Fiti generosi, impartiti acest articol si pe…Share on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+

Alex Tocilescu (39 de ani) este publicitar și scriitor. Înainte să tragă să moară gazetele, a lucrat ca ziarist la Externe, la “România liberă”. Înainte de asta a stat degeaba pe la New York, unde și-a însoțit fosta soție (care lucra la Columbia University, în frumoasa calitate de bio-chimist).

Și mai demult a locuit douăzeci de ani la Frankfurt, în Germania. Dar începuturile au fost într-un bloc din București, în care, de altfel, locuiește din nou. Este fiul regretatului regizor Alexandru Tocilescu.

Are trei pisici și cea mai recentă dintre cărțile sale, publicată la Editura Polirom, se numește chiar “Imperiul Pisicilor”. O să fie foarte citită. Alex Tocilescu știe să scrie. 

Cum a fost copilăria dumitale?
Am avut o bunică paternă care avea mare grijă de mine, care tot îmi spunea să nu mă urc acolo, să nu fac aia, să nu fac aia. Așa că m-a cocoloșit.

Când ai avut prima pisică, Alex Tocilescu?
Nu mai știu. Eu la doișpe ani am plecat cu ai mei în Germania. Și pe prima pisică de acolo mi-o amintesc. Probabil că am avut și în România, dar nu o mai țin eu minte, că na – am patruzeci de ani și s-a întâmplat cu mult timp în urmă. De fapt, sigur am avut o pisică, dar nici nu mi-o amintesc. Nu știu de unde a venit și unde a plecat. A trecut prin viața mea ca și cum n-ar fi fost.

Alex Tocilescu și prima pisică din Germania. I-a dat-o un domn căutat de Interpol

Și abia în Germania te-ai dedat mai serios acestei îndeletniciri: a stăpâni pisica.
Da. Tata (n.r. – celebrul regizor Alexandru Tocilescu) avea un prieten foarte interesant, care a fost și căutat de Interpol pentru o vreme. Și el avea mai multe apartamente. Nu le plătea sau… mă rog, era treaba lui. Era un boem al banilor. Într-o zi ne-a întrebat: vreți o pisică? Da, vrem o pisică, am zis noi. Și m-a dus într-un apartament unde trăiau trei pisici persane și nimeni altcineva. Una albă, una neagră și una portocalie.

Și ai ales-o pe cea portocalie?
Am luat-o pe cea albă, pentru că era tristă, și mi-a fost milă de ea. Celelalte o băteau. O chema deja Jeanny. Ea a trăit optsprezece ani. Sau douăzeci de ani, nu mai știu. O grămadă a trăit. Credeam că e nemuritoare.

Haide să ne întoarcem la bunică, în blocul copilăriei (n.r. – după periplul german, Alex Tocilescu s-a însurat cu o poloneză și a locuit o vreme la New York, apoi s-a întors în blocul copilăriei, pe strada Doctor Felix, fiind chiar președintele asociației de proprietari). Mai erau și alți copii cu dumneata acolo?
Erau, dar nu mulți. Șase cu mine cu tot. Aveam o curte interioară la bloc, și ne jucam foarte mult acolo.

Alex Tocilescu și-a pierdut dinții într-un duel cu un fost fotbalist de Liga a II-a. Alex avea 6 ani

14915164_10154574522890761_1957847417877712387_n

Ceea ce era un privilegiu.
Era. Spărgeam geamuri, îndoiam uși de garaje. Era un băiat student la Electronică sau ceva, care jucase fotbal la Minerul-nu-știu-cum. Și jucase în Liga II și juca și el cu copii de la bloc. Și a intrat un pic mai tare în mine și am căzut și mi-am spart dinții din față și am trăit foarte mult timp cu această gaură în gură. Era haios, na. Aveam șase ani. Ne mai băteam cu niște copii. Pe vremea aia le ziceam țigani, acum le-am zice romi. Dar nu ne băteam cu ei pentru că erau romi, ci pentru că stăteau la alt bloc. Îi mai chemam pe la noi și ei veneau și atunci îi băteam.

Ai fost și înfrânt în aceste lupte?
De multe ori am fost. Eram și destul de pămpălău. Eram foarte fricos. Sunt în continuare foarte fricos.

Te-au bătut rău?
Nu. Dar i-am bătut noi foarte rău o dată. I-am bătut cu niște neoane care aparțineau de unii de la Uniunea Artiștilor Plastici – aveau ei un loc la noi în curtea blocului. Zeci de neoane. Și i-am bătut cu ele. Nu era grav. Nici n-a curs sânge. Aveam vreo șapte-opt ani. Eram copii.

Prima amintire a dumitale cu moartea?
Mă știam cu un băiat, rom și el, de la alt bloc. Și el a avut un frate care a murit călcat de camion. Prin 1986, așa. Și în mintea mea un om călcat de camion nu poate să arate decât ca în desene animate: cu o roată de camion care îl traversează. Înțelegeam dimensiunea tragediei, dar na, tot ca în desene animate gândeam.

Ce s-a ales de camarazii din copilăria dumitale?
Păi, unul s-a însurat cu o poloneză și el, și s-a mutat la Varșovia și trăiește acolo.

El unde a găsit poloneza?
Din Rusia!

Ce căuta în Rusia?
Nu mai știu. A fost la Moscova, dar nu știu dacă în vacanță sau din alt motiv. Cert e că lui îi plăcea oricum cultura rusă, și acolo a găsit poloneza asta și na. E un rusofil. Eu, care am avut o nevastă poloneză, îl înțeleg. Sunt mișto polonezele. Alți doi au ajuns prin America, înainte de 1990.

Alex Tocilescu a studiat cultura americană, dar n-a învățat mare lucru

Dumneata ai stat douăzeci de ani în pribegie în Frankfurt. Apoi, ai plecat cu poloneza dumitale în America.
Așa am procedat. M-am însurat la frageda vârstă de 21 de ani.

Așa ai considerat dumneata?
Mi s-a părut că dacă sunt îndrăgostit de ea și ea de mine așa trebuie să fie.

Unde v-ați cunoscut?
La școală, în Frankfurt. Un banal liceu. După aceea am studiat ceva ce nu avem în România. Un fel de American Studies. Cultura, literatura americană. Nu știu nimic, îți dai seama.

De ce te-ai dus dumneata aici?
Dacă tot citeam eu scriitori americani, și mă uitam la filme americane, și aveam o vagă idee…

Aveai un vis american dumneata?
Băi, n-aveam. Dar nu știam ce să fac. Eram în aer. Cred că la început am intrat la Istorie. Dar nu mă interesa istoria, nu sunt în stare să memorez lucruri. Doar contexte, și acelea foarte vag.

Și poloneza, tot așa cu American Studies?
Nu. Ea a făcut bio-chimie. Sau întâi biologie și apoi chimie, nu mai țin minte.

De ce ați plecat în America?
Pentru că a primit o ofertă de job la Universitatea Columbia din New York, ceea ce era cam cel mai bun lucru care i se putea întâmpla vreodată.

Alex Tocilescu scria mai mult ca să pară că face și el ceva

18301085_10155141029945761_8467679732053353627_n

Și te-a luat și pe tine.
Și m-a luat și pe mine. Și eu am stat acasă și n-am făcut nimic. Un an am rezistat. Eram inutil. Nu țineam morțiș să divorțez, dar s-a întâmplat și asta. Oricum eram băiat în casă, nu aduceam niciun ban, mai făceam un orez, mai găteam un ou, mă mai plimbam prin parc și scriam, mai mult ca să pară că fac și eu ceva.

Prozele cu pisici sunt scrise chiar atunci?
Cele cu pisici nu, dar altele, din cărțile de până acum (n.r. – Alex Tocilescu a publicat înainte de Imperiul pisicilor alte trei cărți), da. Câteva sunt scrise la New York.  Și cândva plictisit să nu fac nimic, și simțindu-mă în plus, m-am gândit să fiu traducător, deși nu mă interesa nici asta. Dar în România oare nu aș avea o soartă mai bună?, m-am întrebat. Poate că da. Fiindcă numele meu de familie deschidea încă uși.

Ce uși ți-au fost deschise?
Ușa de la ziarul “România liberă”. Am venit aici prin 2009-2010. Taică-miu era prieten cu Dan Adamescu, Dumnezeu să-i ierte pe amândoi, că au murit. Și n-avea de ce să nu mă angajeze și pe mine. Și m-a angajat ziarist la Externe. Știam Externe, fiindcă în România la Externe se traduc știri de pe agențiile internaționale de știri. Știam și eu să fac asta, știam germană, engleză. Nu cred că am fost cel mai prost ziarist de Externe care a lucrat în România. Nici nu era greu să nu fiu. Și văzând eu așa, am zis ce să mă mai întorc eu în America? Dar asta ridica o altă problemă: ce să facă nevastă-mea aici? Ea biochimist, lucra la Columbia, în laboratoare cu laureați cu Premiul Nobel. Eu eram la Externe la “România liberă”. Ce să fac? Să-i găsesc un job la Asociația Cuțu-Cuțu? Există un institut de biochimie în București, probabil. Și ăia ce au acolo? Cel mult o imprimantă. Așadar am zis că e mai bine pentru toată lumea să ne despărțim. Eu n-aveam ce face acolo, ea n-avea ce face aici.

Și-a refăcut viața?
Da. Are doi copii.

Alex Tocilescu și capitala Turciei, care nu e Istanbul

Ai avut pisică și în America?
Nu am avut.

Americanii cresc pisici în casă sau nu prea?
Nu prea am umblat pe la americani prin casă. Colegii neveste-mii erau spanioli, francezi, și mai mergeam pe la ei. Am fost la unii acasă, dar nu aveau pisică.

După ce a murit presa te-ai făcut publicitar, unde ai cunoscut consacararea. A auzit lumea de dumneata.
Dacă ar fi citit ziare, lumea ar fi auzit de mine dinainte. Dar dacă nu citeau, na, n-au auzit. La “România liberă” articolul la care am primit cel mai mult feedback a fost cel în care am scris că Istanbul este capitala Turciei.

Nu este. Este Ankara.
Bravo! Mi-ar fi folosit informația asta înainte să scriu articolul. Așa este. Nu e Istanbul capitala Turciei, am greșit, am făcut o gafă penibilă. S-a întâmplat. Bă, dar nimeni n-ar fi zis ce frumos articol am scris despre economia suedeză…

Așa e în presă. Cititorii îți vânează greșelile, te hăituiesc, te hulesc.
S-au comportat urât față de mine (râde).

Întors la București te-ai mutat în casa părintească.
În apartamentul de lângă apartamentul nostru, pentru că era pustiu, era al unor prieteni care locuiesc în Canada. Și după ce a murit taică-miu m-am mutat în apartamentul lui.

Mama ta a rămas în Germania.
Da, fiecare cu țara lui. Mama e săsoaică. Mă mai duc și eu în Germania, dar nu mă omor. Am stat destul, mai mult vine ea aici. E foarte mișto ca țară Germania, funcționează, dar mie nu-mi place.

Alex Tocilescu a fost un redutabil verificator de asigurări medicale la Frankfurt

407486_10151396258235761_2012885616_n

Ai avut job și acolo.
Da. Eram verificator de asigurări medicale. Eram foarte bun la asta. Eram cel mai bun din companie. Aveam o medie dublă de verificare. Mie îmi plac hârtiile. Înțeleg cumva birocrația. Nu asta din România, e drept. În Germania e mult mai simplu.

Ai și mașină, am văzut pe internet. Un BMW la mâna a doua. Din ce an e?
Am, da. Din 1999 este.

Bun an!
Pentru BMW-uri mai ales. Ce să zic? E anul în care m-am însurat. Acum nu știu dacă trebuie să fiu entuziasmat. Dar e OK mașina, merge. Am venit cu ea. Accidente n-am avut. Mi-am îndoit o dată oglinda. E o mașină de familie. E de la unchiul meu. Nu pot să renunț la ea. M-am atașat. Mie îmi plac lucrurile de familie, tocmai d-aia stau în casa în care am copilărit, deși e într-un bloc care va cădea la cutremur.

Poate cade când nu ești acasă.
Eu aș prefera să nu cadă deloc.

Mai ales că ești și președintele asociației de proprietari.
Și să vezi după aceea bătaie de cap, trebuie să intru acolo, în ruine, să caut ștampila Asociației. Fără ștampilă nu faci nimic. Blocul nu are bulină, dar am eu senzația asta – va cădea.

Alex Tocilescu și privitul către mierlă

Pisicile se simt bine în această locuință?
Da, pentru că sunt multe ferestre și ele pot privi îndelung către mierle și porumbei, ceea ce e foarte mișto dacă ești pisică.

Ție, om, îți place să privești către mierlă?
Da, îmi place. Fosta mea nevastă, fiind biolog, se mai pricepea la păsări din astea și m-a învățat și pe mine. Avea un binoclu, avea și o carte cu păsări. Am învățat să le deosebesc, în germană e drept. În română nu știu. Sunt drăguțe păsările, dar sunt cam proaste, așa. Dar na. Plus că mierlele le bucură pe pisici. Și ceea ce le face bucurie pisicilor mă bucură și pe mine. Pasiunea pentru pisici am moștenit-o de la taică-miu care a avut o bună parte a vieții lui patru-șase pisici. Din 1990 încoace. Că îl linișteau. Dacă mă uit la pisici nu mă mai gândesc eu la ale mele. Mă gândesc la ale lor și uit de toate problemele, mai ales de cele administrative.

Faci patruzeci de ani anul ăsta. Cu ce gânduri spre acest nou orizont?
Tot ca de 16 ani mă simt. Cum mă simt dintotdeauna. De când aveam 12 ani mă simțeam de 16. Mi se pare destul de stupid că îmbătrânesc și nu-mi dau seama. Mă doare spatele, de exemplu. Când ai 16 ani nu te duci la doctor că te doare spatele. Și d-aia nu mă duc nici acum. Presupun că am o scolioză. O să treacă, toate trec, trece și viața, nu-i bai. Despre asta e și proza Imperiul Pisicilor: despre trecerea vieții și lipsa de sens, mă rog, e mai complicat.

Paternitatea te-a ocolit până la această vârstă.
Acum am văzut că trebuie să fac trei copii, unul pentru mamă, unul pentru tată, unul pentru țară. Și eu cum am două țări, trebuie să fac patru copii. Asta e, na.

La ce carte lucrezi acum? Ce ne pregătești?
O altă carte cu pisici. Poze cu pisicile mele și dialoguri între ele. Și mai vreau să scriu o carte despre blocul meu și despre oamenii din el, mai mult despre ei. Erau oameni interesanți.

Dă-mi un exemplu.
Era o bătrână să nu spun alcoolică. Dar bea zilnic. Și plângea și nu mai ajungea la etajul III, unde locuia. Se oprea la bunică-mea și discutau. Fusese prima pictoriță de icoane pe sticlă din România. Deasupra noastră stătea un om care era chimist, și se spune că el a scris cărțile Elenei Ceaușescu. Poate că e doar o legendă. Îl chema Cilianu, dar nu era chilian. A murit și el, a murit și nevastă-sa. Oameni acri. N-au avut moștenitori. Scriitorul Haralamb Zincă a locuit la noi în bloc. Foarte de treabă – și el, și soția. Ne dădeau bomboane, ne dădeau cărți. Nici n-am mai apucat să îi dau înapoi un Titu Maiorescu.

Dumneata ești un vecin cumsecade?
Știi cum e, sunt și președintele Asociației, trebuie să am o anumită prestanță.

Strict literar, ce citești acum?
Foarte multe cărți de la Editura Art, pentru că prietena mea lucrează acolo. Și pentru că scot niște cărți foarte bune.

CITATTot ca de 16 ani mă simt. Cum mă simt dintotdeauna. De când aveam 12 ani mă simțeam de 16. Mi se pare destul de stupid că îmbătrânesc și nu-mi dau seama.Alex Tocilescu, scriitor

Fotografii din arhiva Alex Tocilescu; Foto 1 – Credit Cosmin Bumbuț

Fiti generosi, impartiti acest articol si pe…Share on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+