Fiti generosi, impartiti acest articol si pe…Share on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+

Gabriel Kreindler, triplu medaliat olimpic internațional la matematică, licențiat la Princeton, are un master la Oxford, își dă doctoratul în economie la MIT (Massachusetts Institute of Technology). Cum gândește?

Gabriel Kreindler e din Drumul Taberei. Părinții săi sunt ingineri. A avut un bunic evreu – de acolo și numele. S-a născut în ajun de Sfântul Ion, acum 27 de ani, dar nu i-au spus Ion, nici măcar Ionuț. A fost olimpic internațional – a luat, în liceu, de două ori argintul și o dată aurul. A învățat matematici la Princeton. Apoi a făcut un master în economie la Oxford. Acum face un doctorat la MIT. A muncit un an în Maroc – într-un proiect legat de un studiu de cercetare despre microcredit.

M-am întâlnit cu Gabriel și cu jumătatea lui, Gabriela Neneciu, la o cafenea din centrul orașului București. Am ajuns întâi eu. Apoi, Gabriel. L-am recunoscut, dar am tăcut. Purta un rucsac în spate, avea ochelari și se uita pierdut în jur, zâmbind ca un turist american. Era limpede că el este acela. Am schimbat două sms-uri, l-am rugat să se îndrepte spre masa unde îl aștepta singur un cetățean posac înveșmântat într-un tricou galben pe care scria “Catalunya”. Ne-am strâns mâinile, ne-am vorbit, ne-am despărțit amici. Fotograful Daniel Vrăbioiu a venit și el la întâlnire și l-a fotografiat.  Gabriel Kreindler e una dintre mințile strălucite din România. Iată cum gândește.

gabrielinportbagaj.

Ce faci acum?
Fac un doctorat în economie la MIT. Cambridge, Massachussetts.

Cum e acolo?
E bine.

Nu aveți pshiopați prin campus care să vă caute să vă omoare?
Nu prea. Ba da, de fapt. Mai sunt, se mai întâmplă, dar până acum am scăpat.

Traseul tău academic care a fost, Gabriel?
Am început făcând mate.

Unde?
În România.

Să o luăm cronologic. Te-ai născut, ai copilărit în Valea Argeșului din Drumul Taberei sau ceva, la capătul tramvaiului 41, care nici nu exista pe atunci.
Așa e.

Ai făcut școala la o școală de cartier de acolo, presupun. La care?
Da, unde am avut un profesor extraordinar de mate.

Cum îl chema?
Smarandache. Ștefan Smarandache. A ieșit la pensie.

Îl cunosc! Culmea. Ce mai face profesorul Smarandache?
E bine.

A ieșit la pensie, cred.
Da, a ieșit, dar e un om așa de puternic încât i-a luat mult să iasă la pensie. El, Smarandache, m-a format.

După ce te-a șlefuit Smarandache ce-ai făcut?
Am fost la Liceul Tudor Vianu și am făcut matematică.

Vianu e Liceul de Mate-Info numărul 1, nu? Cel mai bun liceu din București.
Unul dintre cele mai bune.

Și de aici ai plecat direct în America, la Princeton. Ce ai studiat la Princeton?
Am făcut mate iar în sistemul american, na, am făcut multe alte chestii, cumva forțat.

Ai făcut și voluntariat?
Nu.

Nu era obligatoriu?
Nu. E obligatoriu în colegiu ca să intri la universitate. Au o cu totul altă cultură, oamenii sunt încurajați să-și găsească drumul în feluri pe care nu le cunoșteam și nu le-am înțeles de la început.

gabrielintr-unmomentderelaxare

GABRIEL KREINDLER SE DESPARTE DE MATEMATICA PURĂ

Și cum s-a produs îndepărtatea de matematică?
(tace câteva secunde).

Sau nu te-ai îndepărtat de matematică?
Ba da, m-am îndepărtat de matematică. Am luat niște cursuri de științe politice cu un profesor român.

Cum îl cheamă?
Grigore Pop-Elecheș. Are un frate, Cristian Pop-Elecheș, care e și el profesor, dar de economie.

Unde predau?
Grigore predă la Princeton, iar Cristian predă la Colombia.

Și Grigore te-a îndreptat spre ce? Spre economie?
Nu neapărat, spre științele sociale în general. El preda un curs despre politica țărilor post-comuniste, România fiind firește inclusă aici. Fiind și el român, evident că am lucrat altfel, mai bine. Mi-am dat seama că această chestie mă pasionează mult mai mult decât matematica pură.

Ai trecut din abstract în concret.
Absolut.

După aceea ce ai făcut?
Mi-a luat foarte mult ca să-mi dau seama ce trebuie să fac mai departe. Și am fost să-mi continui studiile cu un master, la Oxford.

În economie?
Și-n economie faci multe lucruri foarte abstracte la început, după care încet-încet mergi înspre concret.

De ce n-ai rămas la Princeton?
În general nu se rămâne la aceeași universitate. Am vrut să încerc.

Gabriela, soția ta, unde era în tot timpul acesta?
Noi ne-am întâlnit când eu eram în anul trei de facultate, pe care l-am făcut la Paris. Ea călătorea.

Tu student, venit de la Princeton cu o bursă să înveți carte la Paris. Ea, călătorind din România la Paris. Cum v-ați întâlnit?
În Paris oamenii se întâlnesc.

A fost o dragoste fulgerătoare concretizată într-un mariaj rapid?
Destul de repede da, cam în doi ani.

La câți ani te-ai căsătorit?
La 23.

Și la Oxford?
Eu am studiat iar Gabriela și-a căutat de lucru fără succes.

La Oxford cum a fost?
Am studiat economie, sociologie și educația preșcolară și am aflat despre consensul academic privind educația preșcolară.

Și cu Marocul? Știu că ai fost și în Maroc.
După ce am terminat la Oxford doi ani, am lăsat cu totul părțile mai abstracte din economie am zis că vreau să mă axez pe țările în curs de dezvoltare. Intrasem deja la MIT, unde urma să fac un doctorat, care de fapt durează cinci ani, dintre care doi sunt de master și alți trei pentru cercetarea propriu-zisă. Abia acum, în toamnă, o încep.

Tu aveai în plan în tot timpul ăsta să te întorci în România și să lucrezi ceva aici?
Încă nu am o idee clară despre ce va fi. E așa de deschis. Unele proiecte sunt legate de educație, de corupție, poate și de romi.

Era cazul să-și dea cineva un doctorat în corupție?
Mai sunt, mai sunt.

Ai obiect de studiu destul.
Am. Dar și alte subiecte, care n-au nicio legătură cu România, mă atrag. 

OI001389

Foto: Daniel Vrăbioiu

GABRIEL KREINDLER VREA SĂ RĂMÂNĂ ÎN CERCETARE

Nu te gândeai să îți faci un ONG sau să intri în administația de top și de aici să schimbi ceva? Te vezi lucrând mai degrabă în mediul academic, sau în sectorul public, sau în antreprenoriat, în privat?
Probabil că mediul academic mi se potrivește cel mai bine. Sau pseudoacademic – mari organizații care fac cercetare dar nu sunt propriu-zis academice.

Mai ai trei ani deci?
Am terminat partea de cursuri, echivalentă unui master.

Altul decât cel de la Oxford, așadar.
Altul.

Îți place să tot faci.
Îmi place, da.

Acum, doctoratul efectiv. După care nu știi… Vrei să te întorci în România sau rămâi în America?
Habar n-am. Deocamdată e bine acolo.

Și în Maroc? Tot nu mi-ai spus.

A fost o pregătire, o experiență de lucru. Mă ocup de aspectele cele mai practice de implementare a unui sondaj care era legat într-adevăr de un studiu de cercetare. Era făcut de un cercetător de la MIT.

Și unde ai fost în Maroc?

N-am văzut deșertul, în rest – peste tot.

Unde ai locuit?
În Rabat.

Și cât ați stat acolo?
Un an întreg.

De ce ți-a plăcut așa de mult în Maroc?
Totul. E o țară superbă cu niște oameni foarte interesanți.

Și românii sunt.
Așa e, dar pentru mine în Maroc a fost pentru prima și ultima oară când am lucrat, când am avut un job, nine to five (n.r.: de la 9 la 17), week-ends off (n.r. – week-end-urile libere).

Și ți-a plăcut, zici.
Mult.

Ești unul dintre puținii oameni care pot fi auziți făcând o asemenea afirmație. Nu știu dacă îți dai seama de raritatea acestei chestiuni.
Problema e că doctoratele au tendința să-ți mănânce timpul lent, fără să faci nimic, dar te stresează continuu. Așa că nu ai weekend-urile libere, ești conectat tot timpul, deși nu faci mare lucru efectiv.

gabrielinmunti

GABRIEL KREINDLER N-A ZĂBOVIT ÎN CASABLANCA

Ai văzut tot – Casablanca, Marrakech…
Peste tot!

Dintre toate barurile din lume, ați băut și voi o cafea la Rick’s Café?
În Casablanca n-am stat prea mult. Era o metropolă, era foarte aglomerat. Am fost mult la munte, îmi place în natură.

Ați făcut hiking (n.r. – plimbări în natură)?
Da.

Ești foarte americanizat, Gabriel.
Nici nu-mi mai dau seama.

Când te mai întâlnești cu colegii tăi din țară…
Păi, și ei sunt tot în America (râde).

Și cum vezi tu Gabriel ce se mai întâmplă prin țara noastră venind aici doar în vacanțe?
În ce sens? Din ce punct de vedere?

Când te uiți așa, în jurul tău. E mai bine, e mai rău? Se schimbă lucrurile?
Depinde cum definești perioada.

Tu de câți ani ești plecat?
Din 2005.

GABRIEL KREINDLER VEDE LUCRURILE LUÂND-O ÎN SUS

Bine, atunci: în acești ultimi zece ani.
Cred că în medie lucrurile se mișcă în sus. În toate discuțiile pe care le am cu oameni care sunt aici încerc să argumentez că lucrurile totuși o iau în sus.

Ei spun că lucrurile merg din rău în mai rău?
Da, dar eu le argumentez. În ultimul timp am devenit însă și eu un pic mai sceptic.

De ce?
În general mi se pare că până în 2007 s-au făcut multe lucruri pe bandă rulantă, legi și așa, pentru că trebuia să intrăm în Europa. Iar acum avem mai multă independență, dar…

O gestionăm prost?
Da.

Cadrul legislativ e totuși în vigoare, cumva funcționează.
Pare că funcționează. Dar poate fi și demontat ușor.

Cred că e și o forță foarte mare de rezistență la schimbări.
Cu siguranță. E vizibil. Oamenii par totuși că au început să reacționeze.

Ai urmărit și protestele din toamna trecută? Cum s-au văzut ele din America?
Da, le-am urmărit puțin.

Cum se vedeau din Massachusetts?
Sora Gabrielei era aici și ea participa și vorbeam mult cu ea. Era clar un lucru pozitiv.

Cauzele se înțelegeau exact?
Rezumatul din câte înțelesesem eu era ceva de genul: la început a fost Roșia Montană, apoi o chestie mai generală de protest pentru o bună guvernare. Și m-a bucurat foarte mult. Unul dintre lucrurile pe care le-am învățat în studiul acela de politică post-comunistă era că societățile acestea post-comuniste sunt mai apatice și mai puțin organizate. Nu știu dacă e un răspuns la supraorganizarea de dinainte și la voluntariatul forțat, dar cumva oamenii se asociază mai puțin. Protestele din toamnă trecută au fost ca o renaștere.

Ai simțit că se mișcă lucrurile.
Categoric, da. Oamenii se asociază în mod non-guvernamental mai ușor și mai mult în alte societăți, chiar și în cele foarte religioase. Pe chestiuni sociale, în general – charity (n.r. – filantropie) sau… Un exemplu tipic – Frăția Musulmană din Egipt, mult-mult timp a fost o chestie foarte socială.

Serviciile sociale ale religiei… Dar acestea sunt foarte prezente și în Statele Unite ale Americii. Sunt comunități întregi construite pe serviciile sociale generate de cultul neoprotestant din respectivul oraș.
Așa este.

Tu când ai dat la doctorat acolo aveai deja o teză sau cum funcționează sistemul?
Nu. Am avut doar un dosar cu niște scrisori de intenție. N-a trebuit să vin cu un proiect.

Urma să te lămurești tu ce o să faci.
Și încă urmează.

Nu ești lămurit?
Nu de tot.

Ai un profesor care te îndrumă, care te coordonează?
Da. Dar nu sunt în urmă, e parcursul normal.

Nici ceilalți nu știu încă.
Poate că știu un pic mai bine decât mine, dar acesta este parcursul normal.

Și ca vârstă cum sunt colegii tăi?
Sunt unii foarte tineri și majoritatea de vârsta mea. Puțini mai în vârstă.

GABRIEL KREINDLER DĂ VINA PE SMARANDACHE

Tu când ești născut?
În 1987.

În ce zi?
Pe 6 ianuarie.

De Bobotează. În ajunul Sfântului Ion. De ce ți-au dat numele Gabriel și nu Ion?
Nu știu!

Nu ți-ai pus întrebarea asta niciodată?
Niciodată. (n.m.- intervine râzând și soția lui Gabriel, Gabriela, prezentă și ea la interviu: Ca să o întânească pe Gabriela și să fim destul de ridicoli împreună).

De ce? Gabriel și Gabriela… e foarte frumos.
Da, e OK.

Tu ești singur la părinți?
Nu. Mai un frate mai mare.

Și el ce face?
Lucrează în Paris, în Franța.

Deci voi sunteți toți deștepți în familia aia.
(râde).

Ai tăi ce sunt?
Ingineri amândoi. Sunt ingineri.

Fratele tău a studiat tot cu Smarandache?
Da, eu dau vina pe Smarandache.

Și el tot înspre matematică a mers?
Lucrează la aparatură pentru făcut muzică – sintetizatoare, DJ-ială.

De aia te-ai dus tu la Paris, ca să stai la el.
Da, am locuit împreună.

Câți români suneți la MIT? Ai o idee?

Mulți, foarte mulți. Sunt într-o organizație.

Și tu faci parte din ea?
Nu. Nu m-am întâlnit decât ocazional cu alți români acolo.

Există și Liga Studenților Români din Străinătate.
Am auzit și de ei, dar n-am interacționat.

Interesant parcurs ai mai avut, Gabriel. Văd că duci în spate un rucsac, așa, de montagnard. Urci pe munți, ce faci?
Mai urcăm.

În Bucegi, pe Jepii Mici, unde te duci?
În Piatra Craiului.

Acolo îți place ție? E un parc natural, o rezervație, acolo. E frumos. De ce te duci acolo?
Sincer? Îmi place și că e foarte rapid. Într-o zi poți să faci ceva fantastic – să ajungi undeva improbabil și să te întorci seara. Super!

Ești adeptul eficienței americane.
Da. Mă gândesc să facem un camping mai lung, dar nu cred că am reuși (n.m. Gabriela intervine: constrângerea e legată și de mine, căci îmi place să mergem cu cortul, dar mai concentrat, nu perioade lungi). Da, cred că în a patra zi aș turba. Îmi place în idee. A patra zi pe un traseu de tracking… nu! Deși am făcut asta în Maroc, o chestie mai lungă și acolo nu ne-am plictisit.

Folosești foarte des cuvintele acestea – “super”, “fantastic”. Repet: ești foarte american, Gabriel…
I mean them (n.m. – în sensul de: le folosesc pentru că eu cred în ele).

Pe aici, nu sunt multe lucruri cărora să le poți spune că sunt super”.
Extraordinare însă sunt.

Extraordinare în întregul înțeles al cuvântului, da.
Da.

Și cu Olimpiadele de Olimpiadă care e povestea? Cum funcționează?
Am început din școala generală și am continuat și în liceu, normal.

GABRIEL KREINDLER A LUAT AURUL DIN A TREIA ÎNCERCARE

Ai fost în lotul antrenat de profesorul Radu Gologan, nu?
Da.

Și care sunt performanțele tale, Gabriel?
Performanțele mele: am fost de trei ori la olimpiada internațională, am două medalii de argint și una de aur.

În anii liceului.
Da.

Și de ce ai luat doar argint? N-ai putut mai mult?
Am luat și aur.

Păi din a treia încercare…
(râde). Da, probabil că nu eram făcut pentru performanțe academice mari, pentru că ajungeam acolo și eram așa de fericit că eram acolo încât nu mă mai puteam concentra.

Unde s-au desfășurat aceste olimpiade?
Prima oară a fost în Japonia, ceea ce a fost un plus extraordinar, apoi în Grecia și în Mexic.

Dar înțeleg că se dau multe medalii de fapt. Oamenii cred că ai luat argintul și ești pe locul doi, ca la Jocurile Olimpice, în sport. Dar de fapt se dau cincizeci de medalii de argint sau ceva.
Așa e. Corect. Jumătate din participanți iau medalii. Și sunt mulți. Din multe țări.

E cumva mitizată toată povestea asta, ceea ce nu-ți scade din merite, dar e adevărat.
Da. Și în România există și un fetiș… Sau poate că fetiș e mult spus, dar există un fel de cult pentru chestia asta cu olimpiadele internaționale de matematică, o plăcere.

Vine din comunismul rusesc treaba asta cu elitele. E un fel de organizare estică a societății.
Cu elitele? Da, probabil. Da, așa este.

Dacă sistemul nu funcționează, trăiești pentru excepții. Cred că trăim de fapt într-un cult pentru excepții. Și America își popularizează excesiv eroii, dar eu îi văd ca pe niște eroi de consum. În România dacă ai ajuns o dată numărul 1 mondial la tenis rămâi numărul 1 până la moarte, nu contează că de atunci au mai fost cinci sute de oameni care au ajuns numărul 1.
Așa este. Plus că sunt o groază de personalități care după aceea ajung foarte rău.

GABRIEL KREINDLER NU CREDE CĂ BANII PENTRU OLIMPICI SUNT SOLUȚIA

Aici ești pe toată viața.
Statul e cumva obligat să te susțină și…

Să-ți dea rentă viageră, să te îndoape.  Voi n-aveți ca olimpici la matematică rentă viageră, nu?
Nu. Dar primeam niște premii serioase. În bani.

Cam cât de serioase?
Mii de euro.

Cam cât?
Nu mai știu exact, chiar nu mai știu. Trei mii? Patru mii?

Pentru fiecare medalie.
Cam așa ceva.

Și ce ai făcut cu banii?
I-am pus în bancă. Nu m-am atins de ei.  A fost un scandal acum câțiva ani când s-au blocat fondurile, s-ar putea să fi fost chiar anul 2010, când s-au tăiat pensiile și salariile bugetarilor cu 25%.

“Ce facem? Ne mor olimpicii, săracii!, de foame…”. Genul ăsta de abordare?
Da.

Și s-au rezolvat?
Până la urmă, da. I don’t know how you feel about that… (n.m. – Nu știu ce credeți voi despre asta).

Despre ce – că s-a rezolvat pentru olimpici?
Da. Că s-a reluat tradiția și s-a rezolvat pentru olimpici.

Nu prea sunt de acord, evident. Dar, asta dacă am trăi într-o societate sănătoasă. România e bolnavă și poate că e într-un fel bine, deși continui să încurajezi acest cult păgubos pentru excepții, în loc să reformezi sistemul. Banii aceștia ar putea fi folosiți mai eficient, altfel.  Ar putea fi mai bine investiți în termeni de eficiență.
Și eu cred la fel. Absolut de acord. Și din proprie experiență îți spun că de fapt puțini ar fi făcut treaba asta pentru bani. Competiția în sine era destul de atractivă, era interesantă. Competiția ne motiva. Banii erau cireașa de pe tort. Dacă n-ar fi fost, n-am fi suferit prea mult.

Ce coeficient de inteligență ai, Gabriel?
Habar n-am.

GABRIEL KREINDLER NU ȘTIE CE COEFICIENT DE INTELIGENȚĂ ARE

Nu ți l-ai calculat niciodată? Nu te-a interesat? Nu ești și tu în MENSA (n.m. – organizație care dă patalama la mână celor mai inteligenți 2% oameni de pe pământ)?
Nu. M-am antrenat atâta la teste. Știu că sunt bun la teste, toată viața asta am făcut – am dat teste. Probabil că m-aș descurca bine, dar ce importanță ar avea? N-am avut curiozitatea asta niciodată. Acum câteva săptămâni am dat ultimul examen scris și sper că am terminat definitiv cu chestia asta. Abia așteptam.

La doctorat n-ai decât lucrarea de pregătit.
Da. E cu totul altceva.

Ți-au ajuns testele? Ești bine testat.
Foarte bine, chiar.

Cum a fost impactul cu America?
A fost destul de tipic. În sensul că sunt câteva faze, pe care le-am identificat și la alți colegi.

Care sunt fazele acelea? Să le luăm la mână. Faza întâi…
Faza întâi e că nu înțelegi de ce americanii te întreabă “ce mai faci?” și de fapt nu-i interesează deloc ce mai faci. Și faza doi e că îți dai seama că și în România întrebi “ce mai faci?” și nu prea te interesează.

Politețea asta formală deranjează?
Da. Asta în primele luni. Trebuie să te ajustezi la nivelul lor de comunicare.

Cum i-ai găsit pe americani ca organizare? Erai la cel mai înalt nivel academic.
La facultate nu mi-am făcut mulți prieteni americani. Unul singur, mai degrabă.

De ce? Ce nu v-a lăsat să fiți împreună?
Am fost mulți români, un grup mare, nouă români care ne cunoșteam bine.

Colegi de-ai tăi? Îi știai de la olimpiadele de matematică? Olimpicii de la matematică pleacă de obicei la Princeton?
Am contribuit la un lanț, fără să mă gândesc prea mult.

Cum ai contribuit? Ai fost primul?
Nu, am fost al 7-lea, al 8-lea consecutiv, ceva de genul ăsta. Am zis dacă Andrei și Ana și Mihai au fost, atunci merg și eu. În mod complet nerațional.

Să revenim la faze.
La început ești superentuziasmat, după care cazi în extrema cealaltă – n-au roșii bune!, chestii de genul ăsta.

Și ce mâncai?
Mâncam la o cantină.

Era bună mâncarea?
Ca la orice cantină. Te saturi. Și după aia totul devine un al doilea normal, te obișnuiești cu mai multe lucruri. Cu prietenii, cu contactele sociale, nu mă descrucam prea bine.

Dacă voiai să bei o bere aveai voie?
Nu. Până la 21 de ani n-aveam voie. Dar în campus mai beam o bere.

Fiti generosi, impartiti acest articol si pe…Share on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+