Stela Giurgeanu (a cărei semnătură o știți și din “Dilema veche”) a fost desemnată, la Premiile UNITER, pentru a doua oară în ultimii cinci ani, cel mai bun dramaturg român.

Andrei Crăciun

Stela Giurgeanu, pentru a doua oară ai triumfat în întrecerea rezervată de UNITER celor mai buni dramaturgi români. Ai scris piesa anului 2018 – Matilda și groparii. Care e treaba cu „Matilda și groparii”?

Să povestesc o piesă de teatru îmi este greu. Mai ales când îmi aparține. Dar m-a flatat să aud părerile unor cititori despre ea. Unii au văzut filonul polițist al poveștii, alții povestea de dragoste, alții au captat fundalul social (fiind și o poveste despre trei femei abuzate de soți). Cel mai drag îmi este însă să-mi amintesc de perioada în care am scris-o. Mă plimbam prin Piața Romană când m-a „pocnit” titlul (probabil că așa simt și compozitorii de muzică, atunci când aud primele acorduri ale unei compoziții în cap). Eu „aud” în primă instanță titlul. Și așa mi s-a năzărit într-o după-amiază, să-mi vină în minte „Matilda și groparii”. Îmi plăcea foarte mult cum sună, însă habar n-aveam cine e Matilda și ce legătură are ea cu groparii. Și cine sunt, în definitiv, groparii? Dar îmi stârnise atât de mult curiozitatea, încât am decis să aflu. Au urma câteva săptămâni faine în care m-am rupt de lume, m-am refugiat în garsonieră – ieșeam doar cât să-mi cumpăr de mâncare. În rest am stat în casă și mi-am așteptat personajele. Care au apărut, rând pe rând, și au început să-mi povestească. Chiar dacă unele erau mai sceptice la început, în timp le-am câștigat încrederea și, în final, lucrurile s-au legat de minune. Și mă bucur enorm pentru că povestea lor a ajuns să fie citită și apreciată de un juriu de specialiști ai teatrului.

Ce s-a întâmplat după ce ai cucerit laurii prima dată? Care a fost destinul acelei piese? S-a jucat, cum, când, unde?

Prima piesă care mi-a fost premiată de UNITER în 2015 ani se numește „Timpul  nebunilor”. Și cred că destinul acelei piese a fost, în primul rând, să-mi dea încredere în mine că pot scrie și teatru. Chiar a fost un punct de cotitură în viața mea, pentru că multe s-au schimbat datorită acelui premiu – m-a transformat din jurnalist în dramaturg. Căci anul următor, în 2016, am mai scris o piesă, „Colecționarul de timp”, care a fost nominalizată în selecția finală a aceluiași concurs.  Revenind la „Timpul nebunilor”, da, s-a jucat, chiar pe scena Teatrului Național din București, iar ceea ce inițial trebuia să fie doar un spectacol de lectură, a ieșit un spectacol de teatru care se susținea. Cu regie, cu scenografie, cu tot tacâmul. Iar asta datorită domnului Ion Caramitru, care a fost realmente impresionat de subiectul piesei și a ținut neapărat să fie montată, datorită regizorilor (Andrei și Andreea Grosu) și, nu în ultimul rînd, datorită actorilor.

Dumneata, ca tânără dramaturg, ce părere ai despre dramaturgia din țara noastră? De ce nu sunt jucați cum se cuvine tinerii noștri dramaturgi?

Cred că, în afară de cîteva nume care s-au impus de-a lungul timpului în dramaturgia contemporană,  pe scenele teatrelor noastre nu se mizează prea mult pe noii dramaturgi. Dar aici nu pot să spun de ce. Până la urmă nimeni nu este obligat sau dator să monteze dramaturgi români, doar pentru mândria națională. Vorba aia, nu e obligația Statului. Probabil că dramaturgii români ar trebui să iasă ei înșiși mai în față, să se auto-promoveze și să convingă regizorii și directorii de teatru că piesele lor vor aduce public în sală. Și poate nu ar strica să își traducă piesele și să le trimită la concursuri de teatru internaționale, pentru un plus de imagine. Nu cred că trebuie să stăm și să ne plângem de milă pentru că nu ne joacă nimeni, ci mai degrabă să ne zbatem mai abitir, să ne ocupăm nițel mai mult, chiar noi, de promovarea pieselor noastre.

Care e istoria dumitale cu teatrul? De unde până unde, teatrul? Și până când? Crezi că vei renunța vreodată la a privi spre sfânta scândură?

Îmi amintesc de copilărie, când desenam și decupam tot felul de personaje din hârtie, încropeam un mic teatru din cutii de carton, cu o batistă drept cortină – cortina aia mă fascina, era ca acea fracțiune de secundă care te desparte de o lume care se petrece chiar lângă tine, dar pe care nu o poți vedea dacă nu se ridică cortina. Apoi serile de teatru când mergeam cu bunicul meu, diminețile de duminică când erau matinee și mergeam cu mama, toată bucuria și emoția pe care încă le simt și acum când intru în sala de teatru. Și nu cred că ai cum să renunți vreodată la bucurie și emoție.

Cu țara noastră, ce mai facem, Stela? Emigrăm? Rămânem să ne scufundăm cu vaporul? Se salvează în ultimul ceas? Cum e?

O facem bine. Deși e foarte frustrant să știi că ai putea trăi într-o țară „ca afară”, dar că încă ai niște bolovani atât de grei atârnați de picioare. De aici și lehamitea și, uneori, dorința de a renunța la tot și de a pleca, fără să te mai uiți înapoi. E foarte greu să vezi luminița aia de la capătul tunelului, dar să fii țintuit în tunel de fricile și angoasele și mentalitățile învechite ale multor români care, paradoxal, deși vor să trăiască bine, nu găsesc puterea de a-și descleșta mâinile de pe crengile uscate ale trecutului. Țara asta îți dă senzația de bipolaritate. Când ești optimist, în al nouălea cer, când pici într-o depresie neagră. Dar, sper, sper… până la urmă oscilația se va liniști și vom atinge acea normalitate la care tot visăm.

Dumneata ești și gazetar de cultură la marea noastră revistă “Dilema veche”. Cum mai e viața unui jurnalist cultural în anul 2019 după Hristos în colțul nostru de lume? Ce ai de declarat către cititori?

Păi, în primul rând, bineînțeles că îi îndemn să cumpere „Dilema veche”. Pentru că Dilema și-a demonstrat principala ei calitate – fiind cea mai longevivă revistă din România de acest fel care a rezistat și rezistă încă și în print ( ceea ce spune foarte multe) – aceea de a fi o revistă a dezbaterilor. În toate domeniile, pornind de la social, politic și ajungând înspre cultură. Iar asta pentru că redacția noastră este alcătuită din oameni cu arii de interes în toate aceste domenii – pe care le punem pe toate pe masă, în fiecare săptămână, la ședința de joi – uneori mai exploziv, dar de cele mai multe ori cu mult umor și relaxare. Cât privește viața unui jurnalist de cultură… bănuiesc că este la fel cu cea a jurnaliștilor din România. Grea, din cauza incertitudinii, faină pentru că face ceea ce îi place să facă.

CITAT
Până la urmă nimeni nu este obligat sau dator să monteze dramaturgi români, doar pentru mândria națională. Vorba aia, nu e obligația Statului. Probabil că dramaturgii români ar trebui să iasă ei înșiși mai în față, să se auto-promoveze și să convingă regizorii și directorii de teatru că piesele lor vor aduce public în sală.

Stela Giurgeanu, dramaturg