Artistul a plecat de adolescent în Franța, desăvârșindu-și educația în Paris. După ce un deceniu a studiat și a muncit în lumea artistică din occident, de patru ani face naveta la București, întorcând în România ce a învățat.
Andrei Crăciun
Vlad Chiriță, pentru aceia dintre noi care n-au fost foarte atenți la lumea teatrului românesc în ultimul deceniu, o întrebare firească: cine este regizorul Vlad Chiriță, de unde vine el și încotro se îndreaptă? Pe scurt, care e treaba cu dumneata?
Aș spune despre mine că sunt un regizor/performer născut la Bucuresti, care după 19 ani petrecuți în România a plecat la studii în Franța. Iar după vreo 10 ani de studii, party-uri și lucru a început să facă naveta între Paris și București. Acestă ultimă perioadă, cea de navetist, a început acum vreo 4 ani și reprezintă o încercare de a construi un soi de punte la nivel personal și artistic între aceste două culturi care mă definesc.
Întâlnirea din sanatoriul de la St. Julien les Metz
Care e povestea formării tale în școala franceză? Și de ce din nou la București? Unde e acasă acum? Putem titra că un regizor s-a întors de la Paris să facă teatru la București sau cum?
Dacă ar fi să fac un rezumat la tot ceea ce urmează să spun, aș spune că tot ceea ce mi s-a întâmplat se datorează unor întâlniri. Acum vreo 14 ani un prieten mi-a vorbit de un program de voluntariat pentru care se căuta un om. Și după ce am vorbit cu părinții mei și cu organizatorii acestui program, am decis să întrerup școala în clasa a 11-a și să plec un an de zile undeva în nordul Franței, într-un sat numit St. Julien les Metz și să lucrez într-un centru pentru persoane cu handicap. Și așa am ajuns să locuiesc/lucrez undeva izolat într-un sanatoriu, la marginea unei păduri departe de lume. În acest context l-am întâlnit pe Patrice Guillaumet, regizor francez a cărui arie de lucru includea atât artiști profesioniști cât și persoane cu dizabilități. Foarte rapid am început să colaborăm și-am devenit asistentul lui. Această colaborare m-a făcut să mă reîntorc în Franța dupa BAC. Am studiat doi ani teatru, film și dans la Universitatea Paul Verlaine din Metz. M-am mutat apoi la Paris unde mi-am luat Licența în teatru la Universitatea PARIS III Nouvelle Sorbonne. Am continuat cu un master de regie de teatru și dramaturgie la Universitatea Paris X Nanterre. În această periodă l-am întâlnit pe regizorul Eric Vigner care mi-a propus să fac parte din Academia Internațională a Teatrului din Lorient, unde am lucrat ca actor și asistent de regie timp de 3 ani. Am continuat să lucrez ca performer pentru artiști precum Tino Seghal, Olivier Dubois și alții. Iar acum 4 ani am început să scriu și să pun în scenă propriile proiecte și să fac naveta între Paris și București. Am făcut asta pentru ca am ajuns să mă simt și străin și acasă oriunde aș fi, în Franța sau România. Iar ăsta e unul dintre motoarele principale în ceea ce fac.
Ce aduce cu sine decizia de a rămâne în România
Cum regăsești România, ținând cont că nu ai locuit în mod constant în țara noastră în ultimul deceniu? Încotro mergem noi? Suntem în direcția bună? Cum se vede Bucureștiul de la Paris? Dar Parisul de la București?
De când am plecat, senzația mea este că Romania arată din ce în ce mai bine. Cu un hop evident pe care l-a reprezentat criza din 2008, care mi se pare că a lovit foarte puternic mai toată Europa de Est. Când mă uit la sora mea, care e anul doi la facultate, și la colegii ei, văd niște oameni care nu mai par dispuși să fugă pentru a trăi mai bine. Am senzația că sunt din ce în ce mai mulți tineri pentru care plecarea din țară nu mai este o soluție și ăsta cred că este un pas important în redresarea situației actuale. Cred că decizia de a rămâne duce la un fel de responsabilizare față de contextul politic pe care generația mea nu a avut-o. Despre Paris, cred că din orice direcție l-ai privi are această aură de romantism, cultură și un „je ne sais quoi”, care îl face al naibii de atrăgător. În același timp e un soi de înșelătorie, mulți oameni nu găsesc ceea ce caută cand ajung acolo. Ce-mi place mie este că este un amestec de culturi, limbi, culori și obiceiuri care mă bucură și mă fac să mă întorc de fiecare dată.
Sunt un cititor, citesc aceste rânduri și mi se face poftă să văd un Chiriță. Unde să merg? Cui să mă adresez? Unde să mă duc, la Odeon? Și dacă mă duc la Odeon, la ce să cer bilet?
Ultima mea creație se numeste „Nimic, dar parcă îmi vine să mor”, spectacol ce a fost selecționat pentru a face parte din sezonul cultural România-Franța 2018- 2019. Asta înseamnă, printe altele, că vom prezenta spectacolul în luna februarie la Centrul Cultural le DOC din Paris. Apoi în perioada mai – iunie vom avea un scurt turneu în România. Vom juca iată la Teatrul Odeon din București, la Fabrica de Pensule la Cluj, Teatrul Tineretului din Piatra Neamț și Teatrul Andrei Mureșanu din Sfântu Gheorghe.
Pentru stagiunea următoare, ce ne pregătește regizorul? La ce să ne așteptăm?
Doresc să finalizez stagiunea viitoare un proiect început acum vreo 2 ani care se numește „Iona nu o să mai crape pentru voi”. E o rescriere a mitului biblic intersectat cu piesa lui Marin Sorescu și obsesiile mele. Iar spectacolul va fi finalizat cel mai probabil în Franța la Centrul Mains d’Oeuvres.
O actriță extraordinară, soarta migranților și iureșul conflictelor armate
Ați făcut un spectacol cu o actriță româncă în rol principal (Valentina Zaharia ) în Paris. A fost bine primit? Le-a plăcut francezilor să vadă așa ceva? Cum și de ce? Se mai pregătește ceva în acest sens?
A fost foarte bine primit, pentru că Valentina este o actriță extraordinară și eu sunt un regizor extraordinar. Glumesc, a fost bine primit în primul rând pentru că tema abordată este o temă de actualitate și anume soarta migranților și mai precis a familiilor prinse în iureșul conflictelor armate. Iar în al doilea rând pentru ca există o fascinație naturală față de sonoritățile unei alte limbi și față de frontierele pe care le reprezintă aceasta. Prin natura lui franco-română spectacolul nostru invită spectatorul la o călătorie ce se desfășoară între mai multe culturi, limbi și vârste. Iar apropo de ce se pregătește cred că am spus cam tot ce era de spus la întrebarea 4.
Vă bucurați recent și de experiența paternității (am văzut poze în Belciugatele, Călărași) – să înțelegem că prezentați încredere cu privire la viitorul României, al Franței, al Europei și al lumii? Și dacă da, de ce? Pe ce vă bazați?
Acum vreo 9 luni am devenit tatăl unei minunate fetițe. Și cred că este unul dintre cele mai bune lucruri care mi s-au întâmplat. Asta așa, la nivel personal. Iar apropo de viitor sunt foarte încrezător, deoarece consider că astăzi trăim în cea mai buna lume posibilă apropo de medicină, confort, speranță de viață etc. Și pentru că NU CRED CĂ ÎNAINTE ERA MAI BINE. Evident , valul de naționalism e neplacut, dar e reacția naturală prin care societatea răspunde la schimbările de paradigmă pe care le-au adus tehnologia și globalizarea. O să treacă. Cred ca o să continuăm ca și până acum să mergem “înainte” în pofida acestor reacții alergice. Ce mi se pare absolut sublim și în același timp liniștitor pentru viitorul nostru ca specie este faptul că dacă citești primul text scris de om (că s-a pastrat până astazi) și anume Epopeea lui Ghilgames sau dacă te duci să asculți discuțiile transumaniștilor de la Google sau te uiți la ultimul sezon din WestWorld o să găsești aceeași problemă, cea a imortalitatii. Ne confruntăm cu aceleași limite fundamentale care ruleaza în background dintotdeauna și contaminează toate actiunile și gândurile noastre. E tot așa – Patricia : ” Quelle est votre plus grande ambition dans la vie?” (n.r. – Care e cea mai mare ambiție a dumneavoastră în viață?) Le romancier Parvulesco : ” Devenir immortel… et puis mourir.” (n.r. – Să devin nemuritor și apoi să mor). – A bout de souffle – Jean luc Godart.
CITAT
Când mă uit la sora mea, care e anul doi la facultate, și la colegii ei, văd niște oameni care nu mai par dispuși să fugă pentru a trăi mai bine. Am senzația că sunt din ce în ce mai mulți tineri pentru care plecarea din țară nu mai este o soluție și ăsta cred că este un pas important în redresarea situației actuale. Cred că decizia de a rămâne duce la un fel de responsabilizare față de contextul politic pe care generația mea nu a avut-o.
Vlad Chiriță, regizor