Cu o răbdare și o bunătate desprinse din basme, dar și cu o privire plină de iubire, Preotul Mirel este acolo și pentru cei care nu vorbesc și nu aud. Este preotul comunității surzilor din Capitală, preotul care își cântă slujba prin semne pentru a putea fi înțeles de cei fără auz. Cu o carieră în lumea militarilor din Armata Română, Omul Mirel și-a găsit liniștea și pacea în Preotul Mirel.

Face parte din genul acela de oameni care apar de nicăieri și care îți rămân în suflet. Înainte să îi cunoască pe cei fără auz, a fost preotul unui așezământ de bătrâni din Ciolpani. A avut grijă și de copiii bolnavi de SIDA, dar a ascultat cu răbdare și poveștile deținuților.

Înainte de a îmbrăca haina preoțească, știu că ați îmbrăcat haina militară? Care a fost parcursul dvs?

Părintele Mirel:  Eram în clasa a XI-a și au venit de la comisariat și ne-au prezentat haina militară și atunci am realizat că este șansa vieții mele. Îmi amintesc și acum prima dimineață în Școala Militară, ne-au trezit și ne-au spus: ,,Nu vă supărați, dar să știți că armata are 99 de drepturi și dumneavoastră aveți un singur drept. Care este dreptul meu? Să spui: am înțeles!” Am tăcut din gură și m-am pus în formație. În felul acesta au trecut doi ani,  Școala Militară am terminat-o în 1992.

– După ce ați terminat Școala Militară, ați ajuns să lucrați la Unitatea Militară de la Clinceni. Printre altele, aici ați învățat și ați fost instructor pentru parașutare. Cum este acolo în aer?

Părintele Mirel: Este o senzație extraordinară, te simți mai aproape de Dumnezeu. Lucrurile le simți altfel. Îți dai seama că toată viața ta este ca o pânză de păianjen, esti agățat de dragostea lui Dumnezeu și de tine depinde cum întreții această dragoste. Realizezi câtă bucurie, pace și liniște găsești în sufletul tău, dar este și un sentiment de teamă. Acolo îți dai seama că esti atât de mic și fără ajutorul lui Dumnezeu nu poți să faci nimic.

Părintele Mirel: Eu sunt convins că în viață noi ne alegem o meserie care credem noi că este cea mai potrivită, dar din punctul meu de vedere, preoția nu este o meserie. Este un har, este o chemare.

– Cum ați ajuns să deveniți preot? Cum a venit de la Dumnezeu chemare?

Părintele Mirel: Omul caută o viață întreagă să se cunoască pe el însuși, să se regăsească și nu ajunge să se regăsească. Dacă te lași în mâna lui Dumnezeu, are Dumnezeu un plan. Am avut atâtea lecții în această viață scurtă și trecătoare încât, în momentul de față, nu îmi mai fac planuri. Spunea cineva frumos: faceți planuri ca să râdă Dumnezeu de ele. Nu mai fac planuri, le pun pe toate în mâna lui Dumnezeu.

Părintele Mirel a terminat Facultatea de Teologie în anul 2000. S-a înscris să urmeze astfel de cursuri la rugămintea unor șefi, care au văzut mereu o lumină aparte în ochii săi. Așa a ajuns să fie preot pentru copiii bolnavi de SIDA, dar și pentru un așezământ de bătrâni din Ciolpani.

– Cum a fost perioada petrecută alături de bătrânii din Ciolpani?

Părintele Mirel: M-am atașat foarte mult de bătrânii de la Ciolpani. Am murit cu fiecare dintre ei, unii dintre ei au murit în brațele mele, le cunoșteam toată istoria vieții lor. Mă duceam lângă patul lor și îmi povesteau același lucru, știam cu punct și virgulă ce îmi povestește. Știam unde mă duc, cât timp mai am. Mai aveam 20 de minute, unde mă duc? Mă duc la nea Ion. Nu mă duc la fratele Ion pentru că povestea lui ține 25 de minute, mă duc la tanti Maria că ține 15 minute și am timp să plec. Oamenii aceia nu mai aveau cu cine să mai comunice, oamenii aceia voiau să se deschidă cuiva, aveau nevoie de cineva care să îi mângâie, de cineva care să îi înțeleagă așa cum erau ei. Veneau la biserică și îmi dădeau o ciocolată și îmi spuneau: ia-o, ți-o dau ție, să o duci acasă la copii. Și când mă uitam pe spate…. era expirată de cinci ani. Aveau acel simț al proprietății și într-un final din dragoste mi-o dădeau mie. Îmi dădea o hârtie de cinci lei decupată din ziar, îmi spunea: vreau să îți dau un leu la Sfânta Liturghie și să îmi dai 4 lei rest. Și îi dădeam 4 lei înapoi, era sentimentul acela că aveau bani în buzunar, era minunat, era fascinant.

În comunitatea de la Ciolpani erau și trei persoane surde. Părintele Mirel și-a dorit foarte mult să se apropie de acești oameni motiv pentru care s-a înscris să urmeze un master în Limbaj mimico-gestual, la Pitești, iar apoi a terminat un alt curs de specialitate. Ulterior, a aflat că bătrânii pentru care a făcut cursurile nu cunoșteau limbajul gesturilor pentru că familia nu a avut bani să îi dea la cursuri. Dar era un alt plan pentru Părintele Mirel.

– Cum ați ajuns preotul comunității surzilor din București?

Părintele Mirel: Există un plan al lui Dumnezeu, o rânduială foarte bine pusă la punct. De ce? La un moment dat te plafonezi. După ce am plecat din Ciolpani, am realizat că nu mai aveam ce să fac acolo. Eu pur și simplu am făcut tot, pur și simplu mă plafonasem. De la Arhiepiscopie au observat că am alt potențial pe care pot să îl folosesc în altă parte. Așa m-am mutat în comunitatea surzilor din București.

– Cum a fost prima zi în comunitate?

Părintele Mirel: În prima zi m-au privit cu foarte multă reticență. A fost un alt preot înaintea mea care nu le-a comunicat faptul că el va pleca, iar eu voi veni. Cert este că ei m-au privit ca pe un intrus care a venit și le-a dat preotul afară. S-au mâhnit pe mine, s-au supărat, unii dintre ei chiar m-au apostrofat, oameni cu care astăzi suntem foarte buni prieteni. Persoana surdă este o persoană care te primește greu, în general, comunitățile de surzi. Ei sunt puțini reticenți și este firesc. Uitați-vă în societatea în care trăim. Noi ne gândim de multe ori să ne facem o lume mai bună nouă, noi, auzitorii, noi care de fapt avem ceea ce ne trebuie. Dar lor ce le dăm? Îi stigmatizăm pur și simplu. În mijloacele de transport în comun îi ocolim, ca și cum sunt ciumați, cu toate că dau din mâini, nu au nicio boală, nu au niciun virus care să se ia, nu este nicio boală transmisibilă.

– Cum ați reușit să vă apropiați de ei?

Părintele Mirel: Mi-am dat seama că în mijlocul lor sunt câțiva lideri de opinie, iar interesul meu era unul sincer și clar: m-am dus să fac ceva. Îmi aduc aminte că atunci când i-am propus băiatului meu să mă urmeze în ceea ce eu fac, mi-a zis: tati, îți mai aduci aminte când ai ajuns la comunitatea surzilor, m-ai luat cu mașina și am alergat o zi întreagă și ai cules opinii și idei. Și te-am întrebat de ce faci toate lucrurile acestea, iar tu mi-ai spus că vrei să știi ce au făcut toți cei care au fost înaintea ta. Atunci când știi lucrul acesta, îți dai seama dacă poți să faci măcar cât au făcut ceilalți, dacă nu poți să faci asta, atunci trebuie să le spui oamenilor că nu faci față și este un loc care te depășește. Băiatul meu mi-a spus că am realizat atâtea lucruri, iar el dacă ar urma calea pe care eu am ales-o, atunci mi-ar sta în umbră toată viața, și nu este firesc și normal.

– Cum este lucru cu comunitatea surzilor? Cum este Sfânta Slujbă de Liturghie?

Părintele Mirel: Slujbele pentru persoanele cu deficiențe de auz și vorbire sunt aceleași slujbe ca și pentru o persoană normală. Persoana surdă primește informația prin văz și atunci trebuie să fii în raza lui vizuală. Toate cuvintele  din Sfânta Liturghie tu le transpui prin limbajul mimico-gestual.

– Cum ați reușit să îi adunați?

Părintele Mirel: Înainte să ajung în comunitatea surzilor, nu era un adept, era rezervat în legătură cu mijloacele de socializare – WhatsApp, Facebook, dar este mijlocul lor de a comunica. Îmi aduc aminte că am încercat să găsesc modalități prin care pot să reperez acele pagini care sunt ale persoanelor surde și le trimiteam mesaje. Făceam filmulețe în limbaj mimico-gestual, filmulețe depre activitățile noastre din biserică și le trimiteam. În felul acesta, duminica mai aveam un membru nou. Până în momentul de față, în cei patru ani de zile au trecut pragul bisericii peste 1.500 de persoane.

-Oamenii aceștia îl simt mai aproape pe Dumnezeu? Îl puteți aduce pe Dumnezeu mai aproape în sufletele lor decât l-ați aduce pe Dumnezeu în sufletul unui om obișnuit?

Părintele Mirel: Eu cred că da și vă spun și de ce. Noi, oamenii care auzim, avem acces la un bagaj foarte vast de informații. Suntem într-un cuvânt mai emancipați. La un moment dat, sunt atât de multe teorii pe care lumea le-a dezvoltat, chiar dacă ele nu sunt într-o direcție care să ne ducă spre o cunoaștere a lui Dumnezeu sau spre o apropiere mai mare a lui Dumnezeu, multe dintre ele ne îndepărtează și vedem tonul pe care îl dăm lumea în care trăim. Așa ajungem să nu mai avem încredere nici în propria noastră persoană, mai ales să îl avem pe Dumnezeu ca prieten al vieții noastre. Suntem reticenți la foarte multe lucruri, nu mai credem în valorile pe care aceste popor le-a avut dintotdeauna. Avem un crez personal și de îndepărtăm de adevărata credință. Oamenii aceștia nevând acces la foarte multă informație, ei știu că albul este alb și negru este negru. Surzii au niște valori, neamul surzilor are o cultură proprie, are o identitate proprie. Ei nu se implică într-o acțiune dacă nu știu că au șanse de reușite maxime.

–  Ce vă motivează în viața de zi cu zi?

Părintele Mirel: Persoanele surde, oamenii pe care i-am întâlnit mi-au dat puterea de a lupta. Dincolo de acest lucru, mi-am dat seama că locul meu nu a fost unul întâmplător, ci a fost o rânduială a lui Dumnezeu. Știți cât de mult contează să simți că ceea ce faci este rânduiala lui Dumnezeu? Nu sunt programe în București care să se raporteze la problemele persoanelor surde. Cu ajutor din partea Patriarhiei, am luat inițiativa de a construi un centru social unde vor lua masa zilnic  50 de persoane surde, unde va fi un cabinet de logopedie, un cabinet gratuit, un psiholog pentru aceste persoane marginalizate. Dorim să avem after school pentru copiii din această comunitate. De cinci ani în București nu s-a mai luat examenul de Bacalaureat.

– Ce înseamnă educația pentru acești oameni?

Părintele Mirel: Există școli speciale, dar nu pot alege la ce școală vor să meargă. Există Liceul Tehnologic Special Numărul 3 din București, unde copiii de pe raza județelor Telorman, Giurgiu, Prahova Dâmbovița, Argeș și multe alte județe vin și stau aici, stau la cămin, îi vezi pe copii la clasa pregătitoare,  îi vezi cu cheița la gât, te doare sufletul. În București, sunt peste 500 de copii școlarizați la aceste școli speciale. Elevii au fost aliniați la învățământul de masă, însă cultura unui tânăr absolvent de clasa a XII-a este cu totul diferită față de cultura unui surd. La un moment dat, atunci când are loc examenele naționale, tinerii sunt supuși la aceleași cerințe, la aceeași exigență. Pentru olimpici putem să dăm o sesiune specială de Bacalaureat, pentru sportivi putem să dăm o sesiune specială de Bacalaureat, dar pentru ei de ce nu am putea să dăm o sesiune specială de Bacalaureat? S-au îmbunătățit puțin lucrurile, dar și acum se fac puțin forțat, în sensul că se face o cerere la Inspectoratul Școlar, se pune la dispoziție un interpret, acel interpret vine, copilul (candidatul) vorbește ce are de spus, interpretul traduce și un profesor îi scrie lucrarea. De multe ori, acele perle pe care le vedeți și de care se râde la televizor sunt ale lor, pentru că așa scriu ei, în felul lor, așa văd. Topica propoziției este una schimbată.

– An de an acești copii se pierd pentru că nu reușesc să promoveze examenul de Bacalaureat?

Părintele Mirel: În comunitate am părinți care s-au mobilizat și fac meditații cu copiii. Anul acesta, de exemplu, fac meditație la biologie, anul viitor dau examen la matematică și în felul acesta un tânăr ia Bacalaureatul în 7-8 ani. Am în comunitate o persoană care s-a înscris la facultate. Oamenii sunt doritori, le tăiem aripile înainte să înceapă să zboare. Cu toate că au, își doresc să devină tehnicieni dentari, să termine ASE-ul sau Facultatea de Asistență Socială sau să fie medici, își doresc să fie medici.

– Câți elevi surzi susțin examenul de Bacalaureat?

Părintele Mirel: 25 de mii 30 de mii. Sunt câteva sute de copii care susțin examenul de Bacalaureat. Nu sunt atât de mulți, 300 de copii la nivel național, nu este o cifră atât de mare, dar nu există statistici oficiale. Tocmai de aceea nu cred că există un efort atât de mare să îi ajutăm.

– De ce sunt deosebiți oamenii surzi pentru dumneavoastră?

Părintele Mirel: Sunt deosebiți pentru că au o lumină, faptul că nu au acces la atât de multe informații le transformă viața, o viață care implică prea puține lucruri din mizeriile acestei lumi, din toate lucrurile acestea rele. Ei sunt oamenii care m-au învățat să vorbesc cât mai puțin, ei sunt oamenii care m-au învățat să gândesc nu o singură dată, nu de două ori, ci de mai multe ori, sunt oamenii care m-au învățat că dacă nu am ce să vorbesc, e mai bine să tac. Sunt oamenii care m-au învățat că decât să spun un cuvânt pe care să îl regret, mai bine zâmbesc oamenilor de lângă mine. Au o curățenie sufletească, o noblețe pe care eu o respect din tot sufletul meu. Eu îi mulțumesc din suflet lui Dumnezeu pentru că a rânduit să pună în mâna mea această înțelepciune.

– Cum ați putea defini ,,răbdarea” și ce înseamnă ,,dăruirea”?

Părintele Mirel: Cred că răbdarea este starea în care înțelegi cât de mult te-a așteptat pe tine Dumnezeu, să înțelegi drumul care duce către cer. Răbdare cred că este starea prin care înțelegi cât de mult l-ai supărat pe Dumnezeu și cât de multă răbdare a avut să te înțeleagă la momentul respectiv. Cred că atunci când conștientiezi că tu aparți lui Hristos, din acel moment inima bate în ton cu ceea ce trebuie să fii și atunci răbdarea este o componentă firească a omului duhovnicesc, a omului care l-a cunoscut pe Dumnezeu.

Eu consider că dăruirea este acea stare pe care să o dai chiar și atunci când nu o ai. De multe ori, credem că a dărui înseamnă a băga mâna în buzunarul nostru, a scoate bănuțul și a-l da celui de lângă tine. Dăruirea este sentimentul acela nobil când ai puterea, chiar dacă esti obosit, să ștergi lacrima din colțul care crede că nu mai este nimeni să își aducă aminte de dragoste și de atenția pe care el o merită.