Georgiana Ilie, Decât o Revistă: „Copiii din mediul rural care reușesc, o fac împotriva sistemului, nu datorită lui”

- - 4- 32 vizualizari

Georgiana Ilie, senior editor la Decât o Revistă, este și redactor-șef la Școala9, cel mai nou proiect al revistei care își propune să fie un loc în care elevii, părinții și profesorii să își recunoască școala și să își spună poveștile.

Am vorbit cu Georgiana despre începuturile ei în lumea presei, Școala9, sistemul de educație din România, jurnalismul narativ și altele.

Povestește-ne despre începutul tău în presă. Care a fost parcursul și cu ce aspirații ai plecat la drum? De ce ai vrut să intri în lumea presei?

Mi-am dorit să fiu jurnalist de când aveam vreo 11-12 ani pentru că am văzut un desen animat japonez cu o fată care călătorea prin toată lumea cu o rulotă și scria reportaje pentru ziarul din orașul ei natal. Mi s-a părut – și mi se pare încă – cea mai frumoasă meserie din lume. Între timp, visul a fost îndeplinit până la capăt de Elena Stancu, ea chiar se plimbă prin lume cu o rulotă, eu doar am rămas să fac jurnalism loco. Prima dată am fost reporter la Radio Sky Constanța; aveam 19 ani și nu știam nimic. Dar, pentru că am avut un editor care a crezut că e ceva de capul meu, Feri Predescu, am primit șansa să arăt ce pot. Am muncit mult, am făcut o tonă de greșeli și am învățat bazele meseriei. Scriam despre sindicatele navigatorilor, despre administrația portului, despre sistemul de educație din județ. Cred în continuare că presa locală face cel mai necesar jurnalism pentru că este cel mai aproape de comunitatea pe care o deservește și mă bucur că am început acolo și că am învățat de la oameni respectați de cetățenii din orașul lor.

Cum a fost primit de public proiectul Școala9 și ce obiective pe termen lung aveți?

Ce ne-am propus de la început a fost ca Școala9 să fie un loc în care îți recunoști școala, fie că ești profesor, elev sau părinte. Știrile despre educație ne ajută să știm ce decizii iau acum autoritățile, dar despre impactul lor se scrie mai puțin. Și deloc despre ce înseamnă să fii elev, profesor, părinte. Singurele povești care ajung la public sunt cele despre excepții – profesori foarte buni sau dezastruoși, elevi olimpici și cam atât. Puțini din cei din școală se regăsesc în aceste povești. Or, viața din școala este o lume în sine, cu regulile ei nescrise, cu momentele ei de glorie sau de rușine, cu eroi datorită cărora sunt schimbate viețile unor copii, cu greutăți despre care e greu să vorbești public. Această lume o reflectăm noi, în intimitate, și sperăm ca prin poveștile pe care le spunem că contribuim la o mai bună înțelegere între cei de care depinde succesul școlii: profesori, elevi, părinți. Ne bucurăm că suntem citiți de adolescenți, de profesori și directori, de activiști din ONG-urile care ajută la transformarea școlii, de specialiști din lumea academică și de autorități. Nu ne-am imaginat că vom ajunge atât de repede în atât de multe zone ale educației.

Care consideri că sunt trei dintre cele mai importante probleme ale sistemului de învățământ românesc la ora actuală? Ce crezi că se poate face?

De unde privesc eu educația – adică din afară, dar fără a mă uita doar la școală, ci și la lumea care o înconjoară – se văd trei probleme majore:

  1. Lipsa de încredere dintre profesori și părinți. Există un discurs public, încurajat și de ministrul educației, care întreține un conflict mocnit între cele două părți, deși o schimbare reală nu se poate produce dacă părinții și profesorii nu colaborează și nu se respectă reciproc. Colega mea Nicoleta Coșoreanu a făcut o analiză foarte atentă a acestui fenomen și a soluțiilor posibile pentru rezolvarea lui. https://scoala9.ro/discurs-simplu-vs-educatie-complicata/321/
  2. Diferența colosală dintre învățământul urban și cel rural. Rata abandonului în rural e de câteva ori mai  mare decât în urban. Cei mai mulți profesori necalificați sunt în rural. Condițiile în care se face carte, ca de la cer la pământ. Se vorbește mult despre toaletele din curte, dar, pe lângă acestea, la țară ai tehnică învechită, școli dărăpănate, microbuze precare sau lipsă, copii care trăiesc acasă într-o sărăcie lucie și nu vin la școală pentru că nu au încălțăminte. Sau pentru că nu au acte. Copiii din mediul rural care reușesc, o fac împotriva sistemului, nu datorită lui. Soluții sunt nenumărate: de la investiții de infrastructură la asistență socială suficientă, de la pregătirea managementului să acceseze fonduri europene la pregătirea profesorilor să iasă din școală și să încerce să înțeleagă de unde vin elevii lor. De la prime de relocare în rural până la un sistem de a recompensa și profesorii care NU au abandon școlar, nu doar pe cei care au olimpici. Există directori din rural care sunt adevărate modele pentru felul în care și-au modernizat școlile și au găsit resurse, deci se poate.
  3. Există în continuare o diferență enormă în ce pretinde școala că face – „formează competențe” – și ce face cu adevărat: recompensează toceala și conformismul. Comentariile învățate pe de rost n-au murit încă. Există foarte mulți profesori care fac lucruri extraordinare – predare interdisciplinară, service learning, predare experiențială și multe altele – dar încă nu avem o masă critică de asemenea pionieri. Este și o problemă de salarizare – salariile mici comparativ cu sectorul privat și cu restul sectorului public – dar cred sincer că cel mai bun mod de a atrage în sistemul de educație oamenii cei mai competenți este ca profesia aceasta să fie respectată din nou în societate.

Ce ai răspunde în fața argumentului „oferim conținut slab pentru că asta cere publicul”? Avem în România un public pregătit pentru presă de calitate?

Nu am auzit pe nimeni care să spună asta. Dacă te referi la conținut tabloid, nu cred că e fair să spunem că e o presă slabă. Este un conținut care răspunde la anumite nevoi de afiliere și nu cred că e corect să-i judecăm nici pe cei care au nevoie de ea, nici pe cei care o fac. Lumea e diversă iar diversitatea aceasta trebuie să se reflecte în produsele media. De altfel, nu cred că există vreun jurnalist care își propune să își facă munca prost. Fiecare o face după abilitățile proprii și după standardele și politica editorială a organizației media la care lucrează.

Dacă te referi la presa angajată politic, acolo vorbim despre altceva. Acolo e propagandă, nu presă.

Care sunt ingredientele necesare pentru ca jurnalismul narativ să fie unul atât de calitate, dar și atrăgător pentru un public cât mai larg?

Oamenii citesc dacă povestea este relevantă pentru ei, dacă le răspunde la o întrebare pe care și-au pus-o vreodată și dacă este scris într-un fel palpitant, care îi face să se întrebe mereu „și apoi?”. Și, de la sine înțeles, povestea trebuie să fie adevărată până la ultima literă, verificată și documentată până la capăt. Asta e regula de bază în orice fel de jurnalism. Avantajul jurnalismului narativ este că, pentru că folosește o structură arhetipală foarte ușor de recunoscut (un om își dorește ceva, întâmpină o serie de greutăți și ia decizii pentru a le depăși, până când obține/nu obține ce și-a dorit; știm povestea asta de la Prâslea cel Voinic și merele de aur și tot suntem surprinși de fiecare dată când o citim), îi semnalizează cititorului că e pe un drum și că merită să stea cu personajul până la final, pentru că va fi recompensat. O poveste bună este o alternanță de tensiune și rezolvare, care provoacă eliberarea, pe rând, de cortizol (hormonul stresului) și serotonină (hormonul fericirii).

De ce crezi că a luat avânt în ultimii ani presa independentă din România – PressOne, DOR, Recorder etc?

Pentru că răspunde unei nevoi a publicului, care e dispus să plătească pentru ea – fie direct, prin cumpărarea produsului, fie prin advertiseri, care cumpără publicitate. Presa, ca orice altă industrie, evoluează împreună cu societatea din care face parte, așa că astfel de valuri sunt ciclice și inevitabile.

Ce au jurnaliștii români de învățat din presa străină?

Din presa europeană, în special, cum să inoveze modul în care fac jurnalism, cum să includă publicul în proces, cum să relaționeze direct cu cititorii/consumatorii. Aceasta e tendința actuală în presa europeană, dar mai puțin în cea legacy, adică titlurile mari, cu tradiție.

Din presa americană, cum să-și facă meseria. Americanii au cele mai bune școli de jurnalism și cele mai înalte standarde ale industriei, către care ar trebui să aspirăm toți.

Ce ar avea un străin de învățat din presa din România?

Există destule proiecte jurnalistice românești – Rise Project, Inclusiv, Recorder, DoR și alții – care sunt exemple pentru presa de oriunde, fie prin ce produc, fie prin felul în care inovează, fie prin cel în care își asigură continuitatea. Oricine vrea să facă presă independentă are ce să învețe de la noi și sper ca tot mai mulți să fie prezenți la Festivalul de Jurnalism de la Perugia, care strânge în fiecare an inovatorii din presa europeană și nu numai, ca să vorbească despre ce au învățat.

Cum consideri că stabilim limitele între libertatea de exprimare și dreptul cuiva de a nu fi jignit/ofensat/discriminat?

Există o jurisprudență europeană extinsă în domeniul acesta, bazată pe principiul interesului public. Dincolo de ea, sunt discuții foarte complicate despre rolul jurnalistului și cât are dreptul să intre în viața cuiva care nu e persoană publică și să o expună, chiar dacă persoana și-a dat acordul. Cred că jurnalistul trebuie să adere la un principiu similar celui al medicilor: „să nu faci rău”. Din păcate, uneori nu ai cum să îți imaginezi ce efect va avea povestea pe care ai spus-o asupra personajelor ei, fie asupra felului în care sunt văzuți de societate, fie asupra felului în care se văd ei înșiși. Dar, dacă înveți din greșeli, poți să faci meseria tot mai bine.

Care a fost cel mai dificil moment al carierei tale până acum?

Eu fac tot timpul lucruri noi, ceea ce uneori e foarte palpitant și alteori, mai rar, înspăimântător. Cea mai grea perioadă recentă a fost când am făcut DoR Live Școala9 din aprilie. Pentru că veneam cu moștenirea succesului spectacolelor trecute și pentru eu nu mă mai ocupasem decât de momente mici din show și nu simțeam că pot pune cap la cap două ore de scenă, am trăit tot procesul de pregătire într-o stare perpetuă de anxietate. După ce s-a terminat – și a fost foarte bine, sold out, reacții foarte bune, plus peste 100 de cartoline cu subiecte despre care oamenii vor să scriem – nu m-am putut ridica din pat. A fost foarte greu să accept că am limite și să uneori trebuie să faci o pauză dacă vrei să poți continua.

Există cu adevărat presă liberă în România? Ai simțit vreodată că ai fost cenzurată?

Evident, despre asta am vorbit până acum.

Despre cenzură: doar când lucram în presa locală, am avut o situație în care un președinte de FPS nu m-a primit la o licitație în care se privatiza un hotel de la Mamaia și, pentru că nu plecam, l-a sunat pe proprietarul postului de radio, care m-a sunat și mi-a zis să mă întorc în redacție. A doua zi, când făcea revista presei la 8 dimineața pe post – la cel mai urmărit matinal din oraș – șefa mea a făcut publică povestea și l-a blamat pe propriul ei patron pentru lașitate. A fost foarte important pentru mine, un reporter de 19 ani, să mă simt apărată și că mi s-a făcut dreptate. Știu că mulți jurnaliști din țara asta, care au trecut prin lucruri mult mai grave, nu au avut parte de asta.

Cum vezi viitorul presei în România?

Presa care reușește să fie relevantă pentru societate și să-și construiască un model de business viabil va exista întotdeauna. Altfel, sper să văd mai multă inovație, mai mult curaj în formă și în conținut, mai mult curaj în a provoca narațiunile publice și a face oamenii să gândească din mai multe perspective. Și îmi doresc mai mult respect în relațiile de muncă din presă – oamenii să fie plătiți decent și legal.

Ce sfaturi ai avea pentru un tânăr jurnalist aflat la început de drum?

Să fie curios/curioasă despre lume. Să caute adevărul, nu doar confirmarea propriilor credințe. Să meargă pe teren și să muncească până la capăt pentru orice publică. Să-și lase egoul la ușă când scrie. Să-și găsească un loc cu valori în care se regăsește. Să construiască – organizații de media, punți între oameni, o societate mai bună. Să dea mai departe ce a primit.

4 recommended
comments icon 0 comments
32 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

Vlad Dumitrescu


Bookmark?Remove?

Matei Sumbasacu, fondator al Asociației pentru Reducerea Riscului Seismic: „Ne-am creat multe mituri pentru a ne simți în siguranță. Este important să fim critici și să identificăm informațiile false”

-

Matei Sumbasacu este fondator al Asociației pentru Reducerea Riscului Seismic (ReRise). Am vorbit cu Matei despre începuturile asociației, ce obiective au, care sunt proiectele aflate în desfășurare și miturile răspândite de oameni despre cutremure. Cum a înce... Mai mult »

Bookmark?Remove?

Marius Ghincea, Fulbright Scholar la George Washington University: „Americanii nu se înțeleg între ei, dar toți recunosc libertatea de expresie a celorlalți”

-

Marius Ghincea studiază politici publice la George Washington University din Washington, SUA și în paralel conduce două seminare despre legăturile dintre piețele internaționale și guverne pentru studenții din ciclul de licență. În plus, lucrează și la un proie... Mai mult »