne întâlni, am comunicat prin scrisori, și ne-am întâlnit după 7 luni de corespondență. Așa am realizat că avem afinități comune. Destinul, viața, ne-a îndepărtat pentru a ne reapropia în 1990, de ziua mea de naștere. De atunci suntem împreună și pot afirma că am crescut împreună. M-a luat prin surprindere trăirea unei perpetue redescoperiri în doi. Să vezi același om în fiece zi cu ochii unui curios care are în față un nou mister cu un dar pentru tine,  fără a face evident, referire la un dar fizic.

Partenerul nostru de viață reprezintă cel mai bun profesor și îndrumător de creștere. Odată ales e limpede că sufletul nostru a chemat și decis să trăiască această experiență cu toate plusurile și minusurile sale. Și noi am avut turbulențele noastre. Se spune adesea în psihologie, în terapia de cuplu și familie, că soțul sau soția, e cel „ce-ți apasă butoanele” unor mecanisme de apărare dezvoltate din perioada copilăriei, sau cel ce ne oglindește, fie că dorim sau nu. O comunicare asertivă, sau lipsa de comunicare dintre cei doi soți, poate face diferența între o comuniune reușită sau nu.

Cum a fost să deveniți mamă? Care au fost cele mai frumoase momente din viața de mamă, în afară de nașterea celor doi copii?

Statutul de mamă este, după părerea mea, cel ce schimbă complet și irevocabil matricea sufletească a unei femei. De la multitudinea proceselor chimice și biologice ce au loc în organismul femeii până la modificările de ordin psihologic, toate, recalibrează stările trăirile și emoțiile ce le percepe o mamă. Mi-am dorit mult să am un copil, pierdusem două sarcini până la prima naștere și deși cu destule probleme, venirea pe lume a fiicei mele m-a tras către un șuvoi de emoții. Nimic nu se compară cu momentul percepției primei mișcări a noii vieți în pântec sau momentul când alăptezi la sân pentru prima oară. Acestea sunt pentru mine reale momente de taină și magie din multitudinea darurilor cu care ne binecuvântează viața. Evenimente ulterioare din viața de mamă memorabile sunt de la primul cuvânt rostit, primul pas, primul dinte căzut, prima coroniță de sfârșit de an, până la prima iubire, ori ieșire cu mașina cu băieții după ce ai luat permisul. Un infinit de posibilități altfel…

Ce înseamnă feminitatea pentru Oana Țogan?

Feminitatea este pentru mine o recunoaștere și o venerare a divinului din mine, ca identitate, a esenței mele profunde. E curgere, frumos și armonie, e putere interioară, e energia Yin revărsată peste întreg universul ce mă înconjoară în această viață, prin suma tuturor experiențelor cu care am venit din alte vieți.  În cazul meu, a fost o cale lungă și anevoioasă când ești programată din fragedă copilărie „ Băiatul lu’ tata cel mai mare!” Cum să-mi dezamăgesc eu tatăl? Mai bine mă comport ca atare, deși nu sunt băiat. Probabil multe femei se vor putea regăsi în acest tipar. Despre cum să te simți femeie întreaga, în vibrația sublimă a femininului tău chiar și fără partener am organizat și voi reedita în curând cursuri, workshop-uri și ateliere de lucru pentru femei pe diverse teme  și sper ca acest context de pandemie să-mi ofere posibilitatea reluării seminarului „STIMĂ DE SINE ȘI FEMINITATE” pe care din motive personale a trebuit să îl sistez. Când tu, ție îți vei fi îndeajuns, vor dori mulți alții să-ți stea în preajmă. A alege să te simți singură, rămâne doar o alegere…

Aș spune că lumea are cu adevărat nevoie de femei! Femei asumate, responsabile, capabile să schimbe totul în jurul lor. Se spune că tot ceea ce există în jurul unei femei e creat pe propria sa energie. Și are sens dacă ne gândim la propriul nostru cămin.

Cred cu tărie în puterea interioară a fiecărei femei, cred în forța ei de creație, redescoperire și devenire.

Ce înseamnă să fii femeie în secolul XXI?

Multe dintre noi am pierdut legătura cu universurile noastre de glorie, capricioase si specific feminine în favoarea unei viziuni mai ambițioase, mai masculine, asupra succesului. Am fost angrenate, fără să ne dăm seama, manipulate în sensul de a-i egala pe bărbați. S-au cerut de-a lungul timpului drepturi egale cu bărbatul și am ajuns pe alocuri să muncim mai mult ca ei, ca să avem servicii ca și ei, dar naștem și copii, îi alăptăm, ii creștem, îi educăm, facem teme, etc.

Suntem atât de disperate să obținem ceea ce ne imaginăm noi că ne face egalele bărbaților și că ne va aduce fericirea (o carieră de succes, căsătorie, familie, vreo doi copii) încât uităm cine suntem cu adevărat: ființe inteligente, sexy și magice, ființe fără egal.

Am uitat că forța noastră nu constă în a concura cu bărbații sau în dorința de a le semăna, ci în acceptarea puterilor noastre naturale, feminine, cum ar fi compasiunea, farmecul ori tandrețea. Suntem vindecătoare intuitive sau amante iscusite. Inimile noastre sunt izvoare de sentimente și ne aflăm într-o continuă căutare a adevărului spiritual. Noi femeile ne dorim să preluăm calități una de la cealaltă, și e minunat că e așa, doar că e important să le și filtrăm acele aspecte prin expresia sufletească proprie.

V-ați reorientat profesional, când deja aveați o carieră? Cum este să o iei de la zero?

Dacă îți plac provocările și ai curajul să ieși din zona de confort atunci este vorba despre tine, ar trebui să explorezi mai mult aici. De fapt nu există niciun zero pe linia timpului, e un continuum infinit cu o infinitate de posibilități. Totul este o alegere.

Prima dată am optat pentru reorientare profesională pe vremea când locuiam în Brăila, cu chirie, și devenisem asistent medical principal. Existau niște legi la acea vreme ce aveau tentă de penitență pentru faptul că ai născut un copil. Cel mic avea 8 luni și pe perioada concediului de maternitate nu puteai beneficia de nicio indexare ori majorare salarială. Sufereau așadar nu unul, ci două suflete. Salariile erau extrem de mici pe atunci în sănătate și când a venit prima mărire consistentă de 40% (în anul 2000) ajunsesem să am venituri cât o femeie de serviciu din sistem, nici măcar cât o infirmieră. Țin minte că nu erau carduri, salariul se oferea cash și o colegă venită să-mi aducă acasă bănuții mi-a spus: „Oana, am vorbit despre tine cu șefa și fetele. Trebuie să-ți găsești o bonă la copii și să începi lucrul. Nu ne imaginăm cum vă descurcați singuri și cu chirie…„ Inflația era galopantă, în bănci dobânzile erau și de 100%. Acela a fost un prim moment în care am decis că eu îmi voi construi viitorul financiar. Cu copilul de 8 luni în ham, am mers de m-am înscris la Facultatea de Economie tocmai din dorința de a învăța nu neapărat să fac bani, cât îmi doream să găsesc o cale prin care să ating acel moment în care contribuția mea reală prin ceea ce fac, să-mi fie apreciată și remunerată ca atare. Să pot trăi decent, în acord cu tot efortul meu fizic și intelectual de până atunci. Eram niște premianți, dar care trăiam criza existențială a intelectualului umilit…

Ulterior, mi-am luat transferul la FEEA Al. I. Cuza Iași, și am făcut 5 ani ID, paralel cu serviciul de asistentă. Copii erau foarte mici, dar obiectivul meu era unul mare și nu aveam voie să mă plâng. Mereu am avut un second job. Mereu am simțit că pot mai mult. Am experimentat moduri de lucru în companii tip MLM, coordonator Amway, Infinity, Faberlic. De aici m-am conectat la literatura de dezvoltare personală venită de peste ocean. O conferință Amway cu speakeri motivaționali internaționali de la Sala Palatului, cu vizitarea imperiului Țânțăreanu din Băneasa, mi-a dat un bust de energie fantastic și mi-am amplificat efectiv câmpul energetic conectat efectiv spre canalul de manifestare. „Voi avea o casă ca aceasta!” mi-am spus. În 2007, acea casă a ajuns din viitor. Poate suna ciudat ca mecanism de funcționare pentru unii dar mereu mi-am căutat „turma”, oameni care gândesc și simt ca și mine. Am făcut multe cursuri atât în țară cât și în străinătate, unde se pare că am aflat lucruri ce le știam de copil. Am venit cu ele, doar că adulții din jurul meu au avut grijă să-mi spună că sunt o ciudata, un copil bătrâncios ce spun numai prostii și așa canalul s-a închis pentru o vreme. Voi ține un curs și pe această temă de lucru energetic, cu transpunerea forței interioare în concret și amplificarea potențialului. Am studiat și experimentat mult și în această zonă considerată de unii ezoterică. Neuroștiințele și fizica cuantică ii spun realitate programată.

Când am considerat că sistemul de sănătate publică  nu-mi mai poate oferi creștere, nu mă remunera pe atunci conform cu efortul și dăruirea pe care le ofeream, am considerat că nu mă mai merită și cu 1 ianuarie 2010 mi-am dat demisia. Tăierea pe atunci a 25 % din salariul bugetarilor mi-a simplificat instant această decizie (soțul ofițer, era si el in aceeași situație și rata de 500 euro la casă rămăsese aceeași.) Mereu am avut planul B. La momentul demisiei deja aveam demarată propria afacere. Începusem în anul 3 de facultate să fac bani ca un comis voiajor, „din ușa în ușă”. Zilnic alocam 3-4 ore acestui job pe lângă spital. Abia mutați din Brăila, totul era reluat de la zero. Job, grădiniță, școală, etc. Așa îmi făcusem primii bani de-am înființat firmă. După ce mi-am dat demisia, abia atunci am realizat potențialul. Mă dedicam 100% și realizam potențialul uriaș ce fusese ratat al anilor 2005 -2009, însă tot timpul mă recalibram la realitate. Eram abonată la reviste financiare ca „Ziarul financiar” și „Capital”. Televizorul era pe Monney Chanel. Ulterior mi-am dezvoltat pe criză afacerea la patru puncte de lucru, însă am căzut în cealaltă extremă: în a lui „a vrea” și „a avea”, ce m-au acaparat cu totul la un moment dat și a produs grave turbulențe în propria familie.

„Poți să ai totul neavând nimic și nimic având totul” spunea cineva. Când am realizat că am tot ce-mi targhetasem ca obiective financiare, casă pe pământ, mașini, destinații exotice, am realizat cât de „nemobilată” eram pe dinăuntru și cât mă îndepărtasem de esența mea divină. Din dorința de a alchimiza și înțelege durerea și vidul interior m-am reorientat (din nou) și am urmat numeroase cursuri de dezvoltare personală, master NLP, școală de coaching, curs advanced thetahealling, m-am reconectat la scris, la cenacluri literare, la poezie și așa mi-a apărut prima carte de autor, pe lângă alte apariții editoriale colective, reviste de literatură, antologii de scrieri și  am început să studiez Psihologia. Deja mă căutau oamenii pentru consiliere, lucram cu ei dar nu aveam „țidula”. Astăzi sunt psiholog acreditat de Colegiul Psihologilor din România, pe psihologie clinică și psihoterapie și Securitate și apărare Națională, în supervizare, la Cabinet Psihologic Individual Țogan Oana. Pe timpul Stării de urgență m-am înscris în proiectul Colegiului de acordare asistență pro bono persoanelor afectate de context pandemic (pierderea locului de muncă, dezechilibre financiare, pacienți și cadre medicale afectate de COVID). Înainte de pandemie am organizat workshop-uri de inteligență emoțională în licee. Lucrez cu clienți atât la cabinetul din Iași, cât și la cel din Pașcani pentru că iubesc nespus ceea ce fac, studiez zilnic 4 ore pe zi.

M-am reconectat la firul roșu pierdut undeva în timp și am urmat chemarea ființei interioare.

Ați călătorit foarte mult. Ce ați luat frumos din fiecare loc în care ați mers?

Am avut șansa să călătoresc pe aproape toate continentele. Scriind cuvintele de mai sus realizez cât de binecuvântată sunt si cum tot Universul a complotat odată cu mine să ajung aici.

De ce odată cu mine? Poate pentru că de mică copilă, pe dealurile de la „țara” mea mă visam călătorind. Când aveam 4-5 anișori mama avea plan la Colectiv cu normă întreagă (lucra la munca câmpului în acele Cooperative Agricole de Producție) și tatăl, după ce lucrase pe șantierele patriei prin zona Galați, combinat siderurgic, revenise în sat si devenise proaspăt șofer. Ei nu și-au imaginat niciodată în viața lor să ajungă în vreun concediu măcar. Și ghiciți? Nici n-au fost vreodată în vreunul. În ce mă privește, odată descoperind cărțile, călătoream în imaginar peste tot pe unde mă purta gândul: în Paris, pe bulevardele largi, cu lampioane și poduri peste Sena, în Catedrala Notre Dame unde personajele cărților ajungeau la întâlnirea cu ei, ori iubirea și în atât de multe alte locuri. Atât Michel Zevaco cât și Victor Hugo mi-au purtat pașii într-acolo și eu nu am făcut mai apoi în timp decât să-i urmez pe niște căi total necunoscute mie, ci doar dezvăluite. Și prin mila și grația lui Dumnezeu am fost și eu acolo. „Nebănuite sunt căile Domnului”. Nu am avut niciodată vreun dubiu că nu va fi așa. Pur și simplu am crezut și știut că la un moment dat voi fi acolo.

Și așa gândind, te oferi voluntar să ajuți atât cât poți la derularea unui proiect pentru copii și fără să aștepți acest lucru, mai apoi ești în vaporaș pe Sena sau în Luvru admirând-o pe Gioconda misterioasă cu surâsul ei, testând dacă e adevărat că te privește cu ochi iscoditori indiferent din ce colț al camerei ai privi-o. Se pare că Leonardo da Vinci s-a pictat pe el însuși în acel chip al Giocondei descoperindu-și Anima din sufletul incomplet până atunci doar cu Animus. Apoi au urmat alți scriitori, alte locuri. Am călătorit în multe locuri și călătoriile exterioare au venit (mai ales după anul 2014), secundar celor interioare. Europa: Franța (Paris, Nantes, Marsilia, Toulouse) Italia ( Veneția, Florența, Milano, Genova), Germania (Hamburg), Grecia, Cipru, Bulgaria, Ungaria, Anglia – Londra, Slovenia – Kopaonik, Croația, Spania (Barcelona, Valencia), Turcia, SUA – Miami, Mexic, Jamaica, Haiti, Bahamas, Saint Marteen, St. Thomas, Panama, Peru – (Machu Picchu, Cusco, Lima, jungla Amazonului), Africa – (Maroc, Egipt), Dubai, Asia-Thailanda. Unele din călătorii au fost comasate în parcursul unor croaziere, iar altele au venit ca urmare a dorinței mele de perfecționare în anumite cursuri de dezvoltare personală, conexe pregătirii mele ca psiholog. Trecându-le aici în revistă realizez cât de binecuvântată mă simt și ce minunate sunt modurile vieții de a ne răsplăti. Am în lucru un  „Jurnal de călătorii” și cum bogățiile momentelor trăite sunt fantastic de multe, vor fi cred mai mult de un volum. Când se vor materializa rămâne să decidă timpul. Deocamdată călătoria continuă. Cea mai importantă investiție a unui om e în el însuși și consider că alături de educație, călătoriile sunt ca și metode de creștere și redescoperire a propriului EU.

Credeți în univers, în legea atracției? Dezvoltați, vă rog!

Categoric DA!

De copil am crezut cu tărie în sintagma „Fiecare va avea în final ce merită” și că fără muncă, pasiune și dăruire nu pot prinde viață lucruri. Îmi imaginam și visam că voi avea și trăi multe experiențe deși realitatea mea imediată pe-atunci era una modestă, dat fiind parametrii financiari ai părinților mei. Așa de fapt cream pe axa și în dimensiunea timpului meu un potențial. Imaginația fiecăruia dintre noi deține un potențial infinit. Tot ceea ce mintea unui om poate imagina, există! Părea o laudă de copil că eu voi călători pe toate continentele lumii când țineam globul pământesc în brațe la laboratorul de geografie. A venit pandemia, dar chiar și așa știu că lucrurile se vor întâmpla atunci când vor trebui să se întâmple. Există multă literatură în această direcție, a atracției universale, pe care am parcurs-o adult fiind și nu a făcut decât să-mi reamintească și confirme ceea ce credeam de copil. Fiecare persoană (fie bărbat ori femeie) are tot ce-i trebuie în interiorul ei pentru a fi fericită. Diferă doar nivelul vibrațional de la care accesează emoțiile pe care le trăiește. Acest lucru face diferența.

Ca femeie dacă  accesezi emoțiile de pe un nivel de competiție și concurență, vei manifesta plenar masculinul din tine și te vei mira de ce nu-ți găsești un partener sau se îndepărtează soțul. Atragem ceea ce emanăm. Emanăm stres și competiție, vor veni către noi persoane la fel de stresate sau dacă vor veni persoane echilibrate acestea se vor îndepărta imediat ce-ți simt energia reală, indiferent cât de frumos, ori feminin e ambalată. Se simte psihoemoțional. Suntem ceea ce gândim.

Ca bărbat, dacă te reconectezi la forța ta interioară, vei structura și găsi soluții la probleme considerate insurmontabile. „Totul e să ne dezobișnuim de noi înșine”, cum spunea Joe Dispenza.

Puterea de voință este cea care schimbă bărbatul și puterea de inspirație este cea care schimbă femeia. Femeia adevărată funcționează prin intuiția proprie. Atunci când reușim să ne conectăm la propria ființă, nu dăm greș niciodată.

Ce ați schimba acum la viața pe care o duceți?

Nimic, poate mi-aș dezvolta mai mult simțul umorului. Unul din copii mi-a spus la un moment dat: „Mamă, prea iei viața așa în serios, relaxează-te!”

Unde este acasă pentru Oana Țogan?

Acasă pentru mine poate fi oriunde. Acum pendulez între Iași și Pașcani, unde am cabinetele și-mi desfășor activitatea. Conectarea profundă cu locul originilor mele îmi este încă una extrem de profundă și necesară. Merg în satul meu natal și periodic mă reconectez cu părinții și strămoșii mei ce azi nu mai sunt.

Ce îi lipsește omului să fie fericit?

Curajul de a fi el însuși, de a se accepta pe sine și pe ceilalți așa cum sunt și lipsa de comunicare. Ar fi mult de dezvoltat, dar referitor la comunicare, văd zilnic în cabinet oameni care nu știu cum să comunice autentic și asertiv, deși își doresc acest lucru. Realizăm deasemeni, la un moment dat, că nu știm să comunicăm nici cu noi înșine. Dialogul interior  purtat la adresa noastră, cel mai adesea vine din zona disfuncționalităților: critică și lipsă de susținere (gen: „Nu sunt capabil”, „Nu pot sa fac x sau y”) sau critică și lipsă de susținere la adresa celorlalți. Acest tip de comunicare vine dintr-un soi de înstrăinare.  Și da, poți deveni un străin copilului tău, soțului, soției, părinților, etc. Chiar dacă glasul sângelui strigă de dincolo de timp și spațiu, frecvența sufletelor s-a lăsat bruiată de înstrăinare și toate acestea pot afecta relația ducând la neiubire.

Dacă realizezi la timp, e ok. Nu e totul pierdut. Fă stop pe imaginea momentului, dă un zoom-out, apoi un zoom-in și află-te! Poate găsești o cauză. Întotdeauna suntem tentați să dăm vina pe ceilalți și desigur, nu are nimic de-a face cu noi. Oare așa să fie?

Când arăți cu degetul spre celălalt, cum că doar el e vinovat, ia privește câte degete sunt îndreptate către tine?

Ați scris și o primă carte. Ce sentiment v-a urmărit după publicarea ei?

Jacques Salome, „mentorul” meu în literatură psihologică spunea într-o scriere că fiecare carte are mai mulți scriitori: cel care efectiv o scrie și cei care o citesc, fiind fiecare, el însuși un scriitor în sufletul său, scriind în inimă cele primite din paginile cărții.

Inițial am amânat lansarea volumului „Obsesia luminii” din motive lesne de înțeles (înmormântarea tatălui meu, ultimului meu părinte, după o boală lungă și istovitoare). De la editură eram întrebată dacă dau ok-ul pentru tipar și i-am rugat să mă-nțeleagă că nu mă grăbesc, existau alte priorități. Astăzi știu, trebuia adăugată încă o pagină: „In memoria părinților mei…” Mama plecase cu 6 ani mai înainte.

Ce sentiment m-a urmărit? Am fost copleșită de-a dreptul. Cred că am avut parte de tot ceea ce și-ar putea dori un autor de la un asemenea eveniment. Cum Divinul lucrează prin căi nebănuite, prima lansare a avut loc în Palas la librăria Cărturești Iași, cu o zi înainte de sărbătorirea cuvioasei Parascheva, la 40 zile după plecarea tatălui, acum aproape un an, într-o zi de octombrie minunată, cu prieteni, colegi, colaboratori și surpriza fantastică de a fi onorată cu prezența unor oaspeți distinși veniți din țară, Timișoara, Miercurea-Ciuc, Bacău, Cluj, colege de liceu sanitar ce m-au surprins cu mobilizarea lor de a ne revedea după 30 ani, iar ce-a de-a doua lansare a avut loc la Biblioteca Municipală Pașcani, deasemeni cu oameni dragi sufletului meu, figuri publice locale și cu prezența doamnei mele învățătoare de această dată, cea care m-a inițiat în taina cărții.

Am mai simțit un mod de a contribui (am donat tot ce a rezultat din vânzarea cărții) și cu speranța ca cititorii să primească cu inima deschisă toate cele câte vor dori să vină către ei, pentru ei. Despre împărtășirea emoțiilor printr-un proces terapeutic, de alchimizare al trăirilor pe pagini albe, vor face obiectul unui alt workshop la care lucrez: TERAPIA PRIN SCRIS și care sper să fie util cât mai multor persoane. Hemingway spunea: „E ușor să scrii. Tot ceea ce trebuie să faci este să iei o foaie albă și să sângerezi pe ea.”

Cum vă vedeți peste 5 ani?

Mă văd călătorind mai departe, atât în exterior, în afara mea dar mai ales în abisul meu interior, scriind și fiind de ajutor oamenilor, parcurgând împreună metode de terapie dintre cele mai transformatoare, ținând seminarii, aducând lângă mine oameni care cred în demersuri similare, în general, trăind frumos, înființând o asociație, unde alături de colegi psihologi să ne mobilizăm în a oferi suport psihologic categoriilor sociale defavorizate, bolnavi cronici, cadrelor medicale, persoane alcoolice, abuzurilor domestice și copiilor afectați de bullying (hărțuire).

Ce sfat aveți pentru un tânăr la început de drum?

Dacă mă întrebi ca psiholog, îți voi spune că un bun psiholog nu este un sfătuitor. Soluțiile la problemele de viață pentru care se adresează la cabinet pacienții, clienții, sunt cel mai adesea la ei. Fiecare dintre noi are cel puțin un domeniu în care este expert și acela e propria sa viață. Ca om i-aș putea spune acelui tânăr citându-l pe Viktor E. Frankl din „Omul în căutarea sensului vieții” să nu uite că „iubirea este scopul ultim și cel mai înalt la care poate aspira un om”. Invitată fiind în repetate rânduri să vorbesc, pe diferite teme, am oferit din ceea ce am și ce sunt. Deviza mea în aceste demersuri era: „Viața m-a antrenat ca sa te inspir”. Dacă e așa sau nu, invit pe cei care doresc să-mi urmărească activitatea sau să lucreze cu mine (ca terapeut, coach, mentor) să mă contacteze pe facebook, pagina cabinetului – Terapie de echilibru (https://web.facebook.com/terapiedeechilibru), instagram, site-ul https://oanatogan.com/ și https://www.youtube.com/channel/UCZQkpapDubb47nyzAUOVUMQ/featured.