Calvarul a început pe 11 septembrie 2007. Din nou 11 septembrie. Dorin Petruț era în Irak, la baza Camp Victory din Bagdad unde se aflau trupele NATO, printre care și soldații români. Petruț are grad de locotenent-colonel și era unul dintre ofițerii care supravegheau și coordonau trupele aliate în teatrul de război de acolo.

În jurul orei două, a ieșit afară la o țigară cu un ofițer britanic. Discutau despre o mică neînțelegere dintre oamenii lui și oamenii britanicului. Primul indiciu că ceva nu era în regulă a fost un sunet șuierat care se apropia cu mare viteză de bază. Era o rachetă.

Dorin Petruț își amintește toate detaliile. I-au rămas întipărite în minte pentru totdeauna. „La 14:45 am auzit că vine o rachetă. În general Al Qaida și cei care ne atacau obișnuiau să lege de proiectilele active nedirijate, bucăți de sârmă, pungi, cârpe și alte chestii în așa fel încât să-ți creeze o teamă dintr-un efect sonor urât, un șuierat. L-am auzit că vine, proiectilul venea subsonic. A fost o fracțiune de câteva miimi de secudă. Decizia am luat-o pur și simplu, fără să clipesc, nici nu aveam când. Englezul era blocat, am făcut un salt… m-a prins chiar în salt… l-am protejat cu corpul meu, bomba a căzut la circa trei de metri de mine, calibrul 240, schija a intrat, mi-a sfârtecat piciorul stâng pe interior.

L-am protejat pe englez, el a căzut la pământ, eu am primit suflul și am zburat un metru jumătate-doi și am căzut cu spatele pe o bordură. Nu mi-am pierdut cunoștința, mi-am făcut hemostază cu mâinile, urlam de ciudă, nu de durere. Lângă mine era praf și sânge, o bucată din piciorul meu era împrăștiată pe portiera unei mașini… am urlat de ciudă, aș fi acceptat oricând să fiu rănit într-o luptă corp la corp sau în acțiune decât într-o asemenea situație… am făcut ce am considerat eu de cuviință”, a povestit Dorin Petruț.

Rănit în Irak

A urmat o perioadă foarte grea, ani de zile de operații și recuperare. „Au fost 10 operații, două în Irak, restul în Ramstein, baza SUA din Germania. Mulțumesc lui Dumnezeu că piciorul meu este legat”.

Și astăzi se văd urmele lăsate de bombă, dar în urma intervențiilor chirurgicale și a terapiei de recuperare, după 10 ani poate să meargă, ușor șchiopătat, dar întreg. A fost mai norocos decât alții care nu s-au mai întors. Tot ce regretă este modul în care s-a întâmplat.

Dorin Petruț are o forță interioră rar întâlnită chiar și în rândul militarilor. Nu are frică, nu are ezitare și nu a cedat psihic. Englezul, care a scăpat cu viață și fără sechele fizice, a rămas însă cu șocul psihic. „Englezul din câte am înțeles a înnebunit. Nu am mai auzit de el. Sunt momente… nu a putut să ducă misiunea până la capăt”, a spus cu părere de rău Petruț.

Anduranța și echilibrul psihic pe care îl are au făcut diferența între viață și moarte atunci. Nu este poate de mirare că Dorin Petruț se trage dintr-o familie de miltari cu o lungă istorie de front, încă din Primul Război Mondial. „Provin dintr-o familie de români care a lăsat pe câmpul de luptă șapte soldați, în al doilea război mondial a lăsat cinci, dintre care un ofițer, la Timiș, lovit tot la piciorul stâng”, a povestit Petruț. Staful pe care-l prețuiește cel mai mult l-a primit de la tatăl lui – „Doruț, tată, ferește-te de glonțul din spate, nu de acela din față”.

A vrut să participe în teatrul de acțiune din timpul Războiului din Golf dar nu a fost selectat atunci. „În momentul în care, în 2005, s-a ivit posibilitatea de a participa în teatrul de operații, m-am oferit voluntar, pentru că orice acțiune în afara teritoriului se face prin voluntariat. Am plecat cu o echipă de stat major, niște oameni deosebiți. Și după aproape 12 ani încă ne mai sunăm”, a povestit el. Legenda fraților de armă este reală, spune Dorin Petruț. Acolo, între viață și moarte se forjează o legătură sufletească specială între oameni.

„Frați de armă. Legătura aceasta nu se poate descrie. Când cel de lângă tine depinde de tine și invers… când cel de lângă tine îți cere ajutorul, când ești nevoit să pui mâna pe el și să lași jumătate din el jos, să salvezi cât mai are din viață sau să-ți moară un coleg în brațe. Am auzit poveștile astea și de la alți colegi care au participat la Invictus. Sunt povești dure, dar adevărate”, a spus Petruț.

Această legătură sufletească este poate primul liant pe care l-a avut echipa care a reprezentat Româia la Jocurile Invictus de la Toronto, anul acesta, la sfârșitul lunii septembrie. Toți sunt frați de armă, toți au suferit în teatrul de război, s-au întors acasă, dar schimbați.

Invictus, jocurile create pentru veteranii de război

„Românul cred că are instinctul acesta de supraviețuitor. Așa sunt toți, nu se lasă, sunt încăpățânați precum catârii, câteodată chiar depășind tiparele. Dacă nu eram încăpățânați, nu participam la Invictus. Românul mai gândește și cu inima câteodată. Dacă ar fi să-mi aleg o echipă, mi-aș alege tot o echipă de români. Dacă aș putea, dacă aș mai fi tânăr, în activitate, aș pleca înapoi în teatrul de război, aș face aceleași alegeri”, a spus Petruț.

Povestea echipei de la Invictus a început anul trecut, în iulie. Petruț a reparat un arc și s-a dus să tragă pe stadionul Olimpia. Era o activitate de recreere. Acolo a dat peste Aurel Robu. A avut loc un incident, arcul nu a suportat presiunea și a explodat în mâna lui. Aurel Robu și încă cineva care se afla acolo i-au oferit posibilitatea să cumpere un arc mai performant, la un preț foarte bun. L-a cumpărat și a început din nou să tragă cu arcul. În septembrie 2016 i-a venit ideea. De ce nu ar participa și românii la Invictus cu o echipă de arcași? Împreună cu alți doi frați de arme, au început să participe la primele competiții. Până la Invictus, s-au mai alăturat și alții, astfel încât echipa completă a fost formată din nouă arcași. „În general, toți băieții sunt trăgători de pușcă și teoria tragerii devine mult mai ușoară. Diferă un pic, trebuie să-ți transformi tot corpul într-o țeavă de arc, prelungirea ta este arcul. Aș spune că e mai greu decât cu pușca, fiindcă îți mai tremură și brațul”, a spus Petruț.

Nu este un sport ușor, nu e ca și cum rupi o ramură dintr-un copac, îți faci un arc și săgeți și gata, ești arcaș. În primul rând, echipamentul utilizat în astfel de competiții este foarte performant și costă, în medie, în jur de 5 000 de euro. Aici a fost primul impediment de care echipa de arcași români de la Invictus a trebui să treacă. Aveau nevoie de bani pentru echipament. Au improvizat, au găsit echipament mai ieftin, l-au calibrat cu mâinile lor și din pură încăpățânare și determinare au reușit să obțină performanțe. S-au putut antrena la clubul Steaua, care le-a oferit o sală. Încetul cu încetul, ajutorul a început să vină din mai multe părți și a fost posibil ca arcașii să ajungă la Toronto, împreună cu alte echipe de români care participau la diferite competiții din cadrul jocurilor Invictus.

Un joc între frații de armă

„Consideram că este un joc între frați de armă, oameni de care poți depinde oricând. E o chestie deosebită. E doar un joc, le-am spus, noi toți plecăm de aici învingători fiindcă ne-am câștigat respectul altor frați de armă, pe teren”, a spus Petruț. Toate antreamentele, toate competițiile naționale la care au participat, tot efortul depus, cu tot cu neajunsuri, au dus la cel mai bun rezultat de la competiția pentru arcași de la Toronto. Echipa României, formată din Ionuţ Butoi, Dorin Petruţ şi Nicuşor-Augustin Pegulescu, a câştigat medalia de aur în finala de tir cu arcul, compound, la Invictus Games Toronto 2017.

„Militarul cu dizabilitate, venit din teatrul de operații își poate găsi puterea să se reintegreze prin sport. Dacă muncești, dacă te antreezi, dacă participi la acest joc, într-adevăr uiți de durere”, a mai spus Dorin Petruț.

Echipa de arcași a României va participa și în 2018 la jocuri. Invictus 2017 a fost doar începutul. Lecția cea mai de preț pentru Dorin Petruț, învățată pe tot parcursul pregătirii și a concursurilor, a fost să găsească respectul pe care îl merită. „Găsește-ți timp, și spune-i unui veteran thank you”.

CITAT: „Românul cred că are instinctul acesta de supraviețuitor. Așa sunt toți, nu se lasă, sunt încăpățânați precum catârii, câteodată chiar depășind tiparele. Dacă nu eram încăpățânați, nu participam la Invictus.”  Dorin Petruț, veteran de război