Care e treaba cu Ada Solomon  – de unde vine și unde merge. Ada Solomon, încotro? – așadar.

Andrei Crăciun

Ada Solomon, producătoare de filme. Ce mai produceți dumneavoastră, doamnă, anul acesta? Ce noi pelicule vor năvăli în cinematografe?
La această întrebare paralizez pe loc, în special din pricină de furie pe mine, pe compulsivitatea mea de a face atât de multe lucruri deodată – cred că, profesional, ăsta e defectul meu principal, că nu reușesc să mă înfânez, să mă limitez la 3-4 proiecte și atât. Ca să nu plictisesc cititorul cu lista celor prea multe proiecte în diferite stadii de lucru mă voi referi doar la cele care vor fi finalizate aproape sigur anul acesta și cel mai probabil vor ajunge și pe ecrane anul acesta. Ele sunt: documentarul lui Adrian Pirvu și al Elenei Maksyom “Născuți în Aprilie” – povestea copiilor născuți după accidentul nuclear de la Cernobâl și afectați de aceasta, noul lung metraj al lui Radu Jude, Tipografic Majuscul, adaptare a textului dramaturgic al Gianinei Cărbunariu, un film despre eroii neștiuți ai perioadei comuniste, despre felul în care Securitatea pătrundea în viețile noastre și modul în care ne modifica limbajul, dar și un film cu o imagine a vieții de zi cu zi din anii ‘80 așa cum se vedea ea la televizor, imagine inserată în film prin materiale de arhivă din extraordinară arhivă a Televiziunii Române și al doilea lung metraj al Ivanei Mladenovic, “Noapte de vară, ora zece jumătate” care este o comedie amăruie despre apartență, despre trăitul între două lumi – una de provincie sârbească de la Dunăre și cealaltă de boemă artistică bucureșteană, un film despre iluminări, despre furtuni și fulgere, despre întunecimi, despre Dunăre ca graniță și liant și în același timp un film extrem de curajos ca formă. Ultimul pe listă este un film italienesc realizat în co-producție cu sprijinul Televiziunii Române și al noii scheme de sprijin pentru cinematografie a Guvernului României, îndrăznețul debut în lung metraj al Chiarei Malta, “Femei Obișnuite” cu Elina Lowensohn și Jasmine Trinca în rolurile principale, un film combinație de Tarantino cu Fellini la feminin.

V-a ajutat în viață, v-a încurcat faptul că sunteți femeie, bașca inginer, într-o industrie dominată de bărbați? V-a îngreunat situațiunea faptul că sunteți soția soțului dumneavoastră (n.r. – regizorul Alexandru Solomon)? Cum comentați?
N-am idee dacă m-a ajutat sau încurcat feminitatea datorită faptului simplu că nu am fost atentă la aceasta. Acasă la mine tata era minoritar (singur între patru muieri – soacra, soția și cele două fiice) și mama era forța recunoscută, admirată, piedestalizată de tata, criticată de una ca mine care îî simțeam dedicația pentru munca ei și lipsa emoțională manifestă față de copiii proprii. Ce am facut eu toată viața: carieră versus copii? Exact ce făcea mama. Acu’ m-am mai potolit, doar că băieții sunt cam mari. Apropo de soția soțului meu, și intrusă fără studii în mediul artistic, aici da, mi-am auzit ceva vorbe, mi-am lins rănile și i-am plâns pe umăr soțului meu, mi-a scos prostiile din cap și mi-a arătat câtă lume în lumea largă îl identifică pe el nu fiind el însuși, ci soțul soției sale. Suntem chit. Cât despre inginerie, m-a ajutat mult în partea organizatorică/logistică a meseriei mele de acum ceea ce am învățat în facultate, așa că vorbele pe la colțuri mă lasă rece, avantajul e la mine.

Băieții. Aveți doi flăcăi – ce fac ei, unde îi vedeți prin viață? Rămân în țara noastră, pleacă și ei care încotro? Trageți nădejde să intrați în istorie ca mamă a fiilor dumneavoastră sau cum?
O, da, aș vrea tare să intru în istorie ca mamă a copiilor mei, cât și ca soție a soțului meu. Pentru moment mă preocupă și intratul în istorie ca noră a soacrei mele, Yvonne Hasan, a cărei expoziție retrospectivă este deschisă la MNAC la etajul 3 din 19 aprilie până în 16 iunie și care e o minune în sine. Recomand! Cât despre băieți, am să povestesc două momente din viața mea care fac cât toate galele si premiile și ce-oi mai fi pățit eu glorios de-a lungul timpului: unul se petrece in Cinema Arta, la Cluj, la TIFF la gala de prezentare a filmelor facute de adolescenții participanți la Let’s Go Digital. Copilul cel mare e si el parte a unei echipe care are film acolo. Stau cu inima cât un purice, vine filmul, e cel mai bun și așa zice și sala care îl aplaudă vârtos. Am ieșit pe străzile Clujului cu un zâmbet tâmp pe față, eram regina universului. Neprețuit! Al doilea moment se petrece într-o sală de sport la un campionat local de baschet pentru copii. Copilul cel mic e într-o formă de zile mari. Momentele alea în care spectatorii părinți au început să scandeze numele pruncului meu și să îl aplaude cu ovații m-au facut din nou regină mamă, încununată virtual, și cea mai tare muiere din univers. Deocamdată sunt aici amândoi, vor decide ei dacă pleacă sau stau, eu le-am pregătit valizele, dar nu le zic nici “stai!”, nici “du-te!”. Ce încercăm să facem, și eu și sotul meu, este să îi învățăm cu călătoritul, des și intens în țara noastră și în lumea largă, astfel încât să aibă o perspectivă cât mai largă, cu alte cuvinte să aleagă în cunoștință de cauză. Ca exemplu, copilul mai mic a decis acum câțiva ani că el ar vrea să trăiască la Sibiu și dacă s-ar putea într-un teatru din Sibiu, vom vedea.

Vă preocupă viitorul țării noastre? Cum vă angajați social, civic, politic? Pe ce baricade luptați? Stați în turnuleț de fildeș? Cum procedați?
Asta cu turnulețul de fildeș îmi pare o ipocrizie fără de margini. Orice act artistic, că e scriitură, ca e artă vizuală, că e muzică – e o luare de atitudine, etică și estetică. Acuma că atitudinea asta e potentă sau impotentă nu mai ține de importanța cauzei pe care artistul o exprimă ci de talentul cu care l-a dăruit natura. În ceea ce mă privește am cam încercat să fac filme care să facă privitorul să ridice din sprânceană și să-și pună niște întrebări despre sine și despre lumea în care trăiește, cât de mult am reușit să fac asta și cât de bine am reușit alături de colegii mei să inducem mișcarea asta de spânceană a privitorilor – e o altă lungă discuție. Civico-politic vorbind, cînd mă uit la mine (așa cu un strop de obiectivitate) îmi pare că-s o combinată de Jana d’Arc de Dâmbovița (râul bucureștean, nu județul) cu Don Quijote de Câmpia Română. Sunt capabilă să mă exprim public și n-am nici o teamă să o fac când chiar am ceva de spus. Mă abțin să vorbesc despre ce nu știu, în orice caz, am înțeles că-s un animal civic, nu unul politic – doresc să contribui la construcția unei lumi mai bune, nu mă interesează puterea -nu aș fi în stare să o duc. Nu mă dau în lături să pun umărul la diferite cauze, căci pare că sunt cîțiva oameni care s-ar lua după ce zic eu acolo, dar îmi e și foarte limpede că suntem cu toții niște furnici și incă unele extrem de mici și mult nu urnim de unii singuri dar împreună se produce ceva deranj. În plus am fobie de zgomot, virtual sau real, și detest orice discuție cu tonul ridicat și mâini în șold. Și mai e ceva, mă irită la culme recomandarea “haide, mai bine taci și-ți vezi de treaba ta, ca altfel te iau ăștia la ochi!” Nu mi s-a părut deloc ca devin mai vulnerabilă atunci când arăt ce nu funcționează sau ce funcționează prost, ci din contră.

CELE MAI MARI SUCCESE DIN CARIERA ADEI SOLOMON

Aveți o carieră înnobilată de multe premii internaționale. Pe de altă parte, am auzit voci în contra care spun: da, dar se ocupă de tema marginalilor, la modă printre festivalieri și de-aia câștigă, nu datorită valorii intrinseci ale filmelor? Ce spuneți de așa critică?
Gura lumii slobodă! Mă ocup de mult mai multe lumi și ca să continuam cu înțelepciuni populare, lasă lumea să vorbească/ăsta-i rostul ei sau, după caz, câinii latră caravana merge. Nu fac lucruri “la modă”, că nici nu-s așa sigură – precum comentatorii mei –  care-s “modele”, fac ce îmi pare mie că e important în raport cu valorile mele și bine spus de către cineaștii cu care lucrez. Și ca sa mai demolăm un mit, cele mai notabile succese din filmografia mea sunt, în ordine cronologică: “Lampa cu căciulă” – despre o familie obișnuită de țărani, “Poziția Copilului” – despre o familie “nouveau riche” bucureșteană si “Toni Erdmann” despre corporatiști vestici, lucrători în țări ca a noastră – unde-s marginalii, că nu-i văd?!

Unde se vede Ada Solomon peste douăzeci de ani? 
Pe o plajă liniștită, pe lângă o casuță mică-mică, cât să ne încapă pe mine și pe soțul meu, cu o gradină mai mare decât casa dacă se poate, să văd eu de roșii și căpșuni și levănțică pe acolo, să nu fie prea departe de patria mumă, de preferință într-un sat mic grecesc.

Pentru un tânăr care vrea să îmbrățișeze această frumoasă meserie – producător de film. Ce trebuie să știe înainte să intre în malaxorul vieții adevărată? Dați-le povață.
Nu-s de mine povețele pentru alții, că nu-s în stare nici să mă pleznesc pe mine la timp când fac prostii, dărămite pe alții. Ce tre’ să știe? Că gloria durează cinci spre zece minute și pe urmă te întorci la salahoriat. Dacă te bucură mai tare gloria decât lucrul în sine, scotocitul, construitul, descoperitul – nu te apuca de meseria asta, o să trăiesti în frustrare sau în depresie – numește-o cum dorești.

Cu cinematografia ce facem? N-avem cinematografe, ce ne lipsește? De ce nu mai avem noi, cum s-ar spune, spectatorii de altădată? Sau îi avem și doar ne văicărim din reflex? Care e situația de facto?
Spectatorii de altădătă nu-i mai are nimeni, caci altădată nu erau atâtea ecrane alternative de diferite dimensiuni, ce-i drept și cu multitudinea de variante de conținut aferentă. Mie văicăreala nu îmi place, da’ deloc, iar de facto, cum zici dumneata, nu putem  să avem spectatori dacă n-au săli la care sa meargă. În plus obiceiurile se pierd dacă nu-s cultivate. Inclusiv obiceiul de a merge la cinema, odată pierdut -pentru că nu au mai existat săli mai deloc la un anumit moment – e tare greu de recuperat. În plus, omul de azi vrea confort – scaune plăcute la șale, sunet performant, ecran de calitate și poate ceva mai mult decât doar un film. Adică “să se mai dea ceva”: o discuție, o ocazie să zica omul una-alta, să întrebe, să cunoască artistul etc. Păi toate astea de mai sus –cerințe legitime ale spectatorului- nu se pot face fără bani. Niște calcule destul de simple arată că așa cum un bilet la teatru nu acoperă costurile spectacolului și e nevoie de subvenție, sponsori, finanțări etc – cam așa și la sala de cinema – ar trebui și acolo o strategie de subvenții, de management curatorial, de lucruri din astea sublime, dar care lipsesc cu desăvârșire. Cum zic, nu-mi place să mă vait, am încercat să fac în loc să-mi plâng de milă. Respectiv, împreună cu amicul Tudor Giurgiu, ne-am pus să investim, după puterile noastre limitate, într-o rețea micuță de miniplexuri sperând că merge cu arta, cu curatoriatul, cu adus copii la cinema să vadă ecranizari de opere din programa școlară etc., cu lucruri d’astea idealiste. Ei bine, nu merge, căci s-a demonstrat economic că nu se poate rezista cu produs cvasi exclusiv cultural (adică fără block bustere americane) decât cu subvenționare, cam așa cum există la teatrele publice, cele care joaca seară de seară cu săli pline, dar care dacă nu ar avea o subvenție majoră (daca nu mă înșel, la Naționalul din București bugetul e subvenționat în proporție de 90%, respectiv biletele -multe!- vândute nu aduc decât 10% din buget). Dar ce să vorbesc eu de cinemauri și de filme, că totuși, de bine de rău, se mai văd filme românești la 1-2-3 cinemauri, ba chiar și câteva europene, de produs se produc un număr serios de filme pentru o țărișoară micuță ca a noastră, în timp ce singura instituție națională dedicată dansului are un buget anual mai mic decât bugetul mediu al unui film de debut românesc. Acolo e și mai vizibilă lipsa asta de interes și strategie a autorităților față de cultura vie, față de artiștii de azi, care sunt la fel de buni și de grozavi ca cei de ieri, doar tre’ să vrei să-i vezi.

DE CE NU A EMIGRAT ADA SOLOMON (ȘI CÂND ERA TOTUȘI SĂ I SE ÎNTÂMPLE)

De ce n-ați emigrat, doamnă? Aveți competențe care au valoare pe plan internațional – ce vă ține aici, acasă?
Domnule, în primul rînd nu am curaj. Mi-e bine acasă, îmi place aici, în perimetrul ăsta de vreo trei kilometri pătrați între Piața Unirii, Parcul Carol, Parcul Tineretului -spatiul ăsta bucureștean în care am trăit cam toți anii ăștia mulți ai mei. Mi-e drag de orașul ăsta tare, de lumea mea și nici nu sunt sigură că aș putea să o iau de la zero, că aș ști ce să fac (că nu aș putea să fac ce fac aici, ar trebui să încep să construiesc și nu-s capabilă). Am avut la un moment dat tentația să plec, mai precis la a doua mineriadă, eram mult mai tânară și mai la început, deci ar fi fost mult mai ușor să o iau de la capăt, dupa care mi-am pus întrebarea dacă am eu dreptul să decid pentru băieții mei statutul de imigrant pe care-l vor avea de purtat toată viața după ei. Și răspunsul a fost că nu am dreptul ăsta și că trebuie să îi las pe ei să decidă dacă vor vrea să poarte ștampila de imigrant când vor fi suficient de mari. Și mai e ceva, o întâmplare de demult care mi-a ramas tare fixată în cap: n-am fost niciodată genul de copil care să-și sune mama zilnic sau așa ceva. De când am plecat de acasă sunam la ai mei cam de două ori pe săptămână, poate chiar o singură dată. În 1994 am plecat prima oară mai mult din țară, am stat cinci săptămâni în Anglia (o bursă de management și marketing de spectacol oferită de programul NOROC – un program de schimburi culturale între România și Marea Britanie coordonat la noi de Corina Șuteu si Gabriela Tudor) și eram singura româncă din zonele alea în care mă mișcam. Vorbeam de dimineața pâna seara în engleză și ajunsesem să visez tot în engleză. A fost unicul moment în care am simțit din rărunchi nevoia să vorbesc cu mama, să vorbesc românește cu mama mea – cu nimeni altcineva. Și mi-am mai zis eu în capul meu de-a lungul timpului că dacă cineva ar vrea să mă tortureze sau să mă exileze, modul în care as suferi într-adevăr ar fi să mi se interzică să citesc în românește și să vorbesc în românește. Iaca, locuiesc în limba română cu asemenea rădăcini că nu pot fi transferată. Și sper să nici nu trebuiască vreodată. Dacă aș avea așa o putere, vorba legendarei mele bunici, mi-aș dori să pot nu să emigrez eu, ci să aduc acasă toți oamenii din țara mea care au plecat și au facut treabă în lumea largă, să aibă resursele și știinta pe care le au acum și să construiasca fel și fel aici, la mine acasă, dulce Românie, asta îmi doresc.

Cuvânt de încheiere.
Am avut zilele trecute, in cadrul unei prelegeri despre negocieri, revelația ca e o diferență uriașă între a face concesii si a face compromisuri. Sper că am făcut doar concesii de-a lungul vieții și minimum de compromisuri.

CITAT
O, da, aș vrea tare să intru în istorie ca mamă a copiilor mei, cât și ca soție a soțului meu. Pentru moment mă preocupă și intratul în istorie ca noră a soacrei mele, Yvonne Hasan, a cărei expoziție retrospectivă este deschisă la MNAC la etajul 3 din 19 aprilie până în 16 iunie și care e o minune în sine. Recomand!
Ada Solomon, producătoare de filme