PARTEA A II-A. În ultima parte a interviului cu actorul Pavel Bartoş aflăm de la cine a moştenit talentul artistic, în ce spectacole putem să îl vedem la teatru, cum stă cu banii, cine l-a recunoscut prima dată pe stradă de la televizor, ce a învăţat de la copiii lui (actorul şi soţia sa Anca Bartoş au împreună trei fiice!), de ce nu a emigrat în Suedia, deşi a avut posibilitatea. Pe scurt: cine este, până la urmă, omul acesta.

Părinții tăi au venit să te vadă la teatru?
Doar mama. Tatăl meu a murit când eu aveam șaisprezece ani și n-a apucat; a știut doar că vreau să dau la teatru; știa asta, că vreau să fiu actor.

S-a opus vreunul dintre ei?
Nu. Părinții mei au fost oameni simpli. Mama m-a văzut abia când eram la Timișoara; nu am adus-o la Cluj, nu am adus-o la Satu Mare, ci atunci când am socotit eu că sunt pregătit și că poate fi mândră, pentru că în fața părinților tăi – chiar dacă sunt părinții tăi –, dai un anume tip de examen. Atunci am vrut să fie într-un moment în care eu eram pregătit. Și îmi amintesc că atât de mândră a fost! Părinții mei nu au fost oameni din ăia care mergeau la teatru, așa că pentru ei orice venire era sărbătoare. Îmi amintesc că tata mă mai ducea la spectacole; veneau actori la Miercurea Ciuc și tata mă conecta cumva, cultural vorbind, atât cât se putea în vremurile alea. Mai târziu, mama m-a văzut destul de mult – chiar dacă tăceam sau aveam rolul cel mai mic, sau, dimpotrivă, aveam rolul cel mai mare, pentru ea era la fel de bine, înțelegi? Avea un soi de mândrie, un anumit tip de iubire de mamă pe care, probabil, toate mamele îl au față de copiii lor. Deși eu voiam să fiu la nivelul ăla, mama îmi spunea: „Senzațional!”, și eu întrebam: „Dar cum, ți-a plăcut?”. Nu știu dacă realiza ce o întrebam; pentru ea era atâta entuziasm, încât ziceam „Da, așa e”.

Pavel Bartoş şi-a moştenit bunicul matern. Era un pişicher

De la cine ai moștenit latura asta artistică în familie?
Bunicul meu dinspre mamă era foarte pișicher. N-am avut niciun actor în familie. Mama avea o latură din asta mai artistică, dar puțin, adică n-a scris poezii, n-a scris romane, dar era ea așa, mai artistă. Bunicul era puțin mai pișicher, știa cum să se scoată, că-mi amintesc multe vorbe de la el, multe întâmplări; bine, nu le rețin pe toate, dar mi le aduc aminte în diferite situații. De la el am păstrat un soi de înțelepciune sătească – el rezolva lucrurile printr-o vorbă, printr-un gest. Și, de fapt, cred că el era actorul familiei.

Cât timp l-ai apucat?
L-am apucat toată copilăria mea, pentru că toate vacanțele le petreceam la bunici. La noi, de cum aveai vacanță, mergeai la bunici.

Cum îți spuneau ai tăi în familie – Paveluș?
Păvăluș, așa îmi ziceau, așa mă alintau toți. Și tata era Pavel, iar tradiția așa era – primul băiat să poarte numele tatălui. Atunci nu exista adăugarea particulei Jr., trebuia să fii celebru ca să capeți titulatura asta.

De fapt, carevasăzică, tu ești Pavel Bartoş Jr.
Da, ceva de genul ăsta. Am fost Păvăluș, tot timpul mi-au spus așa; și mama, până în ultima clipă, mi-a zis Păvăluș, pentru ea eram fiul ei cel mare. De unde am pornit?

Am deviat un pic; îmi povesteai de televiziune, cu disciplina de care e nevoie în televiziune.
Disciplina, bineînțeles! Da, și o știință de a da acum, nu mai încolo. Live-ul e „aici și acum”. M-au ajutat și spectacolele de teatru, de-asta le iubesc; emoția pe care ți-o dă teatrul, întâlnirea cu spectatorul, în clipa aia…

…nu se repetă.
Nu se repetă. Cu live-ul ai chestia asta, că e acum. Sigur că nu se compară ca intensitate emoțională cu ceea ce se întâmplă în teatru. Dar ca nivel de adrenalină, poate să fie mult mai sus – platouri, ăla intră, ăla nu iese, ăla nu-știu-ce, eu acum trebuie să mai intru, trebuie să îi țin, e o întreagă desfășurare de forțe. Plus că televiziunea mi-a asigurat traiul – știi cum e, relaxarea vine și din decența traiului. Televiziunea mi-a asigurat decența; și zic „decență”, pentru că nu trăim vremuri ca în Occident; la un moment dat mi-a zis cineva: „Păi tu prezinți aia, prezinți aia! Tu ești milionar!”. Zic: „Las-o așa!”, „Cum?! Tu joci și în opt spectacole la teatru! Ar trebui să fii…”, „Nu, nu. Sunt…”.

Pavel Bartoş nu e milionar

Ești bine.
Mă bucur. E bine așa cum e, mi-am dat seama că se adeverește acea vorbă – „Teatrul se face din plăcere”; da, se face din plăcere, dar îl fac cu atât mai multă plăcere cu cât mă gândesc că am şi ce mânca. Acum da, vin la teatru, sunt numai al teatrului; mă duc la televiziune, sunt numai al televiziunii; mă duc acasă…

…ești al copiilor, al familiei.
Sunt al copiilor, deci al familiei. Dar vezi, asta îți vine odată cu timpul, mai ales atunci când ai și niște confirmări în viață; la un moment dat, văd oameni în jurul meu care își impun scopuri din astea mari – „Eu vreau acolo!”. Și m-a învățat un regizor, mi-a zis așa: „În viață e bine să ne impunem un scop mare – ăl mare –, dar fixează-ți și niște scopuri mai mici, pe care, dacă le bifezi, ai să vezi câtă încredere îți dau și cât de repede ai să fii mai aproape de scopul ăl mare! Dar așa, dacă te raportezi numai la scopul ăl mare, ratezi acele momente importante”.

Și acele momente cu familia.
Da, pentru că am avut și eu, la început de carieră, chestia aia: „Eu vreau să joc doar rolul ăla!”, „Eu vreau să joc doar acolo!” – e o prostie. Știi că mai ești întrebat care sunt rolurile pe care le visezi; nu, eu mă bucur de orice rol care mi se dă, jur. Și știu că, vorba aia, rolurile care trebuie să vină vin, au venit, vor veni, importat e să te bucuri de moment.

Ce îți lipsește?
Ce îmi lipsește?

Da. Ce îţi lipseşte?

(tace) Timpul, poate. Tot timpul îmi lipsește ceva. Normal că mi-aș dori ca ziua să fie de 26 de ore, dar atunci sunt sigur că și repetițiile la teatru ar dura cu o oră mai mult, și cele din televiziune cu o oră mai mult, și atunci aș zice: „Vreau o zi de 28 de ore, ca să am…”. Nu! E bine așa cum e. Am învățat să mă mulțumesc cu ce am, așa cum am. E firesc să-ți dorești mai mult, dar știi cum e – asta era vorba lui bunicu-miu: „Băi, ești sănătos, ai două mâini, două picioare? Bun, bucură-te! Ai doi ochi? Așa, bucură-te!”. Și chiar am învățat să mă bucur de chestia asta. Mă bucur că sunt sănătoși copiii mei, familia mea, mă bucur că am ce face la teatru, că am ce face în televiziune, că lucrurile pe care le fac sunt la un anumit nivel, și atunci zic: Doamne, dacă și eu mă plâng, ce ar face mulți alții?

Mai ai colegi din teatru care nu sunt împăcați cu ideea asta a televiziunii și se uită ciudat la tine? A dispărut elitismul ăsta?
Tot timpul va exista un asemenea val, care vine și din ideea vulpii care nu ajunge la struguri și zice că sunt acri. Imi amintesc că atunci cand mă apucasem de seriale de televiziune, așa-zisele telenovele românești, lumea zicea: „Hai mă, te compromiți?” Sebastian Papaiani a fost cel care m-a încurajat: „Mă Pavele, tu raportează-te acum la ce ai; pe vremea noastră erau BD-urile, acum sunt aceste seriale!”. Și după aia am realizat: Stai un pic, că de fapt, în limitele unui produs, eu fac tot actorie. Eu încerc să fiu mai bun. Sunt foarte mândru de acea perioadă, mi-am dezvoltat multe lucruri, m-au învățat să văd altfel lucrurile – m-au pregătit, cumva, pentru cameră, pentru că, de exemplu acum, când sunt în fața camerei, știu cum să stau la ea, știu cum să mă raportez la ea – noi n-am avut o școală de televiziune, n-am avut școală de film, totul a trebuit învațat acolo, greșind acolo. Atunci ne mai permiteam să ne spună regizorul: „Băi, intră în cadru, dacă te duci la televiziune și iei castingul ăla, nici în fața camerei nu știi să stai?!”.

N-are nimeni răbdare cu tine acum.
Nu, n-are. Și atunci tu trebuie să fii cumva pregătit. De unde înveți toate lucrurile astea? Acum, mai nou, în facultăți sau peste tot se învață aceste lucruri. Acum și tu, dacă îți pui o cameră ştii unde să stai – ce, pe vremea aia existau camere, hai să-mi pun eu, să aflu cum mă văd, cât de bun sunt? Nu, acum oricine, cu telefonul, se poate filma. Și totuși, trebuie să existe un anume soi de îndrumare vizavi de chestia asta. Atunci a existat; dar după aceea am văzut că au început să apară din ce în ce mai mulți actori, mari de tot, terminând cu Dinică și cu Moraru, care au intrat și au jucat în aceste lucruri. N-ai ce face, se nasc noi generații, generațiile alea am vrea cu toții să se se raporteze doar la teatru, la rolurile de aici, la lucruri valoric și morale foarte bune. Dar nu se poate, și atunci, cumva, tu te duci la ei și iei ce e mai bun. De exemplu, eu pot să spun că atunci am cunoscut mulţi oameni tineri care, văzându-mă în serialele alea, îmi spuneau: „Domnule, mi-a plăcut!”, și eu le ziceam: „Veniți și la teatru, să vedeți cum e!”, „Păi n-am fost!” – și au venit la teatru. Și, venind, au spus: „Ce frumos e!”, și acum sunt mari consumatori de teatru. Mă bucur că măcar câteva zeci de spectatori le-am adus înspre teatru. Acum nu mai există chestia asta – sau, dacă există, treaba lor! Dacă mai pun și grija asta în seama mea…

Unde îl puteţi vedea pe Pavel Bartoş la teatru

Acum, dacă aș vrea să vin să te văd la teatru, unde trebuie să vin?
La Odeon, că numai acolo joc; mi s-au mai propus colaborări în alte locuri, dar n-am timp!

Și în ce te putem vedea?
La Odeon în „Gaițele”, în ultima premieră – „Svejk”, în regia lui Alexandru Dabija.

Joci rolul principal aici?
Da, sunt chiar Svejk, de-asta m-a și bucurat, mai ales că a fost un rol unde, când eram mai mic, îmi plăceau actorii care jucau – era Dem Rădulescu (Bibanu’) – și ziceam: „Ce roluri!”. Sunt rolurile alea la care spui: „Ce mi-aș dori să fiu eu în locul lui!”. Și îmi amintesc că acum vreo doi ani a venit Sandu la mine și mi-a zis: „Măi, aș face «Svejk» cu tine!”. În primul rând că m-a onorat enorm lucrul ăsta, că a venit la mine special pentru acest rol. Și am zis: „Da!”. Și mai ales cu Alexandru Dabija, care e o altă întâlnire profesională și umană a vieții mele. Și mă bucur că, uite, dacă stau să numerotez, cred că jumătate din spectacolele în care joc sunt ale lui Sandu – am „Gaițele”, „Svejk”, „Aventurile lui Habarnam”, în regia lui Alexandru Dabija. După aia am „Liniște! Sărut. Acțiune!”, în regia lui Peter Kerek, unde iarăși sunt în rol principal,mă bucură că sunt, dar nu fac din asta un capăt de țară! Uite, de exemplu, am „Titanic vals”, tot la Sandu, unde nu sunt în rol principal; sunt într-un episod, am un rol din ăsta care intră – e politicianul –, dar mi-a zis Sandu: „Măi, am nevoie de un actor energic! Are două intrări, dar…”. E un alt tip de joacă, e o altă raportare asupra spectacolului; când ai doar rolul episodice un alt tip de raportare. Apoi, am „Natură moartă cu nepot obez”, ”Familiy Affairs”, în regia lui Radu Afrim – am spectacole. Și culmea, de exemplu „Gaițele” se joacă de cincisprezece ani! E unul dintre primele  mele roluri. Îți dai seama, în ăla am îmbătrânit, în ăla – când am intrat, eram burlac! Și acum sunt însurat, cu trei copii! (râde) Tot timpul glumim pe seama asta. Și, cu cât îmbătrânim, cu atât parcă-s mai bune, ca vinul vechi.

Face sală plină în continuare.
Fără discuție; dar mă bucur! Ar mai fi „Pyramus și Thisbe 4 You”, tot în regia lui Alexandru Dabija. Vai, ăla iarăși e un spectacol-școală, lecție de actorie și de regie! Ce plăcere îmi face când mă gândesc ce spectacole am și ce norocos sunt. Uite, „Pyramus și Thisbe” îl jucăm de vreo șapte ani; „Natură moartă…” are deja vreo cinci ani; „Aventurile lui Habarnam” cred că are doisprezece ani! Și toate astea îți dau încrederea că ceea ce faci e foarte bine; pentru că, dacă n-ar fi ceva foarte bine, spectacolul ăla ar fi scos după doi-trei ani. Dar uite, toate spectacolele în care joc – mai puțin „Svejk”, pentru că acum a apărut –, toate au cel puțin doi ani de zile („Titanic vals” a făcut, acum, doi ani). „Liniște! Sărut. Acțiune!” deja are trei ani-jumate și s-a jucat de peste o sută de ori!

Ai vreo zi liberă pe săptămână, în care să n-ai nici teatru, nici televiziune?
Sunt, adică s-ar putea să fie. Niciodată eu nu pot să zic: „În data de… pot!”. Pot să fac în așa fel încât să reușesc să fiu liber, dar mi-e greu. Și atunci s-ar putea să am o sâmbătă în care să n-am spectacol la teatru. Mă bucur de ziua aceea, pentru că atunci e și familia mea liberă, ieșim cu copiii. Orice timp liber e al familiei!

În vacanțe mergi, îți place?

Da, foarte mult! Dar sunt atât de mici, din păcate, maximum două săptămâni. Dar înainte erau de o săptămână, adică mi le-am marit!

Le-ai dublat.
Da, aproape mi-am dublat vacanța. Și îmi sunt sfinte cele două săptămâni, adică…

…închizi telefonul, închizi tot?
Tot! De găsit, vorba aia, mă găsești. Am telefonul fix, dar în rest sunt al familiei. Și mă rupe de tot, îmi dau seama că îmi face atât de bine vacanța! Sunt doar al familiei.

Ce prietenii a mai legat Pavel Bartoş în televiziune

În televiziune cu cine ai legat prieteșug?
În televiziune îmi dau seama iarăși cât sunt de norocos. Dar știi de ce? Pentru că fac ceea ce-mi place. Și atunci, sunt o persoană foarte deschisă; acumulez mult și primesc mult. Bineînțeles, cel mai bun prieten al meu din televiziune este cel căruia toată lumea îi spune Smiley (n.m- pe numele adevărat Andrei Tiberiu Mariua), dar eu nu îi pot spune altfel decât Andrei. Dar dacă îi spun Andrei, lumea nu o să știe despre cine e vorba. Dar acum, că am zis, o să știe.

Andrei Tiberiu Maria.
Da, e o relație…

Vă știați dinainte?
Da, ne știam. Eu îl respectam în calitate de cântăreț, el mă respecta ca actor – că după aia am realizat de unde ne înțelegem atât de bine. Cred că cele mai grele au fost primele două minute şi treiș’opt de secunde! După aceea ziceai că ne știam de-o viață. Bine, a fost marele merit al Monei Segal, producătoarea de la acel moment, singura care s-a gândit atunci la un astfel de cuplu. Și a fost meritul ei că a zis: „Domnule, tu vii cu lumea filmului, cu lumea artistică, el vine cu lumea muzicală! Îmi trebuie tipul ăsta de întâlnire! Și plus că sunteți niște oameni care dați atât cât simțiți! Nu încercați să fiți mai ceva decât e cazul. Și plus că unul e mai așa și unul mai așa, și atunci vă completați foarte bine!”. Erau multe lucruri la care nu ne-am gândit în clipa aia, dar după aia ne-a explicat și ne-am dat seama că așa e. Plus că am realizat apoi că eu îl respectam foarte mult ca artist, el mă respecta foarte mult ca artist, și asta e bine, că nimeni nu-l vede pe celalalt mai puțin talentat sau mai puțin vrednic; nu. Și pornind doar de la nivelul ăsta, al respectului, lucrurile…

…se construiesc pe niște baze.
Exact, și sunt niște baze bune.

Petreceți timp și dincolo de televiziune, vă întâlniți să beți o bere, un șpriț?
Da. Este și nașul fetiței mele mici, așa că…

Cum o cheamă pe mezină?
Sofia. Și petrecem destul de mult timp; oricum în televiziune petrec enorm de mult timp, mai ales când sunt preselecțiile, și tot ne sunăm o dată pe zi!

Și cum e? E un om cumsecade, e băiat bun?

Pentru mine, toată lumea din showbiz ar trebuie să fie, dar un om cu atâta bun-simț sau măsură, mai rar am văzut! Gândește-te că el a fost un om celebru de la 19 ani, adică foarte ușor l-ar fi putut lua flama! Dar după ce i-am cunoscut părinții, mi-am dat seama că el a avut parte de o educație senzațională – simplă (are cei șapte ani de acasă), n-a sărit niciodată calul; o chestie care mă frapează la el e că pot să jur că nu l-am auzit niciodată spunând despre un om că e rău sau prost. Nu! Tot timpul găsește un soi de înţelegere din asta: „N-a fost momentul lui. Probabil că, dacă-și alegea altceva, ieșea mai bine”. Adică nu spune: „Ăla n-are voce!”. Nu: „Poate că din melodia asta nu ne-am putut da seama dacă…”. Mă frapează tipul ăsta de înțelegere! Poate că-l întâlnești la oameni care au trecut prin niște experiențe de viață.

Şi Smiley zici că îl are.
Da. Nu ştiu de unde, dar îl are! Asta e o chestie pe care o învăț de la el: Stai! Nu cataloga! Mai dă-i o șansă! Eu sunt mai apucat, mai energic.

Impulsiv.
Da. El e calm, și în cele mai multe cazuri are dreptate, vizavi de oameni! Da, e o întâlnire umană, în primul rând, și profesională – în al doilea rând. Dacă e să îi iei la rând, prietenii ți-i numeri pe degete. Mai ales în lumea noastră. El este prietenul meu. El este! Sunt iarăși norocos.

Pavel Bartoş a fost recunoscut prima dată de vânzătoarea de ziare

Cum ai reacționat la început, când te recunoștea lumea pe stradă? Cine a fost primul om care te-a recunoscut? Vânzătoarea de la pâine, cine a fost?
Cum a fost? Îmi amintesc că a fost ciudată toată treaba asta. Eu sunt fan al sportului – nu că practic (am practicat când eram mic, mai multe), dar citesc mult despre sport, mă interesează echipele. Și exista o vreme când, de exemplu, ProSport-ul îl găseai foarte greu; până mă trezeam eu, la ora 10:00, nu mai era! Și îmi amintesc că vânzătoarea de la chioșc a zis…

„L-am păstrat pentru dumneavoastră!”?
„Poftiți!”. Și atunci mi-am dat seama: „Hopa, sunt cunoscut!” (râde) Iarăși a fost bună chestia asta pentru mine, că eu n-am fost celebru dintr-odată, sau, dacă am fost, m-am limitat la o anumită nișă. Știi cum e, atunci când joci în seriale, nu toată lumea se uită la seriale! După „Românii au talent”, toată lumea îmi știa numele, dar cumva eram pregătit, adică nu era prima mea întâlnire cu gloria. Atunci mi-a făcut bine când doamna de la chioșc mi-a spus: „Am ProSport-ul pus deoparte pentru dumneavoastră”. Îmi făcea bine.

Există și o parte negativă în faima asta?
Normal că viața ta socială ai vrea s-o ții doar pentru tine. Nu se poate, de multe ori. Dar, pe de altă parte, probabil că îți asumi aceste lucruri, pentru că dacă începi să faci caz din asta… Nu. Zic: domnule, cât nu fac rău celor din jurul meu, cât mă țin de drumul meu, asta e! Că vor fi speculații, probabil că așa e peste tot! Și cu atât mai mult cu cât ești asociat cu niște emisiuni senzaționale. Dar îi mulțumesc lui Dumnezeu că totul e în limitele normale.

Pavel Bartoş s-a apucat de scris

Ce îți place să faci, Pavel, când n-ai nici teatru, nici televiziune, când nu eşti nici cu familia, când mai ai timp doar pentru dumneata. Ce faci atunci?  Care e plăcerea ta cea mai mare?
Mai nou mi-am descoperit scrisul. Am o chestie din asta în care fac scenarii; totul a pornit de la un joc, o necesitate de a face scenarii; totul a pornit de când am început să fac scenarii pentru oameni din show-biz. Am descoperit că pot să fac niște lucruri; și atunci, când am timp, scriu, și când mă duc pe stradă și îmi vine câte o idee, îmi notez în telefon și pe urmă stau să mă gândesc la ea: „Să vedem, cu asta ce am vrut să spun?”. Acum vreau să îmi dezvolt și eu niște spectacole; sper, în viitor, spectacole de stand-up, dar unul dintr-ăsta în forma mea! Asta când o să am timp, pentru că vreau să iasă un spectacol de calitate, chiar vreau să iasă un spectacol foarte bun! Și atunci, nu-l grăbesc! Toată lumea zice: „Hai mă, acum! Știi cum s-ar vinde biletele?”. Stai un pic, că nu e vorba de cum s-ar vinde biletele, vreau să fiu eu pregătit, pentru că lumea va veni la ceva: Îl văd pe el! Și atunci, vreau să fie lucrurile bune! Acum am și un scenariu de film, am multe de făcut. Și îmi place să desenez; nu sunt foarte bun, probabil că dacă m-aș fi ținut de niște cursuri aș fi fost mult mai bun, dar mă relaxează și îmi face bine. Îmi dau seama, când desenez cu fetele mele, cât îmi place; câteodată le iau eu cartile de colorat și încep să…

De la fete ce ai învățat? Cum te-au schimbat?
Răbdarea. Am mult mai multă răbdare. Gândește-te că eu sunt un om impulsiv, vreau să fac lucruri, vreau să fie bine, vreau acum! Mă consider o persoană pozitivă, dar câteodată… Și de la copii am învățat că trebuie să stai să-i asculți pe ei! Și atunci am învățat să am răbdare, și îmi face atât de bine! În fața copiilor nu trebuie să dai examen, pe ei trebuie să-i asculți! Și de aici vin și alte lucruri; dacă-i asculți, toate celelalte vin; pentru că tu ai ascultat copilul și îi dai ceea ce vrea el, n-ajunge ce vrei tu! De multe ori, noi, părinții, greșim, pentru că vedem doar ceea ce vrem noi. Stai un pic, copiii din ziua de azi sunt mult mai deștepți, acumulează mult mai multe informații, au șansa tehnologiei – asta nu zic că e bine sau rău, dar trebuie să-i luăm ca atare. Și atunci, ascultă-i! Și am învățat să am răbdare. Greu mi-a fost, pentru că nu pot să zic că am învățat repede; cred că mi-a luat un an-doi!

Dar acum ai experiență, ești un tată cu experienţă…
Sunt un tată. Nu pot să spun că sunt tatăl perfect! Sunt tatăl perfect pentru copiii mei. „Perfect”… asta sună prea mult ca și cum ar fi 100%.

Un tată bun?
Încerc să fiu un tată așa cum și-l doresc copiii mei. De fapt, asta e noțiunea. Și nu pot să mă iau după cărți; la un moment dat, apar tot felul de cărți: „Cum să fii un tătic mai bun”. Jur, după primele zece pagini am lăsat-o jos, pentru că mi-am dat seama că toate astea se întâmplau într-o lume ideală, în care tu îți permiți… Probabil că totul e raportat la Occident, la nivelul de trai pe care îl au acolo. Stai un pic, că la noi nu e chiar așa! Și atunci mă raportez aici, acum!

Pavel Bartoş a avut şansa să plece în Suedia şi n-a plecat

România îți place, ești OK cu țara?
Da, sunt! Am avut șansa să plec.

Unde?
În Suedia.

Când?
În ’97-’98 ; culmea, eram tânăr și nu eram însurat!

Ca actor?
Eu m-am dus ca actor acolo, într-un turneu cu teatrul, dar după aia s-ar fi putut întâmpla să rămân – nu ca actor.

Ce te-a reținut?
Păi, ce avem noi, românii – tipul ăsta de a fi, de a ne simți vii. Noi ne dăm timp, la noi nu e totul numai banul, sau totul strict: 2+2=4! La noi, câteodată, și 3,5+0,5 fac tot patru!

Relativizarea asta?
Da. Și, câteodată, acel 0,5 îl faci în două luni și acel 3,5 într-o zi! Nu, la ceilalți e totul: azi 0,5, mâine 0,5… Chestia asta de rigurozitate, monotonie probabil că m-a speriat; nu mi-e felul, în general! Mie îmi place să călătoresc – enorm! –, dar simți că ești străin în țara aia. Aici, doar aici, în România sunt la mine acasă, trăiesc altfel; pot să mor de foame, dar…

…mori la tine acasă?
Bine, asta sună aiurea (râde).

Dacă-ți pleacă fetele, la majorat, n-ai o problemă cu asta?
N-am nicio problemă! Normal ca mi-as dori sa se realizeze în România, dar dacă dorința lor este de a se realiza în alta parte, le voi sustțne. Menirea mea, ca părinte, e să le ofer cât mai multe posibilități, șanse, ca după aia ele să aleagă. Cred că asta este menirea noastră, ca părinți: să nu le direcționăm spre o zonă anume. Și ăsta e un sfat al meu: nu direcționați neapărat copilul, pentru că ați văzut un talent la el și ați spus că va fi artist de la cinci ani! De unde știți că va fi artist de la cinci ani? E o prostie! Și atunci, începi să le oferi, pentru că și una dintre fetele mele voia să se facă balerină când avea șase ani, după aia a zis că nu, că vrea să se facă doctoriță, după aia… Copiii își schimbă ideile. Normal că eu încerc să le ofer o educație bună, normal că vreau să-i duc și la pian, și la dans, și la cursuri de matematică. Nici nu pot forța copilul, că doar așa, lăsându-l să aleagă, vezi dacă are sau nu aplecare.

Că nu-i place.
Că nu-i place. Și atunci, direcționez toată energia lui spre altceva, pentru că nu înseamnă că, dacă nu-i place, nu mai face nimic. Nu! E abilitatea părintelui de a-l direcționa într-o zonă în care să zică: „Dar asta? Wow!”. Copiii, de altfel – la fel ca noi, adulții –, au entuziasmul ăsta, când se apucă de ceva, mamă, acum! După aia, le trece.

Viitorul cum îl vezi, Pavel?

Vreau să fie liniștit.

Al tău. Dar al vostru, în comun?
În al meu nu vreau liniște; îl vreau tumultuos. După cum știi, acum vreo zece ani era un clișeu – la toate concursurile de Miss Univers – „Să fie pace!”, iar toată lumea: „Ha-ha-ha!”, știi?

E important să fie pace.
Jur, acum stau și mă gândesc ce norocoși suntem noi, ca țară, că nu suntem într-o zonă de conflict. Și îmi doresc ca acest tip de liniște să se mențină. Mă sperie din ce în ce mai mult tipul ăsta de teroare care s-ar putea, Doamne ferește!, instala. Așa cum s-a întâmplat în orașe de tip Paris, Bruxelles, nu vreau! Oamenii nevinovați nu trebuie să aibă soarta asta! Și atunci, într-adevăr, vrei să fie pace. Jur, îmi doresc, ca o candidată la titlul de Miss Univers, să fie pace și liniște în lume!

Și crezi că va fi?
Cu cât mai mulți oameni își doresc chestia asta, probabil e și un soi de energie… Doamne-Doamne ne vede. Și zice: „Bă, poate merită oamenii ăștia!”. Și dat fiind că sunt părinte, asta îmi doresc. Apoi Carpe diem! Îmi place să mă gândesc că voi fi și bunic, că voi avea nepoți… Bătrân voi fi; vreau să fiu bătrân, vreau să trăiesc lucrurile pe care le voi trăi atunci. Vreau să fac în continuare actorie, pentru că ăsta e marele atu al actoriei; ești actor până mori.

E vreun actor acum în România pe care îl apreciezi foarte mult, la care te raportezi ca un model?
Nu un model, pot doar să spun că aș lua trăsături de la unul și de la altul, dar sunt câțiva pe care îi admir enorm: Marian Râlea îmi place foarte mult, tipul lui de a fi pe scenă, de a juca. Îmi place Victor Rebengiuc, n-are cum să nu-ți placă omul ăsta, să-l vezi cum s-a menținut, cum și-a dozat toată cariera lui într-un fel constant, el n-a avut pauze în care să zici că 20 de ani n-a mai auzit nimeni despre el. Victor Rebengiuc a fost permanent la un nivel senzațional. Fie și numai din perspectiva asta am avut mult de învățat de la el. Mariana Mihuț, Rodica Mandache, Dorina Lazăr – pe ele îi am foarte aproape; mult timp n-am înțeles ce să fur de la marii actori, cum se spune. O privire? Un gest? Dar, în general, vei vedea că poţi lua lucruri precum felul de a se raporta la un subiect, felul de a reacționa într-o secvență, felul de a veni la repetiții – lucruri care pe tine te fac să fii mai pregătit, mai bun, mai valoros. Și mai disponibil.

De la tine ce crezi că ar putea să ia un actor mai tânăr?
Mamă, ce întrebare! Disponibilitatea. Cred că am momente de disponibilitate anume, indiferent de situații, de oameni, de oportunități. Am învățat că trebuie să fii oricând pregătit pentru orice. Cu cât îmbătrânești, vezi că nu merită, că după cinci minute e de ajuns atâta disponibilitate. Dar sunt o persoană foarte deschisă și, în rest, le doresc tinerilor să nu renunțe niciodată. Cred în oamenii constanți, nu cred în heirupiști – acum ai dat un bum, și gata! Cred în oamenii constanți, care pun cărămidă peste cărămidă și care tot timpul îți dau ceva bun și de la care rămâi cu ceva bun. De oamenii ăștia încerc să mă înconjor, pentru că îmi face bine. Cred în constanță.

Nu crezi că ești prea impulsiv?
Da, câteodată nu pot să zic că sunt cel mai bun analist al situațiilor, reacționez în funcție de stare. Acum, odată cu trecerea timpului, am învățat să mă abțin. Ca în Tom și Jerry, mă duc și urlu afară, nu urlu înăuntru. Dar probabil că așa sunt eu.

N-ai cum să-ți schimbi temperamentul.
N-am cum, dar îmi doresc să nu mai reacționez la prima mână, dar așa sunt, de-asta fac și lucruri bune, și lucruri rele. Sunt așa cum sunt, probabil asta definește personalitatea fiecăruia. Toți ne dorim să fim buni, toți ne dorim să fim zen, dar ne dorim! E bine că tânjim.

Se poartă mai frumos oamenii cu tine de când ești la televizor, obții mai ușor servicii?

Eu am văzut că oamenii, când mă văd pe mine, încep să zâmbească. De exemplu, când merg pe stradă, oamenii spun: „Bună! Parcă sunteți unul din familie!”. Vreau să fiu eu, Pavel, așa cum e Pavel. Deşi, nici nu știu cum e Pavel…

Ăsta e rolul tău acolo, la TV, să fii tu însuți?
Da, de fapt, cred că asta e bine, să nu ne pierdem candoarea, naturalețea. E nasol când încercăm să devenim altceva decât ce suntem.

Ce ai vrea să te mai întreb, și încă nu te-am întrebat?
Mi-aș dori să fac mult film.

De ce nu te ia și pe tine „noul val”?
Am avut propuneri.

Știi să mănânci ciorbă, ești apt?
Da, da. N-a fost să fie în vremea aia, pentru că eu am un program foarte dificil. Toamna la mine începe din iulie. Am un program groaznic și toți filmează, de obicei, vara sau toamna. Și niciodată – am mai prins două-trei zile – n-am reușit să fiu liber. Dar acum îmi doresc enorm să fac film. Și atunci am să mă forțez eu; dacă nu vin lucrurile, faci în așa fel încât să vii tu spre ele. De-asta vreau să stârnesc eu lucrurile, să mă asociez cu oameni, cu parteneri, și să fac filmele pe care mi le doresc eu – cu mine sau fără mine, dar îmi doresc. Ăsta cred că este un challenge al meu pentru următorii ani – acela de a face filme. Filme artistice; nu știu dacă de Cannes sau de Oscar, să dea Dumnezeu să fie și dintr-alea, dar trebuie, în primul rând, să fie dintr-astea aproape de oameni.

Viitorul tău e în cinema?
Sper ca viitorul meu să fie şi în film.

CITAT: „Încerc să fiu un tată așa cum și-l doresc copiii mei.” Pavel Bartoş, actor

Fotografii din arhiva personală Pavel Bartoș