L-am întâlnit pe Vișinel Bălan la Parlament. E adevărat, prima oară când îl vezi, rămâi cel puțin surprins. Într-o mare de costume, cravate, pantofi cu toc și genți de firmă, un outfit tipic pentru un tânăr pe care îl vezi an de an în Vama Veche: o pereche de șalvari, bocanci și un pulover. Ce-i drept, și barba ajută la aerul boem pe care îl afișează.

O apariție reconfortantă, într-un mediu atât de sobru și cumva intimidant. Vișinel vorbește deschis despre toate experiențele lui. Nu regretă nimic din ce a făcut, ci dimpotrivă, a învățat să își transforme fiecare dramă într-o bucurie. A crescut la orfelinat, de asta vorbește despre educație ca fiind cel mai prețios dar pe care ți-l poți face ție, o investiție, de fapt, în propriul viitor. Și recunoaște: „singura diferența dintre mine și ceilalți copii din centre este educația, faptul că eu mi-am continuat studiile”. Și prin studii se referă la două facultați și două mastere.

Viitorul României: Cine esti și cu ce te ocupi?

Vișinel Bălan: Sunt activist pentru drepturile copilului. De un an lucrez la Parlament, la Camera Deputaților și de o lună la domnul Vlad Alexandrescu, la Senat. În general, activitățile mele au legătură cu lupta față de abuzurile care au loc în sistemul de protecție a copilului și în unele cazuri, unde vorbim despre tineri care au plecat de la casele de copii, încerc să le găsesc un adăpost. În mare parte, am reușit să le găsesc la aproape toți.

VR: Cum faci asta?

Vișinel Bălan: Am mai multe organizații cu care vorbesc. Sun acolo și le spun situații pe care le întâlnesc. Mă sună oamenii care se lovesc și ei de cazuri și îmi spun să îi ajut. Toată lumea trăiește cu impresia că eu am unde să îi cazez, dar eu nu am. Dau telefoane la organizații și încerc pe cât posibil să găsesc o soluție.

VR: De unde dorința de a ajuta?

Vișinel Bălan: E foarte greu să spun cum a început totul. Sunt un copil care a crescut într-un centru de plasament. Am stat 26 de ani în centre, de aici și dorința mea de a reconfigura puțin sistemul din România. Și spun asta din cauza faptului că, la noi, corupția e cea mai mare vulnerabilitate pe care o are sistemul. Copilul ar putea fi salvat, dacă sistemul nu ar fi corupt. Iar dezinteresul este la cote foarte mari. Oamenii se rezumă la dosare, documente. Copilul e o hârtie, și atunci dezumanizarea aceasta a copilului nu poate duce decât la ceea ce avem azi. Mii de copii abandonați și abuzați pentru că în România nu există protecția copilului.

VR: Îmi spui că ai crescut la un orfelinat, dar totuși stăm de vorbă în Parlament. Cum ai ajuns aici?

Vișinel Bălan: Am învățat destul de mult. Am terminat o facultate de drept, una de teatru, un master în Grupuri de risc și servicii sociale de suport și în Științe Penale. Am candidat independent la Camera Deputaților pe București, iar domnul Bulai, după ce a trecut campania, m-a sunat să mă felicite și a venit cu o propunere de a fi consilierul său. În aceeași perioadă mă mai curtau niște deputați de la putere. Mi s-a părut curată ideea de a merge cu opoziția.

VR: Povestește-mi despre copilăria ta. Cum a fost?

Vișinel Bălan: Am avut o copilărie destul de controversată, am fost un copil agitat. Și nervos și cuminte. Am fost un copil care și-a cerut drepturile, dar care fugea din calea abuzurilor. Îmi petreceam timpul prin gări sau pe stradă. Mi-era mai confortabil să fug din calea violenței. În toată nebunia mea, nu am reunțat niciodată la școală. Eram conștient că dacă vreau să reușesc în viață, trebie să îmi continui studiile. De fapt, asta e și diferența între mine și colegii cu care am crescut în centru. Pentru că mulți mă întreabă -cum ai reușit?- și eu îi intreb la rândul meu- ce studii ai? Uneori mi-e greu, știind ca mi-au fost colegii. Mulți au clacat și nu au decât 9 sau 10 clase.

VR: Care a fost momentul în care ți-ai dat seama că ești pe cont propriu? Că dacă tu nu faci ceva pentru tine, nu o va face nimeni?

Vișinel Bălan: Nu am fost niciodată pe cont propriu. Pe mine m-au ajutat oamenii. Eu sunt un om împlinit din toate punctele de vedere. Profesional, sunt mai mulțumit că pot să ajut niște copii, pentru că salariul este extrem de mic. Lucram într-o companie în care câștigam 3.000 de euro pe lună. Și am plecat, pentru că îmi doresc să schimb ceva. Dacă e ceva care să mă determine să rămân aici e pentru că îmi doresc să schimb din temelie tot ce înseamnă protecție socială. Am avut o vizita vineri, eu când am ieșit din camera unde am avut discuția cu copiii, am iesșt izbucnind în plâns pentru că simțeam că un copil suferă și eu nu pot să fac nimic pentru că nu am puterea asta.

VR: Am mai auzit povești cu copii din centre de plasament sedați, iar mulți dintre ei trimiși la școli speciale. Cum stau lucrurile acolo?

Vișinel Bălan: Poveștile sunt dure. Să dai medicamente sedative copiilor pentru tulburare de comportament de trei ori pe zi, apoi să îi trimiți la școala specială pentru ca au devenit legumă (..) Am descoperit centre de plasament unde 70% dintre copii sunt la școala specială pentru că au tulburări de comportament. Și am întrebat conducerea dacă se face terapie cu ei. Mi s-a spus că nu. Am întrebat dacă s-au gândit la asta și au răspuns că da, dar nu există personal pentru așa ceva. Ce e mai important? Să îi arunci într-o școală specială sau pur și simpu să intervii din momentul în care descoperi că trece prin niște transformări? Până la urmă, abandonul în sine îți dezvoltă un handicap emoțional, și dacă nu lucrezi acolo.. Eu simt asta când merg la centre, am momente când clachez. Oricât aș încerca să fiu de puternic, clachez pentru că există niște elemente care îmi răscolesc trecutul și mă dezechilibrez emoțional.

VR: Sunt lucruri pe care ai fi vrut să le faci diferit? Ai vreun regret?

Vișinel Bălan: Nu am regrete. Eu iert oamenii, pentru că nu cred în ură. Iubesc oamenii. Sunt un om simplu, sunt pregătit să mor, chiar aștept momentul. Sunt bolnav și sunt conștient că la un moment o să mor.

VR: Îți cunoști părinții? Cum a fost prima întâlnire cu ei?

Vișinel Bălan: Extrem de șocantă.

VR: Aveai alte așteptări și ai dat peste ceva diferit?

Vișinel Bălan: Nu mă așteptam la nimic. E un sentiment (..) așteptarea asta de familie, sau cum au încercat alții să mi-o prezinte, era ceva, dar nu am avut o așteptare. Am străbătut 17 kilometri pe o căldură de peste 30 de grade. Mergeam desculț și într-un final, când am ajuns în Petrești, de pe uliță cobora o femeie cu un halat alb spre gri, cu niște bolovani cu care arunca după câini. Și fratele meu din spte îmi spune că ea e mama. Eu mă întrebam unde, mă uitam undeva după ea. Mama nu știa cine e Vișinel, îmi spunea Gheorghe- Virgil, alt frate, pentru că eu sunt al 13-lea copil. Ei doi dialoghează, iar ea la un moment dat mă ia în brațe. Eu eram speriat, nu știam cum să reacționez (…) A fost un traseu șocant.

VR: Câți ani aveai?

Vișinel Bălan: Aveam 10 ani. 10-11 ani maxim. Eram micuț. Și după, filmul se repetă cu tata. Merg cu mama și fratele să îl cunosc pe tata. Am ajuns într-o casă..ținută de araci, dărăpănată. Tata dormea pe prispă, prăbușit în fața casei. Fratele striga „tati”, mama: „Costicăăă!”, și fratele și el: „Costicăăă!” (..) Era o nebunie. Mie mi-era rușine, mă simțeam penibil. Într-un final a venit tata și fratele îi spune: „a venit Vișinel”. „Cine e ăsta?” (..) se repetă filmul.

VR: Crezi că ai fi avut un alt parcurs în viață dacă ai fi rămas cu familia?

Vișinel Bălan: Da. Mare cioban. Păi mi-a spus tata că dacă nu mă lua statul, că eu am fost smuls din brațele mamei. Dacă nu eram luat de stat, ajungeam la căldărari, meseriaș. Pentru că tata mi-a zis că nu au putut să mă crească. Însă experiența de la casa de copii nu o recomand nimănui. De aceea milietz pentru faptul că orice copil ar trebui să crească într-o familie, nu dezorganizată. Sunt împotriva reintegrării în familie. Sunt oameni care vor să adopte, să aibă grijă de un copil și nu sunt lăsați sau li se pun piedici. Sunt pentru ca orice copil să crească într-o familie.

VR: Chiar și una netradițională?

Vișinel Bălan: Da, sigur! Nu mă deranjează. Nu m-ar fi deranjat dacă, de exemplu, aș fi fost crescut de doi bărbați. Mi-ar fi asigurat toate cele necesare, m-ar fi educat, mi-ar fi vorbit despre lucruri pe care a trebuit să le descopăr singur.

VR: Care a fost cel mai fericit moment din viața ta?

Vișinel Bălan: Am avut multe momente puternice fericite în viață (..) Cred că cel mai fericit moment sunt eu. Că exist. Faptul că mă gândesc zi și noapte ce pot să fac să reprezint mai bine copiii. Sunt multe evenimente. Întotdeauna mi-am transformat drama într-o bucurie, o fericire.

VR: Ce înseamnă pentru tine acasă?

Vișinel Bălan: E locul în care te simți bine, te simți pur, te simți liber. Pentru mine acasă e ceva destul de profund. Eu când merg acasă abia aștept să mă joc. Am multe jocuri de strategie și îl oblig pe fratele meu să se joace cu mine. Tot ce îmi doresc după muncă e să mă duc repede acasă să mă joc. Acasă mă exprim liber.

VR: Te-ai gândit vreodată să pleci din România?

Vișinel Bălan: Nu, chiar nu mă gândesc. Mi s-a oferit oportunitatea să plec, acum 4-5 ani, pe un post la Bruxelles, dar am refuzat vehement.

VR: De ce?

Vișinel Bălan: Nu mă întreba de ce. De prost

VR: Ce te ține aici?

Vișinel Bălan: Acum, proprietățile. Atunci, nimic. Cred că și nebunia mea, lupta mea cu sistemul. Pentru că eu cred și descopăr pe zi ce trece povești din ce în ce mai șocante. Nu că nu mă gândesc să plec, dar mă gândesc să le elimin toate cazurile de abuz. Eu sunt foarte sigur că pot schimba ceva.

VR: Ai vreun sfat pentru tânăra generație?

Vișinel Bălan: Să nu uite să fie umani. Avem tendința asta de a uita că suntem oameni și cred că mai important de atât este să intervenim ori de câte ori simțim că există un abuz. Nu fi doar spectator. Mesajul meu pentru toată lumea este să ne asumăm că s-a terminat să fim spectatori. Să ne ajutăm! Nimic nu e mai important decât ideea asta: sentimentul că cineva te poate ajuta într-un moment de suferință