Spectacolul de teatru documentar multimedia „Jurnal de România. 1989”, montat de regizoarea Carmen Lidia Vidu la Teatrul Național din București în acest an, ne întoarce la evenimentele din 1989 și la ce a însemnat comunismul la noi. Bazat pe mărturiile actorilor din distribuție – Oana Pellea, Ion Caramitru, Daniel Badale și Florentina Țilea –, spectacolul este unul necesar, așa cum subliniază și actrița Florentina Țilea în rândurile care urmează. În aceste zile, când nu mai mergem la teatru, vă invităm la o discuție despre teatru și despre felul cum acesta vorbește despre noi toți.

JURNAL DE ROMÂNIA. 1989. Te vedem în noul spectacol de teatru documentar multimedia Jurnal de România. 1989, montat de Carmen Lidia Vidu la Teatrul Național din București, spectacol bazat chiar pe mărturiile voastre, actorii din distribuție . Cum ai descrie experiența pe care ți-a oferit-o spectacolul, de la felul în care ai căutat printre amintiri, la cum s-a construit textul tău, cum ai lucrat pentru acest spectacol?

Este un spectacol făcut în condiții schimbătoare, grele, de plină pandemie, care ne-au forțat să ne readaptăm în fiecare etapă, de la scrierea textului până la spectacolul final. Au fost schimbări în distribuție, modificări de date, de spații de joc și repetiții (de la Sala Atelier la Sala Amfiteatru în aer liber, apoi la Sala Mare a TNB-ului), multe readaptări. Meritul principal a fost al lui Carmen. Ea a făcut un program de interviuri cu actorii care, recunosc, m-a speriat inițial. Mă gândeam „oare ce pot să-i povestesc lui Carmen despre mine două ore pe zi timp de zece zile?”. Dar ea a venit cu o listă generoasă de întrebări și, fără să mă pot eschiva, am trecut de la date concrete la o confesiune emoționantă. Abia la sfârșitul acestei etape care aduna zeci de ore de înregistrări, a început chinul regizoarei care a trebuit să selecteze momentele „fierbinți” ale existenței noastre dinainte de 1989. Odată finalizat scenariul, am discutat cu Carmen despre cum i-ar plăcea ei să fie transmise informațiile din text astfel încât și partea vizuală – proiecțiile – să aibă valoare. Mulțumim Cristinei Baciu – show-ul are o ținută artistică impecabilă și datorită ei.

DE VĂZUT. Care consideri că sunt principalele motive pentru care spectacolul merită să fie văzut?

Cred că este o lecție de istorie, transmisă cu multă emoție, pe care cei mai tineri trebuie să o parcurgă, iar ceilalți să o retrăiască prin noi. Este un spectacol necesar.

AMINTIRI DIN COMUNISM. Ai fost unul dintre copiii care au stat față în față cu soții Ceaușescu, care au recitat poezii pentru ei sau le-au oferit flori, care au călătorit în comunism pentru aceste momente artistice. Dincolo de ceea ce aflăm din spectacol, cum îți amintești azi de acea perioadă? Te considerai un copil privilegiat, visai deja la o carieră pe scenă? Și, bineînțeles, câte ore de muncă erau în spatele reprezentațiilor în fața cuplului prezidențial?

Nu conștientizam niciun privilegiu. La șapte ani am început să fac teatru la Casa Pionierilor din Iași cu domnul Sorin Damian (pentru care am tot respectul, admirația și dragostea, și cu care mai comunic rar pe Facebook dar care știu că mă urmărește și el cu drag) și pentru mine spectacolele, turneele, filmările erau normale și mi se părea firesc să fiu acolo alături de alți zeci de copiii, nu mă consideram cu stea în frunte. După ce coboram de pe scenă, reveneam la programul firesc de școală, de joacă în fața blocului cu cheia de gât, de stat la coadă la portocale, caiete sau lapte. Principalul nostru avantaj, recunosc, era învoitul de la școală și atunci multele ore de repetiții nu le mai simțeam, iar când ne mai dădeau și câte o banană sau ciocolată, chiar ne plăceau. Și nici nu se voia decuparea copiilor așa ziși „aleși” din contextul social al vremii. Din contră, se încuraja ideea că toți copiii României sunt așa, ca noi: impecabil îmbrăcați în alb, zâmbitori, fără dureri de dinți, cu voci vesele, cristaline. De exemplu, am aflat că aveam o funcție foarte mare în cadrul organizației pionierilor la nivel de oraș de pe o foaie pe care era scris cuvântul de întâmpinare al tovarășului. Atât. Nicio investire, niciun protocol, nicio atenție.

’90. Cum au fost anii ’90 pentru tine, ce îți amintești din perioada imediat următoare comunismului, ce te intriga, ce te uimea?

Anii ‘90 au coincis cu perioada adolescenței mele, toate mirările vârstei veneau la pachet cu lumea nouă, colorată, haotică, îndrăzneață, periculoasă, ispititoare, bulversantă. Au fost ca o cursă într-un montagne russe, care nu s-a mai oprit și încă nu încetează să mă surprindă.

SĂ VORBIM DESPRE COMUNISM! De ce consideri că este important să vorbim astăzi despre ce a însemnat comunismul în România, despre tranziția continuă care i-a urmat, despre libertate?

Ca să nu uităm, să nu ne surprindă iar istoria, să ne ajutăm mințile să se maturizeze prin exerciții de imaginație (ce a fost? cum am trăit? ce s-a întâmplat? putea fi altfel? cum ar fi fost dacă ar fi fost altfel?), iar spectacolul nostru este esențial din acest punct de vedere, dar și ca să conștientizăm că Revoluția a fost doar începutul unei etape de a cărei derulare încă suntem responsabili și datori.

COTIDIAN. Cum arată azi cotidianul actriței Florentina Țilea? Cum a fost, cum este acest an pentru tine? Ce are diferit această toamnă față de altele pentru tine, ca actriță a Naționalului?

Domestic. Încerc să n-o iau razna, să găsesc un echilibru între artistic și casnic, dar situația actuală nu mă prea ajută, prin urmare gătesc mult, muuult și bine, fac lecții cu fiul meu (la el ora durează 20 de minute la școală ☹), ne hârjonim, ne plimbăm cu bicicleta, citesc, pierd vremea, mai plâng, fac zacuscă și gutuiată zilele astea că… nu se știe ce va urma. Oricum, înainte era o agitație absolut inutilă.

Cum teatrul în București este blocat, nu joc nimic în perioada asta. Doar repet. Pe Zoom. Cred că este necesar să înțelegem ce ni se întâmplă, să avem răbdare, înțelepciune, discernământ și respect pentru cei mai încercați de vremi.

„Cred că Jurnal de România. 1989 este o lecție de istorie, transmisă cu multă emoție, pe care cei mai tineri trebuie să o parcurgă, iar ceilalți să o retrăiască prin noi.”
Florentina Țilea, actriță

Fotografii realizate de Julien Javions, Adi Bulboaca, Florin Ghioca, Vlad Lăzărescu, Florin Boicescu.