“Nu le-am numărat, dar cred că sunt sute”, răspunde Georgiana Pascu, manager de proiect la Centrul de Resurse Juridice (CRJ), atunci când o întrebi câte centre de stat pentru copii, tineri şi adulţi cu dizabilităţi a vizitat. Pentru că, în ultimii 13 ani, Georgiana Pascu asta a făcut: a deschis uşile instituţiilor pentru ca lumea largă să vadă cum îşi duc viaţa persoanele cu dizabilităţi intelectuale şi mintale în România.

Georgiana Pascu deschide ușa unei realități pe care oamenii preferă să nu o cunoască. Într-un fel, ea face acest lucru și pentru noi ceilalți. Ea este omul care se implică deși la celălalt capăt nu o așteaptă decât durerea, degradarea umană, lipsa de speranță. Ceea ce face Georgiana nu este deloc ușor, însă ea are puterea de a închide ușa de fiecare dată și are energia de a lupta în continuare pentru a da o șansă celor mai puțini norocoși dintre cei obidiți.

Descrierile ei despre ce a văzut în astfel de instituţii denumite uneori pompos „de reabilitare şi recupare” sunt presărate cu termeni precum “vulnerabil”, „abuzuri”, „răni”, „sedaţi”, „abandonaţi”. Să nu vă imaginaţi că aceste uşi s-au deschis larg când Georgiana Pascu şi echipa ei ajungeau în faţa lor sau că şefii de instituţii şi angajaţii îi zâmbeau politicos şi o invitau călduros înăuntru. „Nu a fost niciodată uşor să intri în astfel de centre”, spune ea. Deseori, aceste uşi erau deschise cu forţa, prin rugăminţi, înţelegeri şi protocoale cu instituţiile de la nivel central.

În urma insistenţelor şi presiunilor Georgianei şi colegilor săi, o nouă lege a luat formă şi a fost recent promulgată, prin care drepturile celor închişi în astfel de centre vor fi apărate. Uşile centrelor, de stat sau private, se vor deschide, oricând, oriunde, în faţa unui grup de experţi independenţi. 

Dacă totul merge bine, în câteva luni, experţi independenţi vor putea face vizite oricând, neanunţaţi, în centrele de stat pentru copii şi adulţi cu dizabilităţi.

Până în vară, ar trebui să avem un mecanism funcţional. Legea asta este fundamentată pe prevederile Convenţiei ONU pentru drepturile persoanelor cu dizabilităţi şi pe experienţa noastră adunată din octombrie 2003 până astăzi. Cele mai multe abuzuri se petrec în locurile privative de libertate, şi anume centre în care se află copii, tineri şi adulţi cu dizabilităţi, şi mai ales cu dizabilităţi intelectuale sau cu probleme de sănătate mintală. Am cerut implementarea unui mecanism prin care aceste centre să poată fi vizitate, pentru o monitorizare atentă. Încă de acum doi ani aveam un proiect de lege, prin care ceream Parlamentului să înfiinţeze un astfel de mecanism independent de monitorizare. Cu puţin timp înainte să intre în dezbatere pentru vot final, am aflat că premierul de la acel moment, Victor Ponta, într-o şedinţă de guvern, a hotărât ca prerogativele acestui mecanism să fie preluate de Avocatul Poporului. Prin urmare, propunerea a rămas fără obiect. Şi uite aşa ne-am trezit cu un mecanism care se dorea a fi independent, dar care nu putem să susţinem că este independent, şi care a pornit la drum fără o minimă experienţă în ceea ce priveşte drepturile acestor oameni, copii, tineri şi adulţi, care stau închişi în aceste instituţii.

Şi a făcut Avocatul Poporului astfel de controale?

Nu au printre experţii cu care realizează vizite oameni care să aibă experienţă şi să poată fi numiţi independenţi. Le-am cerut să facă publice CV-urile lor şi procedurile urmate. Am cerut fişele de post şi ni s-a spus că sunt, printr-un ordin al Avocatului Poporului, sunt declarate confidenţiale.

Descrie-mi aceste mecanism instituit prin noua lege.

Prin el se vor putea face vizite neanunţate în centre, cu scopul de a verifica şi a preveni abuzurile angajaţilor şi ale autorităţilor asupra beneficiarilor, asupra celor închişi acolo. Vor fi mai multe instrumente. O autoritate independentă, adică un Consiliu de monitorizare, care va da raportul Comisiei pentru drepturilor omului din Senat. Ca să-ţi faci o idee, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării poate fi considerat un instrument similar, el poate fi considerat o autoritate independentă şi autonomă. Acesta ar trebui să fie palierul din afară. Apoi, în interiorul guvernului vor fi puncte de contact, cum cere şi Convenţia ONU, în ministere  relevante – Justiţiei, Muncii, Educaţiei, Sănătăţii, de Interne, Fonduri Europene – şi, în acelaşi timp, un mecanism de coordonare în interiorul Guvernului, care să se asigure că toate aceste puncte de contact implementează prevederile Convenţiei. Prin urmare, ai, pe de o parte, implementarea Convenţiei la nivel de Guvern, pentru că ei, prin ministerele abilitate, se pot asigura că ai prevederi în normele şi în hotărârile de Guvern, ordine, standarde de funcţionare a instituţiilor, ai oameni formaţi în interiorul sistemului la nivel de sănătate, asistenţă socială, muncă, justiţie, care ştiu să lucreze cu persoanele cu dizabilităţi. Iar asta nu se referă numai la cei care sunt închişi în centre, ci la nivelul întregii comunităţi de persoane cu dizabilităţi. Şi va exista şi acest Consiliu de Monitorizare, cum i-am spus noi, pe care noi l-am gândit după structura Comitetului pentru Prevenirea Torturii de la Consiliul Europei. Adică va fi o structură de două birouri de experţi angajaţi, funcţionari, care vor avea partea administrativă, logistică, se vor asigura că partea de raportare este făcută conform, că se trimit recomandări şi alte lucruri de genul acesta. Dar cel mai important este că acest Consiliu va lucra cu experţi indendenţi, care pot fi jurişti, avocaţi, psihologi, asistenţi sociali, psihopedagogi. Ei vor realiza vizite de monitorizare în locuri stabilite de acest Consiliu.

Vizite în centre?

Da, în centre unde se află copii, tineri, adulţi cu dizabilităţi, care pot fi publice sau private. Pot fi centre de plasament, căsuţe de tip familial, centre medico-sociale, spitale de psihiatrie şi secţii, internate, şcoli speciale. Orice loc în care se află o persoană vulnerabilă din această categorie. Ceea ce spunem noi că este revoluţionar este că vizitele vor fi realizate de trei inspectori: un inspector în monitorizare, care este angajat direct, adică un funcţionar din acest mecanism, şi doi experţi independenţi.

Experţi care vor presta nişte servicii pentru acest Consiliu.

Exact. Pot să fie avocaţi, psihologi, jurişti, asistenţi sociali, cu experienţă şi pregătire în acest domeniu.

Dar voi, la CRJ, faceţi vizite neanunţate în centre din 2003, pe baza unor înţelegeri şi protocoale cu Ministerul Muncii.

Nu a fost niciodată uşor să intri în aceste centre. Da, avem un protocol cu Ministerul Muncii şi unul cu Ministerul Sănătăţii din octombrie 2003. El a pornit destul de interesant, la început nu am avut un protocol, pentru că nu am avut pe ce să-l fundamentăm, România nu ratificase Convenţia ONU. Mi-aduc aminte că abia mă angajasem la CRJ şi ne-am dus şi le-am spus că se întâmplă nenumărate în aceste centre, că am citit în rapoartele Consiliului Europei, Comitetul pentru Prevenirea Torturii, şi că România trebuie să facă ceva pentru a preveni abuzurile. Începusem acest program împreună cu Amnesty International, care organizau deja vizite anunţate sau neanunţate în alte ţări din regiune – Bulgaria, Ungaria –  începuse cumva abordarea asta din perspectiva drepturilor omului. Până atunci fusese o abordare socială şi medicală. Le-am explicat factorilor de decizie şi au semnat o hârtie, ca o scrisoare, de o pagină, cu un paragraf în care ministrul spunea că prin acest document susţinem activităţile de advocacy ale experţilor Centrului de Resurse Juridice în centrele pentru persoane cu dizabilităţi. Punct. Semnat, ştampilat, parafat. Iar noi, cu acest document, câţiva ani am intrat în nenumărate centre. Primii doi ani am lucrat singură. Dacă întâmpinam probleme, dacă nu mă lăsau să intru, puneam mâna pe telefon şi spuneam:„Sunt Georgiana Pascu de la CRJ şi nu mă lasă să intru. Le puteţi confirma cine sunt?”. Confirmau şi intram.

Când intrai într-un astfel de centru, ce observai prima dată?

Cumva îţi dai seama care este atmosfera în centrul respectiv din primul moment. Atitudinea angajaţilor şi a şefilor de centru spune multe. De regulă aceste centre, că le-ai văzut şi tu, sunt cu un gard mare de jur împrejur, un paznic, de obicei la marginea comunităţii, destul de greu de identificat. Bine, la început, acum nu mai pot să spun că mai este cazul, le identificam după miros. Era un miros specific în zonă, destul de tare, şi-ţi dădeai seama pe unde era centrul.

A ce mirosea?

A vechi, închis, nespălat, urină, neaerisit, locurile acelea în care oamenii nu au acces la apă curentă şi în care nu se face curat cu produse de curăţenie obişnuite, ci cu clor. Iar atitudinea spunea multe şi spune şi acum. De la intrare, îţi dai seama dacă au ceva de ascuns. În momentul în care eşti ţinut la poartă, îţi pui unele întrebări. Pe vremuri, instantaneu aruncau găleţi cu apă pe jos, toată lumea era aşezată în pat, geamurile se deschideau larg. Cumva, existau acele priviri din uşă aţintite asupra beneficiarilor, cu mesajul subînţeles: „ Aveţi grijă ce vorbiţi, nu mişcaţi în front.” Aveam – şi încă avem – un chestionar în jur de 150 de întrebări standard, dar puteam pune şi altele, în funcţie de ce găseam acolo. Ceream o minimă statistică şi să ne descrie starea de fapt: câţi copii sunt acolo, de când, de ce sunt acolo, câţi au plecat, ce vârste au, dacă sunt vizitaţi, dacă au activităţi în comunitate, dacă sunt printre ei cu tutelă, cine le administrează banii, dacă au avut decese şi cine a investigat cauzele deceselor, dacă primesc tratament cu neuroleptice. Şi ceream să avem o discuţie privată cu beneficiarii, nu în prezenţa şefului de centru sau a angajaţilor, cu toţi cei care vor să stea de vorbă cu noi.

Ştiu că mai întrebaţi şi despre ce servicii de recuperare au.

Da, şi să ne arate camerele în care fac recuperările astea. Am văzut nenumărate astfel de camere în ţara asta, nici nu mai ştiu câte centre am vizitat.

Spune-mi un număr estimativ.

Putem să spunem sute, dar n-am stat niciodată să le număr. Cert este că am avut o surpriză acum câţiva ani, unul din locurile pe care le-am vizitat printre primele, un spital de psihiatrie pe lângă Arad, Mocrea. Prima dată a fost o vizită anunţată, cu un coleg de la Amnesty International.  Era un fost conac boieresc fără curent, le cădea acoperişul, exista o singură toaletă, la parter, pentru nu ştiu câte sute de oameni. Când se deschideau uşile, erau oameni care stăteau în paturi în camere care nu mai aveau ferestre, ci cartoane. Ţin minte o imagine, într-una dintre camere, fără lumină, fără nimic, am găsit un om pe jumătate dezbrăcat, stătea cu mâinile ridicate la tavan. Era închis acolo, era un fel de cameră de izolare. Nu avea pat, nimic, doar o masă. Într-o singură încăpere pe tot etajul, erau cred şi vreo 80 de oameni. Am mers mai mulţi ani la rând acolo şi am tot scris rapoarte, şi Amnesty scrisese rapoarte, în care am tot cerut să se schimbe ceva. Şi am ajuns din nou acolo, acum trei-patru ani.

Era un spital pentru adulţi?

Da, dar cei mai mulţi dintre ei fuseseră cândva copii în grija statului. Mai ales la începutul anilor 2000, erau foarte mulţi abandonaţi de sistemul de asistenţă socială şi de protecţie a copilului. Când împlineau 18 ani, pur şi simplu îi duceau la psihiatrie pentru o internare şi nu-i mai luau, îi uitau acolo pentru că, la rândul lor, nu aveau locuri pentru adulţi, dar erau obligaţi să îi scoată afară din casele de copii. Şi nu puteau să îi pună pe stradă. Motiv pentru care spitalele de psihiatrie erau pline de tineri cu dizabilităţi intelectuale moşteniţi de pe vremea comunistă. Îţi povesteam că, după ani de vizite, o dată m-a abordat un domn, un pacient, şi mi-a arătat că acum putea să folosească bucătăria, stătea singur într-o cameră, avea o parcela de gradină, viaţa i se schimbase. După multele noastre vizite, spitalul a fost înt-un final renovat şi pentru că noua directoare, economistă de profesie, făcea naveta săptămânal la minister si la Consiliul Judeţean. M-a impresionat foarte mult.

Începusei să îmi descrii camerele de recuperare.

Da, îmi aduc aminte, de exemplu, de un centru din Bolintin, unde, pentru aşa-zisa recuperare, investiseră bani în tot felul de aparete de fitness. Era un centru recent renovat. Asta deşi noi le spuneam mereu să nu mai investească în renovarea unor astfel de centre, ci în servicii în comunitate. Am fost uimiţi să vedem acea încăpere care arăta neatinsă, deşi fuseseră cumpărate de mult timp. Se vedea că nu erau atinse. Nu mai spun că era un centru la ţară, lângă pădure, iarbă verde.

În ce constau acele servicii în comunitate la care faci referire?

Înseamnă că pentru fiecare persoană din centre, tu, ca stat, ar trebui să ai un plan. Trebuie să ştii ce îşi doreşte persoana respectivă, ce ştie să facă, ce i-ar plăcea să facă. Niciodată nu regăsim în documentele acestor oameni, care sunt de multe ori copy-paste, ce i-ar plăcea să facă acestui om. Dar apare întotdeauna ceea ce nu ştie să facă. Odată cunoscute dorinţele unei persoane care stă  închisă într-un centru, ai putea să te gândeşti, împreună cu armata de specialişti pe care îi avem în ţara asta, că sunt cel puţin 35.000 de oameni angajaţi în DGASPC-uri numai pentru protecţia drepturilor copilului, fără a lua în calcul şi adulţii, la ce ar putea să facă acel om. Aşadar, pentru fiecare beneficiar, statul ar trebui să aibă un plan. Are nevoie de o locuinţă. Locuinţă socială? Locuinţă protejată? Are nevoie de tratament? Are nevoie de terapie? De multe ori ni se spune că există psiholog în centru, unde face consiliere. Consilierea este una, terapia este alta. Poate să locuiască cu cineva într-o casă sau poate locui singur? E musai să construim o casă sau putem să cerem de la primărie ca aceşti oameni să primească locuinţe în baza legii locuinţelor sociale? Sau poate că primăria ar trebui să-şi stabilească un plafon prin care să plătească cotă-parte din chiriile acestor oameni. Mai apoi ne uităm să vedem dacă ştiu să folosească banii. Cei mai mulţi nu ştiu.

Nu ştiu pentru că nu ar putea să înveţe sau pentru că nu sunt învăţaţi?

Nu au fost învăţaţi. Unii nu au fost niciodată la un magazin. Există o totală lipsă de înţelegere a angajaţilor din centre despre ce trebuie să facă cu persoanele cu dizabilităţi. Ca să-ţi dau un exemplu, anul trecut, în noiembrie, am însoţit misiunea raportorului special ONU, profesorul Philip Alston, în nişte centre în judeţul Prahova. Era o vizită anunţată. De obicei, ne interesează mai puţin cât de curat este, bineînţeles, dacă nu e o mizerie cruntă. Nu asta arată cât de bine sunt ei trataţi. Primul lucru pe care l-am învăţat de la Amnesty International a fost „întreabă-l pe om dacă vrea să fie aici”. Dacă adultul, copilul, tânărul acela îţi spune “nu vreau să fiu aici, dar nu am voie să plec de aici”, este cel mai viu exemplu că acel om este privat de libertate şi este conştient că este închis. El nu poate să plece de acolo, nu se poate plânge de nimic.

Dar şefii de centre se apără spunând că nu îi pot lăsa să plece, că sunt responsabili pentru siguranţa lor, că un om cu dizabilitate este în pericol dacă este lăsat să plece oricând din centru.

Este foarte posibil. Dar gândeşte-te dacă noi două ne-am ţine copiii închişi în casă 30 de ani şi niciodată n-au luat contact cu exteriorul sau când au luat, au fost duşi de noi, foarte rar şi pentru scurt timp. E clar că ei nu au învăţat regulile de a se comporta în societate. Nici nu m-ar fi mira să nu li se întâmple ceva. Ideea este nu să deschidem porţile să le spunem: “Plecaţi”. Ideea este să-i pregătim mergând cu ei în comunitate şi aducând comunitatea la ei. Multe dintre astfel de centre sunt la marginea comunităţii, la periferie, departe de ceilalţi.

Revenind la vizita în Prahova…

Da, era o misiune ONU, o vizită anunţată.Ajungem în acest centru pentru adulţi din Prahova. Totul sclipea de curăţenie! La baie, strălucea gresia, erau prosoape albe atârnate de uşi, arăta ca spa! Totul parfumat, sticluţe de şampon, săpun pus în cutie, încă în ţiplă. Oamenii erau toţi în paturi, erau cearşafuri albe, apretate, impecabile! Erau toţi îmbrăcaţi la fel, aveau toţi aceleaşi treninguri gri cu mov, femeile şi bărbaţii cu părul tuns scurt ca luat cu maşina, păreau să fie în mare parte sedaţi, pentru că nu se ridicau din pat sau dormeau. Când am ajuns la etaj, în aşa-numitul club, imaginează-ţi o sală cu multe măsuţe, dar din acelea pentru copii de şcoală primară. La care toţi oamenii ăştia, adulţi, toţi colorau un Mickey Mouse. Toţi, în acelaşi timp! Iar pelângă ei se aflau îngrijitori care îi supravegheau, îi mângaiau pe cap… Era o atmosferă de grădiniţă cu copii îndopaţi cu sedative. Într-un loc sănătos, totul este viu, oamenii se mişcă, vorbesc. Mi s-a părut ceva macabru! Ce mi-a atras cel mai tare atenţia a fost o doamnă care citea o carte pentru copii. Mi s-a părut cumva o infantilizare. Reţine, cei mai mulţi dintre cei de acolo erau oameni cu probleme de sănătate mintală, nu cu dizabilităţi intelectuale. Am întrebat-o pe doamnă ce citeşte. Moment în care mi-a răspuns îngrijitoarea: “Doamna este o persoană foarte educată, a fost profesoară de fizică la viaţa ei, se află la noi de mai mult timp şi îi place foarte mult să citească.”

“Poate ar trebui să-i oferiţi lectură în funcţie de interesul dumneai?” Deci locul ăla era unul recent renovat, băgaseră o grămadă de bani.Mi-am datseama de ceva. Era o vizită anunţată, cu un alai întreg, ştiau că nu vii să te uiţi la nişte pereţi şi la nişte prosoape, şi ei au dat indicaţii ca totul să fie bine. Dar nu au ştiut ce fel de indicaţii să dea! Asta mi se pare cel mai grav. Nu că s-au pregătit, e uman să vrei să te pregăteşti. Dar îmi arată că ei nu ştiu ce ar trebui să facă cu oamenii aceia, dacă le-au dat să coloreze Mickey Mouse şi unei doamne profesoare de fizică, cu probleme de sănătate mintală, i-au pus în braţe o carte de citit pentru copii mici. Şi într-o altă vizită, acum mai mulţi ani, am găsit într-un centru o femeie de vreo 30 de ani, cu sindrom Down. Ea nu crescuse foarte mult, cam cât un copil de 10 ani, pe care o ţineau într-un pătuţ cu gratii, îmbrăcată într-o salopetă de copii foarte mici, cu ursuleţi! Dar ea era mare! Şi-i dăduseră o răţuşcă cu care se juca. Asta nu pot să uit, pentru că femeia a scăpat jucăria pe jos, pe linoleumul proaspăt spălat. Şi eu eram mască, am rămascu ochii la salopetă. Şi îngrijitoare mi-a spus “sigur nu aveţi copii, că nu aţi ridicat răţuşca de pe jos”. “Am copil, dar să mă ierte Dumnezeu, nu poţi să îmbraci un adult în salopetă de bebeluş!” Dar acolo era totul impecabil, foarte curat, aranjat frumos. De fapt, oamenii ăştia, tot mai mulţi dintre ei nu ştiu ce să facă. Ei nici măcar nu-şi dădeau seama că nu era bine ce fac.

Am observat, în vizitele pe care le-am făcut în centre, că angajaţii sunt binevoitori, dar par nepregătiţi.

Dacă tu, ca stat, îi plăteşti atât de prost pe oamenii care lucrează în sistemul acesta, dacă nu îi pregăteşti, nu le ţii traininguri specializate, mesajul pe care îl transmiţi este că prea puţin contează vieţile acestor oameni.

Cum reuşeşti să te detaşezi, când faci vizite? Mai ales în centrele de copii?

Mie îmi este mult mai simplu. Eu mă duc, fac o vizită. Evident că te încarci, dar apoi eu vin acasă, îmi pun un pahar cu vin, îmi fac un ceai, mă uit la un film cu copilul şi cu bărbatul meu, îmi plimb câinele. Cumva, închid uşa. Ceea ce mă afectează mai tare sunt părinţii cu dizabilităţi, care văd că le-au crescut copiii şi nu s-a întâmplat nimic, unii au plecat din ţară pentru o şansă pentru copiii lor. Mă emoţionează mai tare aceşti părinţi care nu pot să meargă acasă, să închidă uşa după ei, să pună o muzică, să citească o carte şi să uite.

Au fost cazuri care te-au marcat mai mult decât altele?

Am avut un caz, în 2006-2007, eram într-o monitorizare cu un coleg de-ai mei, şi ne-am dus să vizităm neanunţat secţia exterioară de psihiatrie de la Chercea, judeţul Brăila. Când am ajuns acolo, am găsit 59 de copii. Era linişte şi pace, niciun sunet, sedaţi complet, în pătuţuri de copii. Era o secţie exterioară  de neuropsihiatrie infantilă pe care statul român uitase să o închidă. Sistemul de protecţie a copilului din toate judeţele preluase aceste secţii. Pe asta, nu ştiu cum, uitaseră să o preia, ea rămăsese cumva agăţată de Spitalul de Psihiatrie din Brăila. Erau copii de la 3-4 ani, până la copii de 10 ani. Erau toţi înfăşuraţi în cearşafuri, ca nişte scutece, ca şi copiii ăia micuţi, nou-născuţi. Erau toţi în paturi de copii mici, unii nu puteau să-şi întindă picioarele. Erau copii abandonaţi în sistemul de protecţie a copilului de la naştere, unii cu dizabilităţi mai uşoare sau mai grave. Erau toţi pe neuroleptice şi toţi primeau mâncare mixată de bebeluşi în biberoane. Nu învăţaseră să stea în şezut, nu umblaseră niciodată. Văzusem multe centre la viaţa noastră, ăsta ne-a şocat. Ne-am dus la şeful ANPDC, şi i-am spus „uitaţi ce se întâmplă aici, trebuie să luam o decizie rapidă”. Înainte, încercasem să covingem DGASPC Brăila să îi ia, dar directorul ne-a spus: „Nu iau legumele astea, ce să fac cu ei?” Când am desfăcut legăturile astea de pe copii, am văzut că unii aveau rană, gaură, până la os! Aşa ceva n-am văzut în viaţa mea! Erau plini de răni. Nu fuseseră ridicaţi din pat, nu au fost puşi în şezut, nu puteau să meargă, nu ştiau să vorbească. Nu ştiau să mestece, să înghită mâncare solidă, că erau hrăniţi numai cu biberonul. Nu fuseseră stimulaţi niciodată.

Dar nu pentru că aveau dizabilităţi foarte grave?

Nu, pentru că, ulterior, după ce i-am scos de acolo, unii dintre ei au învăţat să spună poezii până la Crăciun, şi noi i-am găsit în vară. Ne-a luat luni bune să-i convingem pe decidenţi că trebuie să facă ceva. Între timp, noi făceam potecă la centru, începusem să căutăm specialişti să lucreze cu copiii. Într-un final, ne-am dus la ANPDC, cu filmările, şi i-am întrebat: „V-ar plăcea să ajungă asta în presă?”. Eram în etapa de pre-aderare a României la UE. Au zis:“Bine, haideţi să găsim o soluţie”. Am început să sunăm la toate ONG-urile. Noi nu suntem specialişti în a lucra cu copiii cu dizabilităţi, noi suntem human rightswatch dog. Nu ne pricepem să îngrijim copii cu dizabilităţi. Nimeni nu a vrut să se implice în acel moment. Atunci am adus o expertă din SUA care a stat cu noi zile în şir, cu fiecare copil în braţe, i-a întors mâna, l-a apăsat, l-a evaluat, a scris ce recuperare trebuie să facă fiecare copil, în detaliu. Singurul care ne-a ajutat în a lua copii de acolo şi a forma angajaţi în ce înseamnă să lucrezi cu copiii ăştia a fost Cristian Ispas, de la Motivation România, care, la acea oră, nu lucra cu copii cu dizabilităţi mintale severe. Dar când a auzit despre ce este vorba, a zis: „Eu nu pot să nu intervin”. Şi UNICEF a contribuit la bani în toată povestea asta. Doi ani de zile, noi nu am făcut altceva. S-a improvizat într-un alt centru al statului pe care l-au eliberat nişte camere pentru copiii ăştia. La foarte scurt timp după ce i-am dus acolo, m-am trezit cu un telefon, la doi dintre copii li se făcuse rău. Le dăduseră tratamentul din fişă, dar la spital s-a descoperit că nu li se dăduseră niciodată acele medicamente care le apăreau în fişă.

Unde sunt acei copii acum?

I-am vizitat acum două veri. Unii sunt bine, alţii au murit. Unii dintre ai au avut un progres fantastic în doar câteva luni, au învăţat să meargă, să spună poezii. Asta în condiţiile în care, în momentul în care i-am găsit, ni s-a spus că mai au puţin de trăit. Secţia aia era, astfel, un fel de morgă, aşteptau ca toţi să moară. Atunci ne-a impresionat pe toţi de la CRJ cazul ăla. Când e un caz din ăsta, ne suflecăm cu toţii mânecile, chiar dacă fiecare are programul lui.

Tu de câţi ani lucrezi la CRJ?

Din 2003.

Înainte de asta? Ştiu că ai terminat Facultatea de Sociologie, Psihologie, Pedagogie şi Asistenţă Socială.

Aşa, apoi am făcut un master în management organizaţional, apoi am avut ocazia să plec cu o bursă în SUA, unde am studiat politici publice în domeniul protecţiei copilului, dezvoltarea copilului, lobby, politici şi management organizaţional. Acolo am descoperit această perspectivă a drepturilor omului.

CRJ a fost primul tău loc de muncă?

Nu.  Am început să lucrez din anul al II-lea de facultate, la o organizaţie care se numea Equilibre România. Aş putea să spun că am făcut parte dintr-o generaţie norocoasă, am avut mulţi profesori străini, am avut ocazia să merg în nenumărate şcoli de vară afară. Equilibre au înfiinţat în Bucureşti primul serviciu social pentru persoane în vârstă din comunitate, în sectorul 6. A fost o experienţă fantastică. Amenajasem în restaurantul „Drumeţul” un serviciu social, primul de acest tip, un fel de club pentru bătrâni, un cabinet medical, mâncau acolo şi aveau o mulţime de activităţi. În acea perioadă a fost un fel de apel pentru cine îl convinge ambasadorul SUA la Bucureşti de atunci, James Rosapepe, să petreacă Crăciunul într-un loc. Şi am scris eu frumos aplicaţia şi a venit domnul ambasador împreună cu familia şi cu angajaţii la „Drumeţul”. A stat ambasadorul cu ei bătrânii la masă, le-a pus cu polonicul în farfurie.

Spune-mi câte ceva despre tine, unde te-ai născut, unde ai copilărit?

În Sibiu, dar am copilărit în Deva. Am făcut liceul în Deva, facultatea la Bucureşti. Mai târziu, am făcut şi Facultatea de Drept, dar încă nu mi-am dat licenţa.  Am un băiat de 15 ani, pasionat de geopolitică, istorie, nu ştiu de unde i-a venit.

Ai tăi ce profesii au?

Amândoi au lucrat în telecomunicaţii. Tata a murit înainte să plec eu în State. Cei din familia mea sunt mai tehnici, eu sunt singura pe drepturile omului. Nici nu ştiu cum m-am hotărât să fac şcolile astea, dar mi-a plăcut întotdeauna abordarea asta din perspectiva legii.

CITAT: „Nu a fost niciodată uşor„. Georgiana Pascu, Centrul de Resurse Juridice (CRJ)