În noiembrie 2018, doi tineri din Iași, pasionați de motoare și de aventură, au plecat în călătoria vieții lor: un tur al Americii de Sud. „Ne-am cumpărat biletele de avion abia în august. N-am avut planuri făcute, nu ne-am stresat prea tare. Ideea a fost simplă: să ne trimitem motoarele pe vapor în Columbia, pregătite să reziste vreo 20 de mii de kilometri, să luăm niște bani de buzunar cu noi și să plecăm la drum”, povestește Costeluș, care este economist de profesie.

Motoarele pe care au traversat continentul sud-american au fost un Vstrom dl 650, din 2004, și un CBR 600, „motocicleta de suflet a lui Cezar, aflată în proprietatea lui de 13 ani”, după cum povestește Costeluș.

De unde pasiunea pentru motoare?
Acum câțiva ani, am avut o idee nebună: să-mi umplu permisul de conducere cu toate categoriile. Așa că am făcut școala de șoferi profesioniști, camion autocar și remorcă, iar spre sfârșit mi-am dat seama că rămăsese A-ul. M-am înscris într-o iarnă, iar la școală am avut un accident destul de ciudat. Trebuia să merg drept pe o străduță, liberă de altfel. În stânga era gardul, în dreapta o clădire. Când am vrut să-ntorc, m-am oprit fix în zidul clădirii și m-am prelins ca un ou aruncat, spart, care curge și nu se mai termină. La examen, am picat traseul, la partea aia la care trebuia să mergi cu mâna stângă ridicată paralel și să ții motocicleta dreaptă vreo 30 de metri.

În acea perioadă, fratele meu lucra la o firmă de împărțit pliante și avea un moped BMW, o bicicletă pe care o alimentai în cadru, puneai doi litri de benzină și ceva ulei, după care mergeai o sută de kilometri. După nereușita cu examenul, luam mopedul seara și mergeam prin Iași, încercând exercițiile care nu-mi ieșeau. La următorul examen, am luat permisul, dar de condus un motor nu am făcut-o decât după trei-patru ani. Mi-era frică, iar prietena mea de atunci mi-a interzis să-mi cumpăr motocicletă.

Cum te-ai decis să mergi pe motocicletă până la urmă?
Când m-am separat de prietenă, primul lucru făcut a fost să-mi cumpăr un Kawasaki KLX 650. De atunci, în joacă, a început viața mea ca motociclist. Am mai avut un DRZ 400, cu roți de stradă, și-un CBF 600. Am început să ies din România și, până acum, am reușit să ajung pe motor în vreo 40 de țări de pe Glob. Cu Cezar, colegul meu de aventură, mă știu de mic, dar la un moment dat ne-am separat. De vreo șase ani ne-am reîntâlnit și-am început să călătorim împreună pe motoare. De fapt, e clar că nu-s genul de călător singuratic. Am avut noroc să-l reîntâlnesc și împreună să batem lumea.

Prin ce țări ai mers și cum a fost?
Prima ieșire adevărată a avut loc în 2014, în Balcani. Grecia, Bulgaria, Albania, Muntenegru, Bosnia, Serbia și România, împreună cu un prieten din Mangalia. În 2015, am făcut un trip lung prin Regatul Unit, până-n nordul Scoției, cu fratele meu. În 2016 am plecat în Norvegia, unde am văzut Nordkapp-ul, iar în același an am bifat și zona Europei de Sud-Est, Macedonia și Kosovo. Apoi, în 2017 am făcut un tur al Mării Negre, care, din cauza problemelor apărute în Crimeea, a devenit „tura de Baku”.

Cea mai tare experiență a fost tura în care am înconjurat, împreună cu Cezar, războiul ruso-ucrainean. Peste 900 de kilometri prin Ucraina, timp în care am fost întorși din drum de armata ucraineană, pe motiv că pe drum erau sniperi sau bombe ascunse în asfalt. Am mers în orașe în care clădirile încă fumegau după bombardamente, am trecut prin Cecenia, Daghestan sau Nagorno-Karabakh, zone cu risc ridicat de pericol. De asemenea, am făcut cunoștință cu nebunia șoferilor din Georgia ori cu partea aia de Turcia în care oamenii sunt atât de faini și darnici încât nu-ți mai venea să pleci.

Cum a fost impactul cu America de Sud?
Ne-am ambalat singuri motocicletele, în cutii de lemn placate cu OSB, le-am trimis din Iași în Hamburg, iar de acolo au fost urcate pe vapor și-n 16 zile erau ajunse la Cartagena, Columbia. Noi am ajuns la câteva zile după motoare și am pornit pe traseul stabilit dinainte: Bogota, Medelin, Cali, Ecuador, cu capitala Quito, apoi Peru, cu Lima, Nazca, Cusco și Machu Picchu, Bolivia, cu La Paz și Salar de Uyuni, toată coasta chiliană, cu ghețarul Perito Moreno, apoi spre sud, spre Argentina.

Impactul? America de Sud e o zonă săracă, clar. NU curată, NU foarte safe. Dar pentru noi nu au contat aceste aspecte. Sunt genul căruia îi place să caute „frumosul”, chiar dacă acesta se află într-o groapă de gunoi. Merg pe ideea că o țară e frumoasă sau urâtă prin oamenii care o locuiesc. Iar America de Sud e frumoasă, pentru că oamenii sunt ospitalieri, săritori, bucuroși să întâlnească un străin.

Cum arăta o zi obișnuită pentru voi?
Ziua începea cu Cezar care trăgea de mine. „Hai să plecăm, lasă somnul, să mergem”. De obicei, nu calculăm câți kilometri facem, ci ne orientăm în funcție de următoarea oprire. Am făcut și 200 de kilometri într-o zi, dar și 750. Uneori am mers și noaptea, pe întuneric. Prânzul îl luam pe traseu, iar seara se încheia, de regulă, cu o sticlă de ceva bun. Pauze nu prea făceam, în rest.

Ce loc te-a impresionat în mod deosebit?
Cel mai tare loc, pentru mine, rămâne ghețarul Perito Moreno. E ceva superb, pe care îl mai întâlnești probabil doar la Polul Nord sau în Antarctica. Să vezi blocurile de gheață, să auzi zgomotele. Să ai norocul să vezi cum se prăbușesc blocurile de gheață de 20 de metri și cad cu un zgomot asurzitor în apă. E pur și simplu impresionant.

Spune-mi, te rog, câteva întâmplări inedite din expediția voastră.
În Ecuador, am vrut să vizitez un parc național și să urc pe munte, la 4.800 de metri. La intrarea în parc, nu ne-au lăsat cu motocicletele. Ne-au zis că fie mergem pe jos, fie plătim o mașină să ne ducă sus. Normal că am sărit ca „arși”. Adică mașina putea merge mai departe, noi nu? Probabil era o afacere între ei și „transportatori”. Altfel, lumea în America de Sud te salută adesea. Opt din zece mașini îți dau flash-uri, iar șoferii îți fac cu mâna, îți zâmbesc. Le plac motocicletele, iar ale noastre ieșeau în evidență, pentru că acolo găsești rar motoare peste 300 de cmc.

Mi-amintesc frigul necruțător din deșert, tăios chiar și pe timpul zilei, deși pe cer soarele strălucește puternic. Alte lucruri inedite? Pinguinii din Punta Tombo, în Argentina. Gândește-te la sute de mii de pinguini într-o zonă deșertică, pe o căldură infernală. De asemenea, la peste 3.500 de metri am avut ceva probleme, adică dureri de cap, insuficiențe respiratorii sau stări de greață.

Știu că-n drumul vostru ați lipit numeroase stickere pe care scria „Iașul Centenar”. De unde ideea asta?
Da, pur și simplu am vrut să mă laud cu originea mea de moldovean, din Iași. Anul trecut a fost Centenarul, așa că m-am gândit să las „urme” în călătoriile mele. Am fost la primăria din Iași, am făcut rost de poza PDF cu „Iașul Centenar”, am mers la un centru de print și am făcut mai multe colante. Nu ne-a dat nimeni bani să facem asta. De fapt, n-am avut niciun fel de sponsor în expediția noastră.

Cât ați mers în total și cum au fost condițiile de drum?
17 mii de kilometri. Planul inițial a fost să intrăm cu motocicletele până la Rio de Janeiro, dar am renunțat. Pe drum ne-am întâlnit cu un motociclist brazilian, care ne-a sfătuit să nu intrăm în țară pentru că e periculos. Am fi ieșit în evidență, iar acolo sunt multe jafuri armate. Motocicletele le-am lăsat la Buenos Aires (nu aveam în plan să le aducem înapoi acasă). Nu am reușit să intrăm în Uruguay și în Paraguay, în rest am făcut cam tot ce ne-am propus.

Cât despre drum, am avut doar 350, maximum 400 de kilometri grei. Era vorba despre câteva drumuri cu piatră. În rest, am stat pe asfalt, cât de mult s-a putut.

Cum v-a schimbat aventura în America de Sud?
După fiecare ieșire, vii acasă și-ți dai seama că lucrurile după care ne zbatem noi zi de zi – o mașină mai bună, un telefon mai puternic, niște haine mai scumpe, o casă mai mare etc – nu îți vor aduce niciodată bucuria adevărată. Suntem mici, iar lumea e atât de mare și de frumoasă încât e păcat să ne chinuim pentru niște lucruri materiale, care în final nici măcar nu te fac fericit. Cred că fericirea o găsești când explorezi locuri noi, când întâlnești oameni noi, când auzi povești de viață, când te bucuri de un pahar de vin roșu pe o plajă pustie. Când te dai jos din avion și ești într-un loc străin, unde trebuie să te descurci singur.

Ce ar trebui să știe cei care vor să facă o excursie asemănătoare?
Nu sunt o persoană pretențioasă, nu fac figuri la mâncare sau la cazare, merg și pe ploaie, și pe frig. Dacă vrei să călătorești și nu ai destui bani, mai taie din cazări, mai ia un cort cu tine, încearcă un hostel, că la urmă nu rămâi cu locul în care ai dormit. Cu totul, noi am cheltuit 5.230 de euro în această expediție. Inclusiv taxe vamale, transport, benzină și cazare. 

E important să fii spontan și, evident, să ai ceva timp liber. Am întâlnit oameni care călătoresc aproape fără niciun ban, dar se descurcă. Văd lucruri, experimentează. Trebuie doar să fii puțin „nebun” și poți face cam orice în viața asta. De asemenea, e bine să pui toate posibilitățile pe hârtie și să scrii rezolvări pentru toate. Dacă se-ntâmplă ceva rău, tu ai deja rezolvarea, nu intri în panică. Panica nu e sănătoasă deloc într-o astfel de expediție.

Ce urmează pentru voi?
Sigur nu va fi ultima ieșire. Aventura supremă o văd în Africa, dar nu știu exact când vom ajunge acolo. Însă, cu siguranță, nici în 2019 nu vom sta acasă.

Pentru mai multe fotografii: https://www.facebook.com/Iasidaspresud/