Actrița Olivia Niță, cu puțin înainte de cucerirea Americii

Scris de Andrei Craciun 20-01-2017 3,902

Tânăra noastră actriță (29 de ani) are rolul principal într-un serial produs de Channing Tatum, care se anunță hit peste Ocean. A făcut facultatea în Anglia, la Coventry. Intrase și la master, în California, dar până la urmă a rămas aici, cu noi, în România. Cum și de ce? 

Olivia Niță este actriță. Joacă și la Național, și la Green Hours, dar și la Godot, în proiecte ale companiei Jamais Vu, din jurul regizorului Matei Lucaci Grunberg, alături de Mădălina Craiu sau Irina Antonie.

Olivia a studiat vioara. Mai târziu, a trecut la violă. Până la urmă a dat la Teatru, la UNATC. De fapt, a debutat încă de la unsprezece ani, când a jucat la Naționalul bucureștean într-un spectacol-simbol pentru scena românească – O scrisoare pierdută, în regia lui Alexandru Tocilescu. Olivia era fetița lui Ghiță Pristanda, și cânta la vioară.

Olivia a început UNATC-ul, dar și-a terminat studiile în Anglia, la Coventry. Apoi a intrat și la master, în California, la Institute of Arts, dar era prea costisitor, așa că a rămas acasă, în București, unde face o frumoasă figură în teatrul independent.

Dar marea carieră a actriței este în film. Are, de exemplu, rolul principal din Iron Fisting, un serial produs de Channing Tatum şi A24 . Serialul acesta se va difuza în acest an Statele Unite ale Americii. Este cu milițieni români din anii `80. Așa au vrut americanii să facă.

Până când nu va ajunge și ea o mare vedetă internațională, și atunci de unde atâtea interviuri cu presa din țara noastră, v-o prezentăm pe Olivia Niță, așa cum este ea acum, la douăzeci și nouă de ani, în plină ascensiune.

olivia7

Cum arată o zi din viața Oliviei Niță, domnișoară?
O zi din viața Oliviei? Depinde și de zi. În primul rând îmi beau cafeaua, nu se poate altfel.

La ce oră te trezești dumneata? Ești matinală?
Da, oarecum. Depinde, am perioade în care ajung să mă culc foarte târziu, și atunci se dezechilibrează puțin somnul, dar, într-o zi obișnuită, cel târziu la 10:00 mă trezesc. Asta dacă n-am avut repetiții de noapte sau filmări de noapte și trebuie să mă refac puțin.

Bei o cafea tare…
Primul lucru pe care îl fac este să mă duc să beau o cană mare de cafea tare – la ibric, așa îmi place –, după care…

Dansezi?
Nu dansez, dar îmi pun muzică și mă pregătesc…

Ce muzică îți place?
Depinde, mi-am dat seama, când mă mai întreabă prietenii ce ascult, că diferă în funcție de perioadă și de ceea ce descopăr.

Olivia e în perioada Electric Love

Acum în ce perioadă ești?
Acum am descoperit o trupă – de fapt, e un artist –, Borns, și o melodie care îmi place foarte, foarte mult; se numește “Electric Love”.

O asculți pe repeat?
N-o ascult pe repeat, dar o ascult. Mi-am dat seama că de fiecare dată îmi adaug câte o melodie în playlist, în funcție de perioadă.

Și acum e “Electric Love”.
Acum sunt în perioada acestei piese. Anul trecut eram fan The Doors, ascultam numai Doors. Ascult mai multe, ascult de toate.

În Marea Britanie, cât ai făcut tu școală acolo ca să te faci actriță, cine te ținea pe tine pe mâncare?
În Marea Britanie mâncam foarte mult fastfood și semipreparate.

Ai acumulat o greutate excesivă?
Da.

Câte kilograme?
Nu știu, dar am pus câteva. Nu mai țin minte.

Ai revenit la formele filiforme de altădată?
(Râde) Da. Mi-am revenit. Nu gătesc în mod special…

Ai făcut eforturi fizice să revii sau ai revenit de la sine?
Am revenit de la sine.

Ești leneșă?
Nici pe departe!

Deci mănânci, în ciuda aparențelor.
Da, mănânc. Apoi depinde ce-mi rezervă ziua – dacă am repetiții, pornesc spre repetiții.

Ești fericită, Olivia?
Chiar m-am gândit că o să-mi pui întrebarea asta!

Sunt atât de previzibil…
Nu, dar este una dintre întrebările pe care cei mai mulți oameni o adresează, mai mult ca să vadă reacția decât răspunsul. Da, în momentul ăsta sunt fericită.

Când ai plâns ultima oară? Azi ai plâns?

N-am mai plâns de ceva timp.

Ai parale să mănânci.
Nu consider deloc că am parale.

Conduci autoturism?
Nu, nici nu am. Am doar carnet.

Mergi cu metroul?
Da, cu metroul, cu RATB-ul.

Există vreo șansă ca admiratorii dumitale să circule în aceeași garnitură de metrou cu dumneata?
Da. N-o să spun acum pe ce rute, pe ce magistrale. (râde)

Regreți că n-ai plecat în California, că ai intrat la master și acolo, tocmai la Los Angeles, și n-ai avut bani să mergi?
Nu știu, m-am gândit cum ar fi fost; am încercat să-mi imaginez cum ar fi arătat viața mea dacă aș fi avut șansa să urmez masterul din California.

Călătorești mult?
Da.

Unde te duci?
Am avut ocazia să călătoresc foarte mult cu orchestra în timpul liceului, când studiam viola, după ce înainte studiasem vioara.

Era bună la vioară?
Da, era foarte bună.

Cum ai ajuns dumneata la muzică?

Mamei mele i-a plăcut foarte mult muzica. Nu ne-a forțat niciodată (n.m. – pe Olivia și pe cele două surori ale ei, care au cochetat și ele cu domeniul artistic), în momentul în care i-am spus că vreau să fac teatru, nu mai vreau vioară, n-a fost niciun fel de discuție. A zis ok.

Vine să te vadă la teatru?
Da. Și mama, și tata, și sora…

Sora ta, pianista?
Da. Și cealaltă.

Cealaltă, non-pianistă.
Da, ea lucrează în cu totul alt domeniu, în marketing. (râde)

Au și copii?
Da, cea mare da. Am o nepoțică de 12 ani.

Îți zice tanti?
Nu, îmi zice Olivia.

Tu ai copii, Olivia?
Nu.

Ce mai aștepți?
Momentul potrivit.

Să ai și tu o familie cu trei copii, nu? Nu ești pentru o familie tradițională?
Nu vreau să intru în discuția asta! Nu, în sensul ăla nu. Nu cred că trebuie să am un anumit număr de copii…

Ești genul care se va mărita vreodată?
Da, cred că da.

Ești fată de casă?
Nu. În primul rând, nu gătesc bine, așa că de stat acasă, nici dacă aș vrea să… (râde)

Nu se poate face nimic cu tine!
Nu.

Dar știi să comanzi – pizza și astea?
Ah, da, da.

Comanzi ca nimeni alta?

Ți-am zis, nu mor de foame și nu ard mâncarea!

Dar ciorbă știi să mănânci?
Da.

Ai un viitor în filmul românesc! Dacă știi și să mergi pe stradă…
(Râde) Știu și să merg pe stradă, deci am toate cunoștințele de bază.

Și să taci așa, îndelung.
Și asta.

Știi să taci?
Da, da.

Ești guralivă de felul tău?
Depinde de context.

Îi toci pe oameni cu gura până îi aduci la exasperare?
Depinde de oameni, depinde de context.

OLIVIA8

Olivia a debutat la Naționalul Mare la 11 ani

Când erai mică, ce îți doreai să te faci când aveai să fii mare?
După experiența cu Teatrul Național (n.m. – Olivia a debutat la unsprezece ani, în O scrisoare pierdută, de Alexandru Tocilescu, în rolul fiicei lui Ghiță Pristanda; cânta la vioară), mi-am dorit să fac teatru.

Dar la experiența asta cum ai ajuns?
De pe treptele școlii. Țin minte perfect ziua aia.

Au venit ei în școală să caute o fată care cântă la vioară?
Da. M-au văzut la școală. Aveam 11 ani.

Și trecerea la violă când s-a făcut? În adolescență?
După ce am terminat clasa a VI-a.

Ai zis: „Băi, nu mai suport! Vreau viola!”.
Da.

Ce te-a atras către violă?
Devenise un trend, cumva, chestia asta cu mutatul la violă, tocmai în ideea de a se pleca în orchestre internaționale. Erau foarte căutate.

Dar ție îți place în țara noastră!
Îmi place și în țara noastră, da.

Starea ta de sănătate e fragilă?
Nu.

Efectuezi exerciții fizice? Alergi?
Nu. Mi-am propus; am reușit într-o vară să mă țin de sală cât de cât constant, după care am intrat în repetiții, s-a dat programul peste cap și nici c-am mai reușit să continui.

Ai câine, pisică – animale de casă?
Am pisică.

Cum o cheamă?
Merlin. De la Merlin, vrăjitorul. Deși e mâță, nu e motan. Dar nu contează. I-am zis: „Pe tine te cheamă Merlin!”. (râde)

Și e castrată, n-are pui?
N-are.

Ce culoare are?
E tărcată, negru cu roșcat și alb. Și are un fel de radical pe frunte; pare așa, foarte încruntată.

Reclame faci?
Fac și reclame, da.

Ai locuință proprietate personală?
Da, dar nu este cumpărată de mine.

Ți s-a oferit.
Da.

Deci cochetezi cu ideea să rămâi pentru totdeauna aici, cu noi, cu românii.
Nu cochetez în niciun fel, cu nicio idee.

Te lași dusă de vânt…
Nu, nu mă las dusă de vânt, dar de obicei îmi iau deciziile și în funcție de ce se întâmplă. Încerc să fiu destul de calculată, dar nu rigidă în principii.

Ai și tu o violă acasă, mai pui mâna pe ea, din când în când?
Da, da, da. Am, de fapt, două viole și trei viori. Și un pian.

E scumpă viola? Cât e o violă?
Depinde de calitate. Eu am avut una destul de bună, dar…

Așa, viola săracului.
Chiar nu mai știu prețurile. Gândește-te că eu n-am mai fost în industrie, în branșa muzicienilor profesioniști de zece ani!

La concerte mergi?
Da, merg la concerte.

La Ateneu?

La Ateneu de obicei.

Și nu te râd foștii tăi colegi, că ai ajuns actriță și ei cântă pe la New York? Ești rușinea lor?
Nu, nici pe departe! Dimpotrivă!

Se mândresc cu tine?
Nu știu, da. N-am de ce să-mi fie rușine.

Ce te-a determinat pe dumneata să dai la Actorie?

Ți-am zis, de mică mi-a plăcut chestia asta, odată ce-am intrat în lumea asta…  „Tu, tu cu vioara! Vrei să joci într-un spectacol la Teatrul Național, în regia lui Alexandru Tocilescu?”. Aveam 11 ani, cum să nu-mi placă?

Și acolo te-au primit bine în echipă?
Da.

Ce actori evoluau în acel spectacol memorabil?
George Ivașcu, în rolul lui Tipătescu; Magda Catone – Zoe; Răzvan Vasilescu, rolul lui Pristanda – tata pentru mine; Florin Zamfirescu – Dandanache. Mircea Albulescu, Dan Puric, Marius Vizante…

Albulescu cine era? Trahanache?
Nu, era Farfuridi. Trahanache era Ion Lucian.

„Din această dilemă nu puteți ieși… Am zis!”.
E o piesă frumoasă.

Dar nu te-au lăsat pe tine să zici cuvinte!
Rolul a fost destul de consistent, nu mă așteptam. Practic, în orice scenă era Ghiță, eram și eu. Și nu doar prezentă.

„Ghiță, Ghiță, pupă-i în bot și papă-i tot!”.
Așa este. Am avut pe atunci și cronici scrise despre mine!

Da? „Fetița cu vioara”?
Fetița cu vioara!

Le păstrează mama ta într-un sertar, nu?
Da! (râde)

Dar nu le-a mai văzut nici măcar ea, de peste zece ani!
Nu, chiar zilele trecute căutam eu ceva și am dat peste caietul-program al spectacolului.

Ai plâns?
Nu, dar m-am uitat cu drag la el.

Și crezi că așa te vei uita peste 18 ani la cea care ești astăzi?
Da, de ce nu?

Ești împăcată cu dumneata?
Da.

Ești un om calm, echilibrat psihic?
Da, consider că da. Nu prea iau decizii rapide.

Arunci cu lucruri în oameni?
(Râde) Nu.

Înjuri?
Din când în când, da. Dar nu te gândi că e cine știe ce mahala în jurul meu!

Olivia a fost foarte bine primită de colegii britanici

olivia2

 

Deci societatea britanică nu te-a dezamăgit.
Nu.

De Brexit-ul ăsta ce zici dumneata, care ai stat pe acolo?
Oh, m-a durut!

Ai fi vrut să rămână aici, cu noi, în Europa?
Da.

Dar l-ai simțit venind, când venea?
Nu, atunci nu.

Te-a luat prin surprindere?
Eu, când am plecat, eram destul de speriată. Plecam în anul III de facultate într-un mediu în care oamenii deja sunt de ceva vreme împreună, într-o țară în care nu mai fusesem nici măcar în călătorii. Plecam să fac teatru în limba engleză, într-un cu totul alt sistem, pe care nu îl știam. Și am fost destul de speriată de ce o să găsesc. Și am avut noroc, am intrat într-un grup de oameni care m-au primit foarte cald, în ciuda prejudecății vizavi de britanici.

Poate și faptul că ești blondă cu ochii albaștri te-a ajutat.
(Râde) Nu știu, ne-am înțeles bine, am rămas prieteni cu mai toți colegii mei.

Ei ce fac? Actorie?
Unii da, alții au renunțat. Sau predau.

E mult mai dur acolo.
E mult mai dur. Dar și la noi este dur. Dacă stăm să ne gândim că în Anglia sau în America e mult mai dur, și dacă luăm aici raportul între numărul de actori și câte producții și spectacole sunt făcute, ne apropiem… În plus, la UNATC termină enorm de mulți actori. În momentul în care bagi un student la Actorie, tu îi confirmi că are stofă de asta. În momentul în care îl bagi și la Master, îl întărești convingerea asta.

Și colegii dumitale ce fac acum, teatru?
Colegii mei de aici? Unii fac teatru, film.

Mai zi-mi niște nume, cu cine ai fost dumneata în generație.
În generația de licență, până să plec în Anglia, am fost cu Letiția Vlădescu, Cristina Florea.

Era bună Letiția? A intrat prima, așa zice.
Da, mie mi s-a părut foarte bună. Cred că da, așa a fost. Noi am fost din grupe diferite, nu am lucrat foarte mult cu ea. Nu am ajuns să lucrăm împreună până acum.

Ești hipsteriță, domnișoară?
(Râde) Conform unora, așa aș fi considerată.

Mergeți pe bicicletă?
Nu.

Aveți pălărie?
(Zâmbește) Am pălărie, dar n-are nicio legătură.

Ați salva planeta?
Nu mă implic în mod special în acțiuni…

Nu mărșăluiți pentru chestii.
Nu.

Stați acasă? Ieșiți din casă, dacă vă pasă!
Nu, nu stau acasă. Ies din casă dacă e ceva în care cred și dacă nu se transformă în altceva.

În altceva în care nu credeți?
Da, pentru că s-au întâmplat anumite chestii…

Cu #Colectiv, cu astea?
Nu aș vrea să vorbesc nimic despre politică.

Nu e politică, e implicarea ta, ca tânără.
Ba da, automat este și politică.

E despre cum te uiți tu la societatea în care trăiești. Ce nu îți place la noi, în societatea românească?
Consider că mentalitatea românească, în general, e ca toată lumea să lucreze în propriul interes. Oricât s-ar susține că suntem uniți, că uniți salvăm…

Ne lipsește solidaritatea?
Da. Chiar și cu protestele de anul trecut, la două zile după Colectiv… Erau câțiva care chiar erau acolo pentru ceea ce s-a întâmplat… Și restul grupulețe, grupulețe. ONG-uri și grupuri care aveau propriul interes și… Nu erau uniți, să ceară același lucru. Asta consider.

Asta te-a deranjat?
Nu m-a deranjat, fiecare este liber să ceară ce consideră. Mi se pare că fiecare susține câte o chestie până când obține ce vrea… 

CITAT: “Încerc să mă înconjor cu oamenii cu care am anumite puncte de vedere comune și, până la urmă, cam asta înseamnă prietenia. Cam asta facem toți – să fim în largul nostru, să schimbăm idei… Mă simt foarte bine alături de colegii cu care lucrez acum.” Olivia Niță, actrițăOLIVIA6.CREDITFOTOCLAUDIUCIPRIANPOPA