Raluca-Bacinschi-Stratulat își propune să revoluționeze educația în România

- - 8- 469 vizualizari

Raluca Bacinschi-Stratulat e de profesie arhitect. A ales această meserie pentru că îmbină foarte bine partea artistică cu științele exacte. În studenție n-a avut nici măcar o restanță. Colegii îi cereau adesea ajutorul. Explicându-le, Raluca și-a dat seamă că îi place să predea, plus că și colegii îi spuneau că o face bine. Mai întâi a început să dea meditații pentru admiterea la Arhitectură, apoi s-a extins către o aplicație care ajută la pregătirea pentru Bac, denumită Izibac. Calea ei a dus în direcția educației, dar putea să fie altfel; în liceu, adopta animale rănite, le îngrijea și le găsea stăpân. Încă se apleacă când vede un animal rănit ca să-l facă bine.

Cine ești și ce faci în lume?

Sunt un om în primul rând. În al doilea rând, vreau să rămân cât mai copil. În al treilea rând, ca profesie, sunt arhitect, ca meserie vocațională, sunt profesor și combinația profundă, cu misiune, viziune și valori, se traduce prin antreprenor în educație.

Când erai mică, în care din astea trei roluri te vedeai?

Nimici din toate astea. Voiam să fiu medic veterinar. (râde) Ajutam animalele din cartier, de la mine din Botoșani. De când eram mică, umblam cu ligheanul după mine și făceam baie câinilor, pisicilor, apoi le puneam zgărzi anti-purici. „Tițelor” din cartier, de la fetițe, așa le numesc. Dacă găseam un animal care nu se simțea bine, fie o broască țestoasă, o vrabie sau o cucuvea, ce o mai fi ea, o luam în casă și aveam grijă de ea până când își revenea, apoi o eliberam. De aici mi-a venit ideea să fiu medic veterinar, dar mi-am dat apoi seama că pot să îngrijesc animale fără neapărat să am și studii. Apelez, bineînțeles, la expertiza medicilor veterinari când sunt cazuri foarte grave. În continuare mă ocup de adopții de câini și de pisici. Oamenii deja au învățat să mă sune pe mine dacă dau peste un animal lovit. Eu mă ocup de tot ce ține de deparazitare, dresaj, găsit familie. Cu contract de adopție și tot ce trebuie. Ai mei s-au obișnuit repede. Șocul a fost la început, nu prea au agreat câinii la început pentru că dura până îi învățam să meargă afară. Aveam cuști, acvarii și tot ce trebuie la mine în cameră.

Cum ai ajuns totuși la arhitectură?

Provin dintr-o familie de arhitecți pe linie maternă. Bunica mea a fost arhitect, mama a fost arhitect. Deși toată viața am zis că nu mă fac arhitect, am ales să merg pe același domeniu și drum, pentru că îmi plăceau foarte mult și matematica și logica. Îmi plăcea să rezolv probleme. Încă îmi place super mult să fac asta. De asemenea, eram o fire foarte creativă, scriam — am trofee de literatură. Eram și în trupa de teatru. Eram în zona asta artistico-boemă, participam și la olimpiada de română. Dar profilul liceului era de mate-info, deci eram artistul deghizat în om de știință sau inginer. (râde) Asta am fost cumva toată viața. Arhitectura este cumva la marginea artelor cu științele exacte, plus că îmbină și rezolvarea problemelor. Mi s-a părut că mi se potrivește foarte bine pe ceea ce știu să fac și ceea ce îmi place să fac. Iar din intersecția acestor două am decis să urmez drumul către această profesie. Continui să o fac, să proiectez, dar proiecte care-mi sunt foarte dragi și apropiate sufletului. N-am avut nicio restanță în facultate, mi-a plăcut. Singura chestie neplăcută e că te izolezi cumva de ce e în jurul tău. Economie, politică, cataclisme devin detalii de care ești conștient abia după cei șase ani, când ai timp să-ți revezi prietenii, familia etc. Întrebi cine e președinte. (râde)

„Rata de promovabilitate la mine e de 100%”

Dar predatul cum a venit? Când?

În anul VI, de fapt a început chiar mai devreme, în anul II, dar subtil. Eram printre cei mai buni (o zice de parcă ar vorbi despre vreme) ceilalți colegi apelau la mine să-i ajut cu proiecte contra cost. Am fost de acord, dar cu condiția să le explic, pro bono, ce am făcut acolo. Le plăcea foarte mult cum le explicam încât apoi mă solicitau și mă plăteau ca să le explic cum să facă ei proiectele. Aveam deja un fel de after-school studențesc. Și am început să-mi placă foarte mult să predau, mai ales pentru că feedback-ul colegilor era unul pozitiv. Când se apropia finalul facultății, am început să mă întreb ce fac după. O variantă era angajarea într-un birou de arhitectură sau să încerc în continuare să predau, dar de data asta să mă mut către elevii de liceu și să îi pregătesc pentru facultate. În vacanța de vara dintre anul V și anul VI am făcut flyere din alea din care poți rupe numărul. Am tăiat frumos și am pregătit zeci de flyere, le-am lipit peste tot și am așteptat ca viitorii studenți la Arhitectură să mă sune. Am așteptat toată vara, n-a sunat nimeni. La finalul verii, am abandonat ideea. Mi-am zis că Universul îmi dă mesajul că tre’ să devin arhitect și aia e, asta era într-o seară, apoi m-am culcat, iar a doua zi dimineață, o elevă m-a sunat din Cluj — pentru că făcusem și un site — și mi-a zis că vrea să facă pregătire. Acela a fost un semn că trebuie să îți dorești foarte mult ceva, dar și că să lași Universul să-și facă treaba. Să nu fii clingy (trad. — lipit) ideei, să o lași să se întâmple dacă e să se întâmple. Asta a fost o lecție foarte importantă și așa a apărut profesoratul în viața mea.

Cât timp ai dat mediații?

Încă dau.

Când ați început să vă extindeți către Bac?

În procesul pedagogic am devenit din ce în ce mai interesată de educație, pentru că am început cu o grupă mică de elevi. De la an la an am crescut, acum am peste 80 de copii pe an. Sunt o școală. Eu. Un singur om. (râde) Rata de promovabilitate la mine este 100% atât în țară, cât și în străinătate. Toți intră și intră în top! Și nu iau neapărat oamenii talentați. Nici eu nu am avut talent și îi pot înțelege foarte bine. Am desigur la pregătire și oameni talentați, dar eu nu fac nazuri și accept pe oricine. Mi-am dat seama că ce fac la pregătire e bine, pentru că și lor le place super mult. La noi ședințele durează 10-12 ore. O ședință. Inclusiv online. Și stau volițional, nu pentru că îi oblig eu. Durata minimă a ședinței e de patru ore, dar tu poți să stai cât vrei. Iar eu sunt disponibilă pentru oricine vrea să stea mai mult. Și mi-am dat seama că e mișto ce fac, dacă lumea vrea să rămână atât de mult. Atunci am început să studiez mai mult teoria educației, dacă tot sunt pedagog înnăscut. Zic asta pentru că — și am aflat atunci — toată lumea din ramura dinspre tatăl meu era în pedagogie. Abia după o vizită la Chișinău am aflat acest lucru. M-am înscris la modulul psihopedagogic și am devenit oficial profesor. Am învățat și ce înseamnă să fii profesor în mod formal. Am mers să predau și în școală ca să învăț. Am lucrat la Little London International Academy timp de un an. Am predat educația tehnologică și artele plastice, ce puteam să predau ca arhitect. În timp ce predam la școală și dădeam și meditații, m-am înscris și la Universitatea Alternativă. Acolo am descoperit puterea networking-ului. Eu veneam din provincie și, cum ți-am povestit, în studenție am fost și destul de izolată. Atunci am cunoscut foarte mulți oameni care m-au ajutat să-mi pun la punct ideile. Voiam deja să aduc o schimbare în educație și știam că am capacitatea asta, pentru că elevii de la pregătire îmi spuneau că ce fac e bine. Atunci voiam să iau acel „ceva” și să-l transmit la mai mulți elevi. Și aici intervine Izibac-ul, pentru că lucrăm cu elevi de liceu la pregătire, iar problema lor comună era Bac-ul. Și m-am gândit că, dacă tot îi ajut cu examenul de admitere, să-i ajut și cu Bac-ul.

„Vreau să le amintesc copiilor cât de distractiv e să înveți”

Care ți se pare ție că ar fi cea mai mare problemă a sistemului educațional?

Eu voiam și vreau în continuare să mă folosesc de ancora Bacalaureatului, pentru că știu că elevilor le e foarte frică de acest examen, ca să le demonstrez că învățatul poate să fie și distractiv. Adică eu mă folosesc de Bac ca să-i atrag. Măcar acum când ies din liceu, iar când ies din liceu, cei mai muți ies pentru totdeauna din sistemul educațional, măcar să rămână cu sămânță minimă și să zică: „Băi, stai puțin, am învățat pentru Bac, iar învățatul nu a fost așa de nașpa”. Scopul ar fi să-și creeze ei o autonomie în învățare. Să-i mai tenteze să deschidă câte o carte, să mai caute, să se mai informeze. Cam ăsta e rolul Izibac-ului. Pe termen și mai lung, rolul Izibacului e să înceapă și mai devreme, când sunt ei și mai tineri, și mai fragezi, să le arate că învățatul poate să fie distractiv încă de când ești micuț, pentru că învățatul e super distractiv de când ne naștem! Când suntem copii, punem întrebări și suntem super curioși. Ne întrebăm de ce luna e rotundă și nu e pătrată. Atunci învățatul e super fain pentru toți. Pe parcurs, devine din ce în ce mai anost, iar eu vreau să vin să le amintesc că poate să fie la fel de distractiv ca atunci când puneau întrebările alea cu multe de ce-uri. Am început cu Izibac și vrem să ajungem la Iziedu. Eu mi-am dat seama că învățatul poate să fie distractiv după ce am terminat școala și aș vrea să nu se întâmple asta și cu alții. Mi-am dat seama că o mare problemă e că nu mai respectăm cuvântul educație. Etimologic vorbind, educere, în latină, înseamnă a scoate, iar noi băgăm chestii. Foarte multe informații sunt băgate cu forță când trebuie, de fapt, să scoatem calitățile copiilor și să scoatem, în sensul să eliminăm, defectele fiecăruia; să-i ajutăm să devină o versiune mai bună. Dar învățatul ar trebui să fie un proces fun, că de asta suntem în viață ca să ne distrăm și să învățăm.

Când a fost lansată aplicația Izibac?

La mijlocul lui 2018. Iunie 2018. Mai exact, pe 1 iunie 2018, de ziua copilului. Atunci nu era vreo problemă pentru elevi să meargă fizic la ore, dar acum situația e de așa natură că educația trece în online.

A venit vreun reprezentant al autorităților să vă ceară ajutorul?

Nu, dar suntem deschiși la colaborări.

Nu te-a tentat vreodată să pleci în străinătate?

Ba da. Pe parcursul întregii facultăți, îmi spuneam că în ziua în care îmi iau diploma, mă duc cu bagajul făcut la facultate, o ridic și plec! Am și plecat. Nu chiar atunci, dar la câteva zile distanță. Am plecat în Barcelona. Mi-era foarte drag orașul și credeam atunci că rezonez cu el. Cred asta și acum. Cursul vieții în schimb m-a atras înapoi, în țară. Și nu am venit înapoi cu regret, cu coada între picioare că nu am ce face în străinătate. Mi-am dat seama că am mai multe posibilități în România de a schimba lucrurile, pentru că sunt atât de multe lucruri care merită schimbate. În străinătate sunt niște procese și proceduri finalizate și finisate. M-am gândit că nu am eu niciun aport de adus acolo. Iar ca emigrant, vei fi mereu doar un emigrant. Nu vei avea niciodată aceeași putere de inserare într-un proces deja existent. În schimb în România poți să creezi procese. Mie, ca arhitect, îmi place să construiesc fără prea multe limitări, iar atunci am preferat să mă întorc în România, unde pot să construiesc mai multe, cu un impact mai mare. Decizia mea a fost să rămân în țară și voi rămâne până la finalul vieții mele. Aici sunt, aici rămân! Vreau să mai menționez, ca provincial venit în București am avut mai multe șocuri, am avut revelația când m-am întors că Bucureștiul sau România, dar să rămânem la o scară mai mică, la București. Bucureștiul poate să fie mai multe Bucureștiuri. L-am experimentat ca student, și e într-un fel. Bucureștiul ca tânăr adult cu un anumit venit e într-un alt fel. Există Bucureștiul din Kiseleff, unul al bancherilor și al ambasadorilor. Îmi place că pot eu să definesc ce București vreau să am. Când m-am întors, am venit cu ideea că eu îmi creez Bucureștiul în care vreau să locuiesc. E și vorba de ce alegi să vezi. Pe cele pozitive sau pe cele mai puțin pozitive. Iar eu aleg să le văd pe cele pozitive, care sunt din ce în ce mai multe.

Dacă ai avea posibilitatea să schimbi ceva la România, care ar fi acela?

Cred că apetența pentru învățare. Consider că educația stă la baza tuturor problemelor sau soluțiilor. Văd cu ochii mei că, dacă ai acces mai mare la educație, reușești mai bine să percepi lucrurile din jurul tău, devii mai empatic, te deschizi, schimbi deja lucruri, chiar dacă la o scară mai mică. Deci da, dacă ar fi ceva, ar fi deschiderea către învățare. Să rămânem deschiși către învățare, de născut, ne naștem așa. Să fie un obicei încurajat nu numai de școală, ci și de mediul în care trăim. Și să existe o competiție între noi legată de învățare, una constructivă. Cred că cu ea ar veni, direct proporțional, mai multă empatie. Ce am învățat e că cei mai deschiși către învățare sunt mai deschiși să învețe propriu-zis de alții. Iar când înveți de la alți oameni, preiei și din valorile lor, și din problemele lor, și din soluțiile ori și devii mai empatic.

„Cred că profesorii care greșesc o fac pentru că și-au ales prost meseria”

Unde crezi că profesorii greșesc și creează acea repulsie pentru educație?

Nu știu cât greșesc neapărat. În sistem sunt oameni absolut remarcabili. Dar cred că cea mai mare greșeală, pe care o fac unii profesori, e că își aleg greșit vocația. Nu mi-e clar de ce cei care nu ar trebui să fie profesori aleg această profesie, că nu e deloc bine plătită. Dar doar acolo mi se pare că profesorii greșesc. În rest, mi se pare că greșeala e a societății și a sistemului. Cred că profesorii ar trebui să fie mult mai bine recompensați. Și nu mă refer neapărat la aspectul financiar, care, bineînțeles, e important. Profesorii sunt și părinți, și mentori. Aceștia îndeplinesc multe atribute. În particular, se plătesc deja foarte mulți bani pe meditații, pe baby-sitteri. Iar dacă măcar o parte din banii aceștia ar fi dirijați către salariul profesorilor, care deja fac o treabă foarte bună, ar fi un factor foarte important, pentru că profesorii s-ar simți puși în valoare. Din păcate, mulți dintre ei trăiesc la limita subzistenței. Iar atunci efortul pentru supraviețuire ar putea să-l depună pentru procesul educațional. Și nu cred că aprecierea financiară ar fi suficientă. Când spui că ești profesor, nu stârnești aceeași uimire ca atunci când spui că ești medic, programator sau avocat. Cunosc foarte mulți profesori extraordinari, dar nu sunt deloc împliniți. Nu câștigă deloc bine și nici nu sunt respectați în societate. Iar în timp, această lipsă se observă. Sunt oricum puțin profesori buni și nu au cum fizic să ajungă la toți elevii. Asta e și ideea a ceea ce facem noi, să asigurăm o educație de calitate cât mai multor elevi. Ne bucurăm foarte mult că în statistici vedem utilizatori de la sate. Acesta a fost principalul motiv pentru care am ales platforma optimizată pentru telefon mobil, pentru că e probabilitatea mai mare ca smartphone-urile să existe acolo.

Cum vezi viitorul României?

Văd viitorul luminos, în sensul că realmente se simte că generația noastră preia puterea și e o generație interesantă. Sunt foarte curioasă unde vor duce deciziile pe care le vom lua. În ultimii doi ani, mi-am dat seama de importanța politicii, pe care o neglijam destul de mult. Îmi dau seama din ce în ce mai mult că tot ce se întâmplă are un impact direct asupra vieții mele chiar la nivel micro, nu mai zic macro. Îmi dă încredere și că îi cunosc personal pe mulți care sunt acum implicați direct, încă de dinainte să fie implicați. Le știu valorile, le știu principiile sănătoase. Acum mă tot gândesc cum pot să pun umărul și să-i ajut. Tot mai mult îmi pun întrebarea dacă să intru sau nu în politică la un moment dat, pentru a ajuta din sistem educația. Inițial, mă gândeam să creez un sistem în afara sistemului.Ușor-ușor, ne propunem să pătrundem cu Izibacul în sistem și să fie un instrument de evaluare. Lucrăm la asta. Văd din ce în ce mai mulți oameni care se implică și care au direcția, metoda. Cred că urmează o perioadă de adaptare de șase-șapte ani în care noul trebuie să se îmbine cu ce există deja. Va fi o bătălie cruntă de adaptare. Cum trecem de la dosar cu șină la un sistem digitalizat în care poți plăti cu telefonul. Nu cred că dacă mergem în continuare în conflict vom reuși să creștem armonios. Sunt foarte curioasă cum se vor îmbina cele două lumi și, mai ales, dacă se va întâmpla.

8 recommended
comments icon 0 comments
469 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

Stoica Adrian