Marius Manole e cel mai ocupat actor din România. Joacă în douăzeci de spectacole (a scăzut de la douăzeci și patru, și nici nu mai ia alte roluri deocamdată), ceea ce înseamnă că are reprezentații zilnic, uneori de mai multe ori pe zi. Câteva sute pe an.

Manole aleargă de la un teatru la altul. E întotdeauna grăbit. Dacă i s-ar face vreodată o statuie, așa ar trebui să arate: un bărbat scund și foarte slab fugind. În copilărie a făcut, de altfel, și atletism. A luat și niște diplome. Sunt acasă, în Iași, la ai lui, oameni simpli, muncitori în fabrică.

Manole a avut un ficat bun, dar l-a abuzat. Are probleme de sănătate, după o viață care pe alții deja i-ar fi învins. Prietenii săi l-au poreclit “șoarecele lihnit”. Nu mai e lihnit. Câștigă bine, duce o rezonabilă viață burgheză. Are casa lui. Casă pe pământ. Se uită uneori noaptea la pereții ei și nu îi vine să creadă că a ajuns proprietar. Când a venit la București avea doar o față de pernă într-o geantă.

Manole e optimist, mereu a fost optimist. A ajuns la 37 de ani (îi face în octombrie, pe 4) și se gândește că e mai bine să muncească, de acum, tot mai puțin, lăsându-și timp să îmbătrânească.

În copilărie îl băteau copiii din cartier, că era pârâcios și enervant, vorbea mult. Uneori se jucau cu el, alteori nu se jucau deloc, și asta nu era prea plăcut. Și atunci devenea și mai enervant. Și mai lua niște bătaie.

A ajuns la teatru din întâmplare, la șapte ani, și de atunci a știut că asta va face toată viața. În tinerețe credea că dacă ai talent e de ajuns. N-a fost. Așa că a început să trăiască teatru în loc de viață. Acum a obosit.

Îl mai recunosc oamenii pe stradă. Odată și-a pierdut buletinul chiar când avea mai mare nevoie de el. Un cetățean s-a apropiat atunci de el și l-a întrebat cum îl cheamă. Manole i-a zis, nervos, că Vasilică. Iar cetățeanul a zis așa: ce păcat, credeam că sunteți Marius Manole, fiindcă i-am găsit buletinul. 

Foto: Radu Afrim

Marius Manole,  vrei să îmbătrânești?
Da. Mi se pare foarte tare să îmbătrânești. Când erai mai tânăr și îți venea ziua de naștere ziceai: ah, băga-mi-aș!, iar?! Acum, când vezi câți oameni tineri pățesc tot felul de nenorociri te bucuri, începi să te bucuri. Te bucuri și când faci 35, și când faci 36, și când faci 37, și zici “Lasă-mă, Doamne, să îmbătrânesc!”. Dacă îmbătrânești înseamnă în primul rând că trăiești. E bine să trăiești. Apoi, în meserie, e foarte interesant să îmbătrânești. Dacă ți-ai făcut treaba bine în tinerețe, ți-ai asigurat o bătrânețe mai ușoară. Se spune că în teatru e foarte greu dacă pierzi startul.  Dacă în primii ani după ce ai terminat facultatea nu joci… Atunci e mult mai greu.

O să muncească numele tău pentru tine, că destul ai muncit tu pentru el sau cum?
Nu spun asta în sensul că, gata, mă culc pe o ureche de la patruzeci de ani și nu mai fac nimic, că sunt Marius Manole. Spun că poți să muncești mai puțin și să câștigi la fel cum câștigai când erai mai tânăr. Nu mai trebuie să faci zece spectacole, faci unul și câștigi tot atât, ești plătit cât pentru zece. Asta e ideea.

Dai câte un tun.
E urât spus, e vulgar spus.

Dar e și adevărat.
Da, deși ai muncit ca să ajungi acolo, tot tu ești. Numele nu se face singur. Muncești pentru el, nu? E investiția ta după atâția ani de muncă. Nu te trezești tu deodată că gata…

Ție ți-ar plăcea să trăiești așa? Să ai doar trei spectacole pe lună în care să joci?
Sunt pe la jumătate acum. Pe de o parte, am jucat atât de mult încât am obosit. Jumătate din mine spune că n-ar renunța la viața de acum, cu trei spectacole pe zi, dar cealălaltă jumătate din mine spune că mi-ar plăcea și să ajung la nivelul la care să joc trei pe lună și să-mi permit să stau să citesc, să plec din țară, să stau în țară, dar la munte, să mă duc și eu la mare. Viața poate că e mai mult decât teatrul, nu? Sigur că, la noi, în teatru munca nu e chiar muncă. E o alintătură asta. Că nu e chiar muncă – așa se zice. Îmi spunea cineva că noi, actorii, muncim doar psihic. Nu știu cum se face că la mine a ajuns muncă fizică. Eu atâta alerg în spectacole, că e muncă fizică multă. Uite, am în seara asta“Oscar și Tanti Roz”… groaznic de greu. “Inimă de câine”, “Crimă și pedeapsă”… mamă, mamă!

“Însemnările unui nebun” e foarte greu.
L-ai văzut?

Da, la Ploiești, la “Toma Caragiu”, la Festival, anul trecut în mai.
Da? Atunci e fix ziua în care mi-am cumpărat casă! Veneam de pe drum…

Erai fericit?
Da, eram fericit că îmi luasem casă. Cred că țin minte și ziua: 29 sau 30 mai. Ziua aia a început așa: eu trebuia să fiu la ora 12 la notar, cu banii, pe care nu-i aveam nici cu o oră înainte!

Foto: Marius Manole/Facebook

Marius Manole a alergat prin oraș cu un ghiozdan plin de bani

Nu i-ai luat de la bănci?
Nu. I-am luat de la prieteni. Felix Alexa (n.r. – regizorul spectacolului “Însemnările unui nebun”) are obiceiul să nu prea învoiască oameni, drept pentru care nici nu i-am mai spus “băi, Felix, eu la 12 am o treabă foarte importantă”, probabil că m-ar fi învoit, dar nu i-am mai zis. Și m-am dus la repetiție de dimineață, de la 10, am stat până la 11.30, când cu greu am reușit să plec și am alergat prin oraș în jumătatea aia de oră să iau banii de la oameni. Mai aveam de adunat vreo 20.000 de euro. Mergeam cu taxiul cu ghiozdanul ăsta al meu, și aveam bani în toate buzunarele, dar nu aranjați – pumni, așa, de bani, cum îi luam de la prieteni. Taximetristul era șocat. I-am spus că am banii ăștia la mine, nu-i venea să creadă că îi spun în primul rând. Eram stresat că mă aștepta Alexander Bălănescu (n.r. – partenerul de scenă al lui Marius Manole în spectacolul “Însemnările unui nebun”) cu o mașină ca să plecăm la Ploiești. N-aveam timp! Am ajuns la notar, printr-un prieten, am scos banii, i-am lăsat acolo, zic: “Eu nu-i mai număr, că n-am timp să stau!, vă semnez actele și am plecat, vedeți dumneavoastră dacă e de-ajuns”.

Și a fost?
A fost de-ajuns. Am plecat cu actele, m-am dus la Ploiești, am jucat, după care am plecat înapoi la București, că aveam “Mecanica inimii” la Bulandra de la ora zece noaptea. Și țin minte că dădeam textul cu Medeea Marinescu pe telefon, pe speaker, din mașină.

Jucai “Mecanica” pentru prima oară?
Eram la început – cred că era al doilea spectacol. Am ajuns la zece și zece la Bulandra, am și întârziat! Abia pe la doișpe jumate noaptea am băut și eu o bere în cinstea faptului că mi-am luat casă.

Cu cine?
Cu cine mai era în teatru – cu o sufloare.

Superb! Și după aia te-ai dus în casa ta?
Nu, m-am dus în casa mea veche, în aia nouă m-am mutat după alte trei luni, dar aveam actele la mână, era a mea!

E casă-casă, nu apartament de bloc!
Casă-casă, casă pe pământ, da.

Și nu se prăbușește la cutremur sau ceva?
Nu, e veche într-adevăr, e din 1899, dar e refăcută, nu se prăbușește. A locuit înaintea mea un arhitect și s-a ocupat.

Cum ai început tu cu teatrul?
E o poveste frumoasă…

Stai! Ai mai zis-o, nu? Când te-ai dus tu la Palatul Copiilor din Iași, și voiai la fotografie și te-a luat un profesor de-o aripă și te-a băgat la teatru sau ceva?
Exact așa a fost. M-a luat un profesor și m-a dus la teatru și a fost mai bine (n.m. – constată că are o panseluță în somon; mănâncă un pește în decursul interviului). Băi, n-ar fi mai bine să n-am flori în mâncare?

Așa e moda acum.
O fi, mă, dar la mine la țară, panseluțele trăiau în pământ.

Foto: Marius Manole/Facebook

Marius Manole are 37 de ani de viață și 30 de muncă

Câți ani aveai când ai început?
Eram în clasa întâi. Vreo șapte ani.

Când ai început să joci efectiv?
Atunci.

Deci, dumneata ai treizeci de ani muncă în spate.
Da, și tot nu știu nimic. E incredibil cum poți să muncești treizeci de ani într-o meserie și tot să nu știi cum se face!

Ai putea deja să ieși la pensie. Dacă erai contabil, puteai deja să te retragi.
Sau dacă eram balerin.

Ai cochetat și cu treaba asta – să fii balerin.
Am cochetat bine, la asta chiar cred că am talent, dar stai să-ți zic de teatru – am cunoscut atâția actori, am jucat în atâtea spectacole, am făcut atâtea repetiții și tot nu știu nimic. Și acum când mă apuc de un rol mă întreb: și, acum, cum îl fac?

Și cum îl faci?
Nu știu! Îl faci. Bine, unele le faci praf.

Ai făcut roluri praf?
Oho! Să fii tu sănătos câte roluri am făcut eu praf. Am ratat mult.
Cine stabilește că ai ratat?
Eu. Cine altcineva?

Ești exigent cu tine?
Am mare noroc că sunt foarte realist cu mine însumi. Îmi dau seama când ratez un rol și nu mă mint. Dacă joc prost, zic: am jucat prost. Îmi dau seama și când publicul mă place sau nu mă place. Nu am pierdut nicio clipă contactul cu realitatea. Ăsta a fost un mare noroc de-al meu. Cred că vine din faptul că eu vin de la Iași dintr-o familie modestă, de oameni cu picioarele pe pământ.

Mereu ai avut un program foarte încărcat?
Da, de mic, dar îmi plăcea.

La teatru cum era când aveai șapte ani?
Mă distram.

Ți-a plăcut din prima?
Da, din prima. Aveam un profesor foarte tare, ne punea niște litere într-un caiet, fiecare avea L, S, D, V, E, T.

Ce însemnau literele astea?
Ani de zile ne-a luat să ne prindem și tot nu ne-am prins. Nu voia să ne spună. V era de la voce probabil, nu știu. Treaba e că aveam V10 și apoi se modifica de la o săptămână la alta. Mă trezeam cu V8. E – energie. T – talent, habar n-am!

Tu ce note aveai?
Nu le mai știu pe toate.

Mai trăiește omul acesta?
Nu știu, din păcate a murit băiatul lui, care era de o seamă cu noi.

Erai la Palatul Copiilor din Iași.
Exact așa, și majoritatea care am fost acolo am ajuns actori și am ajuns bine.

Dă-mi un exemplu?
Florentina Țilea. Mulți sunt, mulți actori la Iași. Cred că și Loredana Groza a fost tot acolo, la noi. Ea venea de la Onești.

Marius Manole a știut dintodeauna că va fi actor, dar abia a intrat la facultate

Știai că o să dai la Teatru și că asta va fi meseria ta?
Da, dintotdeauna. De atunci de la șapte ani am știut.

Și la Teatru cum ai intrat? Din prima?
Da, dar greu și de fapt nu trebuia să intru. Am fost foarte slab la admitere. De fapt, am intrat printre ultimii.

Nu voiau să te bage?
Eram foarte mic, foarte slab – ce actor te gândeai că scoți din unul ca ăsta? Plus că eu jucam deja în teatru, la Naționalul din Iași, eram manierizat, îi imitam pe alții, cine știe ce făceam eu pe acolo – nu eram ce trebuia, oricum.

Ce jucasei tu pe acolo?
Figurație, roluri mai mititele, tot ce mi se dădea.

Nu făceai figură de mare viitor talent în teatrul din Iași.
Din contră, n-auzi că abia m-au băgat la facultate? Și în primul an de facultate eram foarte slab. Nu mă băga nimeni în seamă.

Cine era vedeta anului vostru?
Era Emilian Oprea (n.r. – actorul care face rolul principal în filmul “De ce eu?”, de Tudor Giurgiu), care intrase și primul, cred. El e un băiat înalt, toate fetele erau moarte după el. Eu – cel mai mic. Erau mai mulți – unii au ajuns și au rămas la Teatrul din Brăila, după aceea, mai era George Gâdei, care e solistul de la Travka acum. George era un artist, era special, era cineva, avea lumea lui interioară. Mai era Cristian Popa, care acum e actor la Ploiești. Era un Marlon Brando al clasei noastre.

Foto: Marius Manole/Facebook (Marius Manole și Lia Bugnar)

Marius Manole era considerat cel mai slab din anul lui, dar avea încredere în el

Tu erai la coada listei.
Ultimul pe listă din tot anul, așa eram cotat.

Serios?
Serios.
Și când ai explodat în meserie?
Încă n-am explodat, urmează.

Îți subminau încrederea în tine?
Niciodată. Încredere în mine aveam.

Tu îi invidiai pe colegii tăi?
Da, cred că da. Era un soi de invidie. Noi eram și foarte buni prieteni, stăteam la băut, la ora nouă dimineață ne scoteai din bar, mergeam la școală direct din bar. Abia îi salutam pe ceilalți din clasă. Nu înțelegeam de ce dacă ai talent trebuie să muncești.

Voi considerați că aveați talent?
Da, fie și prin faptul că nu munceam cât ceilalți, că nu ne păsa. Aveam niște examene foarte proaste, eram jalnici. Țin minte un Molière în care am fost praf! Și eu – praf, și Emilian – tot praf.

Patru ani ai făcut facultate.
Patru ani, da.

Cum s-a petrecut dezmeticirea?
A venit la noi la Iași un actor care se cheamă Vitalie Bichir și care este acum actor la Teatrul Național din București. Vitalie Bichir a zis că vrea să facă un spectacol cu clasa noastră. Și am făcut trei spectacole… Despre puține spectacole din viața mea pot să spun că au fost excepționale, eh, două din astea trei au fost excepționale. Am făcut un rol în “Pescărușul”… Excepțional! Și la fel și în “Buzunarul cu pâine”…

Marius Manole și-a construit cele mai bune roluri la bere, în cârciumă

Și atunci ți-ai dat seama că e nevoie și de muncă.
Da, pentru că îl apreciam foarte tare pe Vitalie și nu voiam să îl dezamăgim. De frică să nu-l dezamăgim ne-am apucat serios de treabă! Îl admiram! Stăteam și noaptea, și ziua. Și mergeam la bere și îmi construiam rolul, că s-au ofuscat niște oameni din țara românească atunci când am spus că cele mai bune roluri ale mele le-am construit la bere, în cârciumă. Eh, și pe Treplev, că jucam Treplev, tot la cârciumă l-am făcut. Asta e, nenică, așa a fost.

Păi, și unde era să îl construiești – în Aula Academiei?
Da, nenică, și au sărit toți, profesori, cronicari și alții: cum mi-am permis eu să spun așa ceva? Uite că mi-am permis! Vorbeam singur pe stradă, de beat ce eram, că nu mai aveam inhibiții, nu mai aveam rușine. Și așa am făcut rolul. Și nu numai pe ăla. Multe. Cele mai multe, îți spun.

La Focșani cum ai ajuns?, că te-ai angajat la Focșani după ce-ai terminat facultatea. Era o poartă deschisă acolo?
O poartă deschisă spre nimic. Era o gaură neagră. Ne-au chemat cu toată clasa. Au zis că ne iau pe toți. Păcat că nu duce nicăieri teatrul ăla, deși au un sediu superb, în centru… Zicea directorul că facem, că… Și-au bătut joc de noi! Ne-au zis că ne păstrează pe toți, apoi au dat un concurs și jumătate au plecat acasă.

Tu ai plecat acasă?
Nu, nenică, dacă poți să crezi. Că eu m-am pregătit, că am zis că nu e OK să mă duc total nepregătit.

Cât ai stat la Focșani?
Un an. Degeaba.

După aia – Brăila?
Stai să vezi. Între timp colaboram deja la Brăila. Luam salariu de la Focșani și cumulam cu Brăila.

Marius Manole era mereu lihnit, toți banii îi dădea pe băutură și pe țigări

Nu mai erai sărac, nu mai erai lihnit.
Ba da eram, că eram prost, și cheltuiam toți banii pe alcool și pe țigări.

Brăila a fost o perioadă frumoasă din viața ta.
Cea mai frumoasă!

Cât ai stat acolo?
Am stat un an și jumătate. A fost o perioadă intensă – și de viață și de teatru.

Acolo te-ai maturizat.
Acolo am primit practic rolul meu de debut, în “Drept ca o linie”.

Ai fost nominalizat și la Premiile UNITER cu el, nu?
Da.

Se mai joacă?
Nu, nu s-a mai jucat, deși am putea să îl reluăm – Liliana Ghiță e tot la Brăila…

Venea lumea la Brăila?
La început nu, dar după ce am montat acest spectacol cu Radu Apostol, au început să vină. Și veneau și nu se mai opreau! Veneau și de la București să ne vadă.

Acolo ai devenit tu cineva.
Am și început să simt asta. Erau sălile pline, erau oameni care veneau de șapte ori. Se făcea turism cultural, după ce a montat acolo și Radu Afrim a fost o adevărată nebunie. S-a născut acolo ceva greu de explicat logic. I-am adus și pe colegii și prietenii mei de la Focșani.  Am format o gașcă excepțională. Și ne-au dat case! Apartamente, de serviciu. Ei și acum mai stau în casele alea. În ziua în care mi-au dat casă, eu am plecat la București. Și mi-am cumpărat mochetă, pat, am lăsat totul mobilat, deși știam că o să plec.

Cu Reșița cum a fost?, că ai fost și la Reșița înainte de Focșani.
Am fost, am dat o probă să mă angajez, am luat-o, dar am fugit. Era mare tristețe acolo.

Ai avut un ficat bun, în cariera dumitale, până acum.
Băi, să știi! Eram puternic ca un taur!

Genetic, ai fost bine.
Alții poate că ar fi murit dacă ar fi dus viața asta. Fumat în continuu. Trenuri, țigări, băutură. Muncă multă.

Marius Manole nu era interesat dacă avea să fie plătit sau nu

Munca fără limite ai început-o la București?
Da.

Te interesa dacă erai plătit?
Deloc.

Dar acum te interesează?
Acum da, după ce am văzut că mă lasă sănătatea și cât costă să mă repar, am început să îmi pun niște întrebări. Efortul pe care îl depun, oricât aș iubi eu teatrul și spectatorii și spectacolul, trebuie remunerat. Plus că alți oameni, regizori și așa, câștigă bani de pe urma mea. Păi, m-au invitat unii la niște conferințe să le vorbesc unor studenți. Zic: studenții plătesc să vină acolo? Ei: da. Păi, și atunci mie de ce nu îmi dați nimic?, că doar pe mine vin să mă vadă. Nu m-am dus. Tot merg pe la conferințe din astea, motivaționale. Am învățat că, dacă nu-mi respect eu munca, nimeni nu o să o facă. Un spectacol îți consumă energie, trebuie să mănânci, nu merge pe degeaba toată viața.

Și de când ai început să fii interesat de bani?
De vreo trei-patru ani. În primii zece ani la București nu m-a interesat decât teatrul.

Unde locuiai?
Cu chirie.

Nu-ți puneai problema că trebuie să îți iei casă și așa.
Ba știam că o să îmi iau o casă, dar habar n-aveam de unde o să fac rost de bani pentru asta. Tot timpul am știut că o să am o casă.

Ești un tip optimist de felul tău?
Da. Și sunt sigur că o să-mi fie bine. Până o să-mi fie rău.

Nici în perioadele în care erai lihnit nu ai cochetat cu deznădejdea, cu moartea, cu suicidul?
Nu.

Erai absorbit de teatru.
Da, eram doar în teatru, nu mai aveam timp să mă gândesc la nimic. Și când nu eram în teatru eram la bere. Și și la bere îmi plăcea enorm.

Marius Manole, dacă ar fi sclav, ar vrea un stăpân care să îl respecte

La bere când ai renunțat?
Acum un an. De tot.

Ai mai rărit-o înainte?
Băi, nu. Lia Bugnar era impresionată de cum pot eu să stau să beau până dimineață și a doua zi să vin la repetiții și să n-am nimic: „Șoarece, nu înțeleg, nu înțeleg cum faci!”.

Șoarece îți spun ei ție?
Șoarecele lihnit, da. Am avut un organism foarte tare, dat fiind că eram și șoarece, și lihnit.

Și cu publicul ce relație ai avut? Îi mai trăgeai de urechi, le mai făceai morală?
Da, mi se părea că erau nesimțiți. Eu munceam acolo și ei își băteau joc de munca mea. Publicul nostru, stăpânul nostru! Dar și sclav dacă aș fi, aș vrea un stăpân care să mă respecte. Să mă biciuiască din când în când dacă e nevoie, dar să mă respecte, nu? Între timp, am renunțat să le mai fac observații. Se maturizează singur și publicul, dacă se maturizează. Am jucat un spectacol undeva lângă București, și le sunau telefoanele și… Am jucat și noi pe repede înainte și am plecat acasă. Atât meritau.

Nu mai mergi la repetiții dimineața?
Nu mai merg, nu. Am zis că un an nu mai vreau să fac repetiții dimineața.

Și nu sunt prea multe rolurile tale? Nu se amestecă toate vocile astea în capul tău?
Nu. Lumea crede că trebuie să fii puțin nebun ca să faci ce fac eu. Eu spun că dimpotrivă trebuie să fii foarte normal, și să faci teatrul ca pe oricare altă meserie. Ies dintr-un rol, s-a terminat rolul, pot să intru în altul.

Marius Manole are un psihic foarte puternic și abia a început să se bucure de meserie

Cum se explică?
Mi-am dat seama că e ca la sportivi. Antrenament. Sunt bine antrenat. Și trebuie să fii puternic psihic. 90% din meseria asta înseamnă un psihic puternic. Eu am un psihic foarte puternic. Am încredere în mine, m-am educat să nu îmi fie frică, să nu mai am emoții, să nu mă las copleșit de un spectacol greu, de o premieră… Talentul e bașca.

Deci, explicația succesului tău sunt cei treizeci de ani de muncă din spate.
Da. Ăsta e talentul lui Marius Manole.

Acum nu joci la turație maximă, joci din experiență.
Abia acum mă bucur de meserie, nu îmi mai e frică, nu mai am trac. Sunt foarte puține serile în care am cu adevărat emoții.

Și înainte?
Muream de frică înainte de fiecare spectacol.

Frică de eșec?
Cred că da. Mi-era groaznic de frică.

Marius Manole stă și se uită la lingurile pe care le-a cumpărat: a făcut totul din nimic

Părinții tăi te-au văzut la teatru?
Da, și la Iași, și la București. La București m-au văzut în “În rolul victimei”.

Și ce părere au ei despre ce faci tu?
Mai vorbeam: măi, tată, nu-mi iese rolul ăsta deloc. Și tata: lasă, că te descurci tu, că știu că tu ești bun. Sau: tată, am avut premieră! Și tata: și, ai știut? Am știut până la urmă.

Deci, te-ai descurcat, că ești bun.
Câteodată stau în pat și mă uit la mine în casă, mă uit la pereți, mă uit la linguri și mă gândesc că am făcut totul cu munca mea, am făcut totul din nimic, îți dai seama? Totul e cumpărat din banii mei. Și mă bucur, mai ales că nimeni nu-mi dădea nicio șansă, nici măcar părinții mei. Erau convinși că nu o să fac nimic în viață. Ce trăiesc eu acum îmi imaginam că trăiește o familie din Anglia, o familie de lorzi englezi! Să am frigiderul plin, să am carne de vită, carne de porc, apă plată, apă minerală. Cine se gândea la astea?

Burghezule!
Da. Acum îmi permit și eu, nenică!

Viitorul cum îl vezi?
Îl văd bine. Sper că își revine economia. E o speranță mai mult decât o credință.  Văd unele lucruri care se îndreaptă. Pe de altă parte, văd multă mizerie. Medeea Marinescu îmi povestea ce a văzut pe drum când venea de la munte: cum toată lumea aruncă gunoiul la întâmplare… Vreau să mă implic în niște cauze din astea sociale. Medeea face deja asta pe ceva cu energia verde. Ne gândeam să facem o campanie, ceva, să-i deșteptăm pe oameni. Trebuie să le spunem că nu trebuie să își arunce gunoiul în fața casei. Depinde de ei cum arată lumea din jur, de fapt, și ei nu-și dau seama. Mi se pare incredibil!

Tu ai fost un actor cuminte sau rebel în relația ta cu regizorii?
Eu am fost un actor foarte ascultător și probabil că încă mai sunt. Am lucrat și cu regizori mari: cu Alexa, cu Apostol, Kordonski, cu Afrim… Am avut întâlniri foarte faine. Bine, poți să te întâlnești cu un om și să nu ai capacitatea să îl vezi. Eu i-am văzut.

Marius Manole a trăit autodistructiv fiindcă n-avea nicio motivație să trăiască altfel

Și cu gașca voastră, cu Lia Bugnar?
E foarte tare! E cea mai tare treabă. E foarte frumos. Suntem prieteni.

Nu vă urâți, de fapt?
Nu, eu nu urăsc pe nimeni. Sunt în gașca asta oameni pe care eu îi admir și îmi place să joc cu oameni pe care eu îi admir foarte tare.

Îți dă curaj?
Îmi dă încredere.

Și ei te admiră pe tine?
Categoric. Eu profesional, cu ei, n-am grija colegului. Când joci cu un partener mai slab, ai grija colegului. Ori aici, cu Lia Bugnar, cu Ilinca Manolache, cu Maria Obretin, n-am nicio grijă! Să tot joci așa, nenică! Sunt actori minunați.

Tu ești angajat la Național acum?
Tot timpul am fost.

Ți-a zis maică-ta să ai carte de muncă și așa?
Și eu am avut grija asta, să știi.

Pensia? Te gândești la pensie?
Nu mă gândeam, dar am început să mă gândesc. Vorbeam cu un taximetrist și îi ziceam “hai, domnule, că nu mai prindem noi pensia!”. Și el m-a întrebat câți ani am. Eu i-am zis că fac 37, el mi-a zis “păi acuși faceți 40 și de aici orice e posibil”. Și așa e, așa e, are dreptate taximetristul! Orice e posibil. Pensia vine pe la 60 de ani sau ceva. Eu credeam că pensia e pe la 70 și mă gândeam că poate nu o prind. Eu am fost foarte autodistructiv, cu fumatul, cu băutul, și nu găseam nicio motivație pentru care să nu fac toate astea.

Era intenționat?
Nu știu. Era în mine. Când ești autodistructiv așa… e ceva în tine! Acum am motivația – vreau să îmbătrânesc, să stau în casa mea și să îmbătrânesc, vreau să mă plimb prin lume și să mă odihnesc. Aș fi un pensionar foarte mișto, un bătrânel simpatic, dar să nu fiu legat de pat, de spitale, de analize, să fiu sănătos, să îmbătrânesc fain.

Tinerețea cum a fost?
Complicată, dar mișto.

Adolescența?
Ciudată și grea. Nu înțelegeam lucruri. Eram foarte confuz, mi se părea că nimeni nu mă înțelege, dar nu eram închis în mine și nici nu mă revoltam. Eram un adolescent totuși OK.

Marius Manole e singurul actor tânăr ajuns vedetă doar jucând teatru

Copilăria?
Eu cred că am fost un copil iubit, până la urmă. Important știi ce e? Că eu n-am făcut rău nimănui! Nici în teatru, niciodată. Chiar mă gândeam: uite, mă, n-am făcut rău la nimeni în cariera mea! A, că mai fac trei bârfe pe seama unora care n-au niciun pic de talent… asta o facem toți! Nu pot să nu mă distrez pe seama lor. Am fost un copil și un adolescent perfect adaptat. Știu să mă adaptez. Dacă merg cu un taximetrist, vorbesc cu el, ne înțelegem.

Te cunosc taximetriștii?
Foarte puțini. Habar n-au cine sunt, și mie îmi place asta.

Vezi, dacă n-ai apărut la televizor?! D-asta nu te știu taximetriștii.
Chiar îmi zicea Șerban Pavlu că sunt singurul actor tânăr din România care am reușit în carieră făcând doar teatru, că sunt singura vedetă dată exclusiv de teatru.

Te ajută numele în alte împrejurări?
Da, pe la doctori, pe la dentist. E altceva când omul te cunoaște – bună ziua, domnule Manole, vă rog, poftiți, luați loc. E mai comod, la aeroport, veniți mai în față, domnule Manole, unde aveți bagajul?, vi-l punem noi… Bine, detest să intru în față sau chestii d-astea, am bun-simț, am plecat de jos, de foarte jos, mă. Dar am și jucat cât pentru două vieți!

Ai planuri să devii și vedetă de cinema?
Eu cred că există actori de teatru și actori de cinema. Dacă sunt unii care pot să le facă pe amândouă, bravo lor! Eu sunt în primul și în primul rând un actor de teatru.

Marius Manole nu e interesat de ce se vorbește despre el

Vorbește lumea prin oraș că nu mai poți, că ești gata, că ai expirat.
Lasă-i să vorbească. Crezi că îmi pasă? Că nu-mi pasă! Eu îmi văd de drumul meu și atât. Am ce să fac. Am jucat anul trecut în sute de spectacole. Bine, nu cantitatea contează, ci calitatea. Dar n-au fost așa proaste, știi?

Cu rețelele de socializare în ce relații ești?
Ne-au ajutat enorm.

Dar mai pierzi timpul pe acolo?
Să știi că nu prea.

Îl pierdeai înainte?
N-am fost niciodată un dependent. N-am fost.

Preferi off-line-ul?
Da, dar stau pe Facebook, e o modalitate excepțională de a ne face publicitate, acum am oameni care mă așteaptă în Canada sau la Paris de pe Facebook. E excepțional! La Londra am vândut o sală – pentru românii de acolo – doar pe Facebook!

Viitorul nu va fi neapărat rău, zici.
Nu va fi rău, mie mi-e doar frică să nu treacă zilele degeaba. Trec zilele, trec anii, uite că m-am trezit că am 37 de ani. Câteodată am senzația că doar visez că trăiesc, nu că trăiesc, știi? Ziua de azi, de exemplu. M-am trezit, știam că am spectacol, toată ziua am așteptat spectacolul ăsta, în capul meu am fost aici. Mă mai văd diseară în pat și gata. Mâine iar spectacol. S-a terminat și ziua de mâine.

Teatrul îți ocupă tot universul mintal?
Da.

Pe tine te mai ia din când în când Salvarea de la teatru, nu mai ai sănătatea de altădată și cu toate astea…
Joc, joc, joc. Și eu dacă aș vedea un om că mai pică din picioare pe scenă l-aș întreba de ce naiba nu se oprește?

De ce naiba nu te oprești, Marius Manole?
E o întrebare bună, dar nu știu răspunsul la ea.  

CITAT: “Nu mi-a plăcut niciodată să iau premii și uite că m-a ferit Dumnezeu și n-am luat. Am avut însă mereu de partea mea spectatorii. De ce? Nu știu de ce”. Marius Manole, actor