Ioana și Marin fotografiază Românii post-industriale și “Zâne”: “Trebuie să te hrănești cu obsesia ta”

Scris de Vlad Odobescu 12-10-2015 4,359

Pe Ioana Cîrlig și Marin Raica îi atrag poveștile vizuale mici, dar cu miez. S-au oprit în locuri pe care cei mai mulți le văd doar din fuga mașinii și le disprețuiesc. Au vorbit cu oameni care n-aveau nicio știre de dat; au stat printre ei, i-au ascultat și i-au fotografiat. Când au început să lucreze la primul lor proiect independent, Post-Industrial Stories, și-au dat demisia de pe la joburi și s-au mutat la Brad. De acolo au început să viziteze rămășițele industriei socialiste românești. Au învățat, încet-încet, că timpul are și alt ritm decât cel al Bucureștiului, și s-au cufundat în el. Au făcut mii de fotografii și au vorbit despre proiectul lor în zeci de interviuri pentru presa internațională. Luna aceasta, vor publica un album cu povești post-industriale, dar vor continua să caute asemenea mici Românii.

Recent, s-au apucat de un nou proiect, Zâne, care îmbină incursiuni prin locuri misterioase, prin sate semi-părăsite, sau printre oameni care trăiesc aproape de natură.

Începem discuția cu râsete, bună dispoziție, mister. 

Reporter: Înțeleg că proiectul Zâne a început cu Pădurea Baciu.

Ioana Cîrlig: Noi n-am fost acolo. Dar cei care au ajuns pe-acolo să facă materiale spun că n-a mai filmat camera, că se auzea un răget din pădure. Dacă o să cauți pe internet, o să vezi că Pădurea Baciu e mereu pe primul loc pe diverse liste cu locuri stranii din România. Ipoteza e că locul ăla are o încărcătură energetică nemaivăzută, unde dispar, apar lucruri. 

Marin Raica: E interferența dintre mai multe dimensiuni. Noi am vrut să ne ducem acolo după ce ne-am uitat la niște filmulețe. Bine, mai citisem înainte despre el. În ianuarie, Ioana a tot zis “hai să mergem”. Mie mi-era frică să nu rămânem cu mașina pe acolo, că n-o să mai pornească motorul. Nu i-am zis Ioanei. Am fost altundeva, și când ne-am întors ne-a lovit un TIR. 

Ioana Cirlig, Marin Raica si Mara

I.C.: Dar n-am fost în pădure.

M.R.: Numai ne-am gândit că o să mergem.  

R.: A fost serios accidentul? Mașina în ce stare e?

I.C.: Mașina e ciufulită. Dar noi n-am fost ciufuliți.

R.: Deci n-ați mai ajuns deci în Pădurea Baciu, din cauza fricii.

I.C.: Din cauza fricii lui Marin. 

M.R.: Da, dar o să mergem odată. Până la margine, poate. 

I.C.: Maximum de tensiune energetică e undeva în centru, într-o poiană înconjurată de pădure. Acolo e nebunie să mergi. 

M.R.: Sunt multe poze făcute de un profesor din Cluj, cu dematerializări, chestii de genul ăsta. 

R.: Se voalează filmul, probabil.

M.R.: Da. Cumva pe aceeași idee, vrem să mergem în Munții Buzăului, în Țara Luanei. E un loc cu multe fenomene, cu multe lucruri interesante. Sunt megaliți, bolovani din ăia cu diverse forme, peșteri cu diverse inscripții.  

I.C.: Hai să-ți zicem care-i ideea proiectului “Zâne”. Îi zicem?  

M.R.: Ne-am întrebat de ce e poporul român așa tradiționalist, și am încercat cumva să mergem pe niște fire. Unul ar fi cel cu mituri, legende și superstiții, locuri din astea, misterioso-bântuite. Al doilea ar fi societatea asta tradițională, care e pe cale de dispariție. Și aici o să ne concentrăm pe câteva locuri: Munții Apuseni și zona Hunedoara-Munții Poiana Ruscă, unde sunt sate semi-părăsite, dar unde mai sunt oameni care mai au unele obiceiuri. 

R.: Când spui viață tradițională, asta nu înseamnă că vă așteptați să vedeți oameni în costume populare, nu?

M.R.: Nu, nu. Vorbim de viața de zi cu zi. 

I.C.: Da, nu neapărat de sărbători și de momente din alea de Maramureș, cu fuste scurte. 

M.R.: Al treilea fir ar fi despre oamenii care se satură de oraș și se întorc la o viață simplă, aproape de natură. Apoi, despre cei care sunt cumva nevoiți să se întoarcă.

R.: Cum ar fi culegătorii de ciuperci sau…

I.C.: Da, ei sunt primii pe care i-am găsit.

R.: Deci pe de o parte e un proiect social, pe de altă parte unul legat de mistere?

I.C.: Da, dar o să ajungă să fie în mare parte tot social.

R.: Veți merge pe una din direcțiile astea, la un moment dat?

M.R.: O să mergem pe toate. Poate că pentru unele o să alocăm mai mult timp, pentru altele mai puțin, în funcție de cum o să curgă în fapt. 

R.: Pe unde ați fost până acum, dacă tot n-ați ajuns prin Pădurea Baciu?

M.R.: În vara asta am fost prin niște sate din Munții Apuseni, și în zona Parâng, Obârșia Lotrului, Munții Lotrului, unde am stat prin tabere de culegători de ciuperci și fructe de pădure. Pe astea două direcții am mers până acum.

I.C.: Și în Apuseni, în sate semi-depopulate.

M.R.: Mai mult într-o recunoaștere acolo. 

R.: Fiind vorba de oameni care trăiesc în zone din astea izolate, cum reacționează când ajungeți pe la ei?

I.C.: Sunt cei mai prietenoși. Extrem de prietenoși.

M.R..: Sunt foarte relaxați. 

I.C.: Nu i-a supărat niciun ziarist. Bine, poate unii au avut experiența asta. Prin localitățile miniere, peste tot erau oameni foarte supărați pe presă, pentru că au fost puși într-o lumină hidoasă. Dar pe-aici sunt oameni super-super relaxați, foarte calmi, foarte onești. E alt ritm.

Proiectul fotografic Zâne

“Cred că România e o țară super-nostalgică”

R.: Ce v-au povestit legat de viața lor? V-a rămas o chestie anume în minte?

I.C.: În Apuseni am fost cu un nene profesor de acolo din zonă care culege basme și povești. El vorbește mai mult cu oameni bătrâni – oricum sunt mai mult oameni bătrâni -. Chiar în ultima zi, înainte să plecăm, povesteau niște bătrânei despre cum era când se lucra în zonă. Stai undeva pe un deal și vezi peste tot în jur că nu mai e aproape nimeni, mai sunt trei bătrânei, și povestesc cum erau familii și acolo, și acolo, și acolo, și cum mergeau toți la clacă. Și cum erau unii care n-aveau boi și arau ei. Multă nostalgie, ca și în celelalte lucruri pe care le-am [făcut]. 

R.: Nostalgia pare un laitmotiv în proiectele voastre. De ce mergeți pe asta? 

M.R.: Nu mi se pare că mergem pe chestia asta. Cred că și noi relaționăm cu lucrurile din jur și cu societatea asta în schimbare cum relaționează majoritatea românilor. Dacă jumătate de țară a lucrat în industrie, să zicem, ai o legătură cumva, chiar indirectă, cu asta. Și atunci se creează nostalgia asta. 

I.C.: E un mediu foarte nostalgic. Am fost și la mare, prin stațiuni care nu mai sunt cool, și toți oamenii povesteau cum înainte era plin de turiști. Cred că România e o țară super-nostalgică. Ne place să ne gândim ce fain era înainte, ce rău e acum. 

R.: Observați asta la cei mai în vârstă sau la toată lumea?

I.C.: Și la cei mai tineri, zic eu. Nu adolescenți sau tineri de 20 de ani, dar cred că toți cei care au mai mult de 40 de ani sunt mai nostalgici. 

R.: La mare ați fost pentru celălalt proiect al vostru, Leisure, nu?

I.C.: Tot cu nostalgie, da. 

M.R.: Aici nu prea am avansat, pentru că n-am reușit să ajungem în locuri de distracție anul ăsta. N-am ajuns în locuri cu un specific clar. Am ieșit la grătar, am făcut baie pe lângă Petrila și am mai făcut două-trei poze pe-acolo.

R.: Practic, în momentul ăsta, mergeți în paralel cu trei proiecte. Și dacă vă duceți pentru unul, faceți și pentru celălalt, când găsiți ceva.

M.R.: Cu Post-Industrial o să scoatem acum cartea. În octombrie o să fie sigur gata tipărită. 

I.C.: Am primit o finanțare de la Administrația Fondului Cultural Național. E aproape gata. 

R.: Considerați proiectul încheiat în momentul în care scoateți albumul?

M.R.: Există lucruri pe care am vrea să le urmărim. Mi se pare că dacă te interesează un lucru și-l aprofundezi câțiva ani, după aia rămâi cumva cu el. Nu pot să zic că n-aș mai avea tragere să pozez o colonie.

I.C.: Mai ales dacă facem un pic de pauză și mai variem mediul – că la un moment dat eu nu mai vedeam mare lucru – și apoi mă întorc la spațiul ăla, iar o să fiu prinsă de câte ceva. 

M.R.: De-a lungul desfășurării proiectului, am făcut poze cu unele lucruri care s-au schimbat într-un timp scurt. După doi ani, unele clădiri s-au dărâmat și s-a schimbat total locul, până și unor oameni li s-a schimbat viața. Am vrea să facem și un “before and after” (înainte și după – trad.), când o să fie momentul. 

Proiectul fotografic Post-Industrial Stories

“De Revelion am dansat pe Skype cu un prieten”

R.: V-ați apucat de Post-Industrial prin octombrie 2012. V-ați așteptat la impactul ăsta?

I.C.: Eu sigur nu. Amândoi mergeam în diferite locuri. Când am început proiectul, am avut posibilitatea să ne și mutăm, pentru că am găsit un job de lucrat de acasă. De asta s-a putut. Dacă n-aveam asta și mergeam câte un weekend, probabil că am fi avut aceleași rezultate, dar în vreo zece ani. Cam asta a fost formula. 

R.: La început, v-ați finanțat proiectul din închirierea garsonierei din București. 

I.C.: Și acum tot din asta. 

M.R.: Am mai avut niște bani strânși…

I.C.: …De la o nuntă. Am pozat o nuntă și ne-am luat filme, care ne-au ajuns cam o jumătate de an. După aia am mai primit o finanțare, din care ne-am luat iar niște filme, dar full time, plimbatul e din banii noștri. Nu ne plătește nimeni. 

R.: V-ați mutat la Brad atunci, în 2012. Cum au fost primele săptămâni acolo? Ioana, tu ești din București.

I.C.: Eram foarte-foarte entuziasmată, și în primele săptămâni mi se părea că totul e așa, o altă lume. După aia, la Petrila, unde am stat după ce ne-am mutat de la Brad, a fost un pic mai potrivit și cu ce căutam noi, și rămăsese mai multă parte industrială. Și aici: e alt ritm, e foarte interesant să locuiești într-un orășel din ăsta.

M.R.: Trece timpul foarte diferit când faci doar poze și te concentrezi pe asta. Se dilată ziua. 

I.C.: La Brad nu aveam prieteni, nu prea aveam oameni cu care să ieșim. Acolo am stat și de Sărbători, că n-am avut bani să venim acasă. 

R.: Cum a fost de Sărbători?

I.C.: De Revelion am dansat pe Skype cu un prieten. Ne-am dus în centrul Bradului, să vedem focul de artificii, și după aia am venit acasă și am băut o bere, și am dansat pe Skype cu un prieten, în timp ce el a adormit pe scaun, lângă mine. (Râde)

M.R.: Problema e și cu economiile. Când câștigam mai mult, și cheltuiam mai mult. Dar de o vreme ne-am gândit să economisim. Să fumez tutun ieftin, să luăm apă de la izvor și nu din hipermarket. Am calculat cât costă apa, și costa 250 de lei pe lună, bani pe care-i dădeam pe chirie la Petrila. Am citit pe blogul unui om care se plimba prin lume că secretul lui nu e să câștige mulți bani, ci să economisească, să nu cheltuiască mult. Și atunci ne-am gândit și noi la cheltuieli. 

I.C.: Bine, noi facem poze pe film, deci tot trebuie să producem foarte mult ca să acoperim cheltuiala asta.

R.: Cam cât vă costă filmele?

I.C.: Un film de 12 cadre e 25 de lei, iar 10 lei e developarea. Acum, de exemplu, ne-am învârtit și am făcut poze cam trei săptămâni, și am făcut 60 și ceva de filme. Nu se întâmplă așa în fiecare lună. Să zic că dăm cam 1000-2000 de euro pe an. Depinde și câte poze facem, cum le developăm. 

R.: Ați face compromisul de a face fotografii pe digital doar ca să duceți un proiect la capăt mai ieftin?

I.C.: Facem și pe digital, dar încercăm cumva să le combinăm și nu iese prea bine. 

M.R.: În proiectul cu distracția, o să facem pe digital. Așa am început. 

I.C.: Se și potrivește mai bine. Dar proiectul “Zâne” o să-l facem pe film. E altă atmosferă. 

“Ca mod de lucru, ne place lălăitul. Cui nu-i place?”

R.: Vă atrage și partea asta de modernitate? Nu știu, despre malluri sau ceva. Vedeți un proiect pe zona asta?

I.C.: Da, ar putea să fie. Doar că e mai puțin atractiv din punct de vedere vizual. Poate fi interesant ca studiu, ca situație. Poate dacă într-un loc din ăsta mic se ajunge, ar fi interesant și vizual. Dar deocamdată suntem foarte atrași de o listă lungă de alte lucruri. Bine, partea asta cu mallurile înseamnă schimbare în puține zone din țară. În restul locurilor, schimbarea înseamnă altceva. Sunt locurile astea care se închid, se dărâmă, apare un gater. 

M.R.: Eu mă gândesc că, la nivel personal, când nu te obligă nimeni să faci ceva, trebuie să lași lucrurile să se întâmple un timp și să vezi ce te interesează cu adevărat. Noi am ajuns la concluzia că ne interesează viața unor comunități mici. Și cu Post-Industrial Stories am pornit de la coloniile muncitorești.

I.C.: Am vrut povești cât mai micuțe, cât mai puțin spectaculoase. Nu de actualitate, ci lucruri cu care să interacționezi mai mult timp, la care să știi cum să te gândești, fără să fie un stereotip. Ca idee, asta ne interesează mai tare: o poveste micuță, fără niciun fel de dramă. Să o lălăi, să observi, să nu țipe nimeni la tine. Am făcut o călătorie prin multe locuri industriale acum doi ani și am ajuns și la Roșia Montană, unde n-am putut să fac liniștită ceva, pentru că toată lumea era foarte supărată, foarte tensionată, de o parte și de alta. Cum auzea cineva că sunt din București, începea să mă jignească. Unde-i o chestiune de actualitate, tensionată, mie nu-mi place. Nu-s pe fază, să scot o chestie repede. Îmi place să stau cu săptămânile cu o familie care nu face nimic din ce ar putea să intre într-un ziar, să mă duc cu copiii la apă. Îmi place starea asta lălăită, în care mai observ câte ceva, fac o poză. 

M.R.: Asta ca mod de lucru, așa, ne place lălăitul. Cui nu-i place? 

R.: Ați încuraja pe unul care are un job, ca fotograf sau ca altceva, și vrea să se apuce de un subiect care-l obsedează? 

I.C.: Da, dar ar trebui să fie dispus să-și regândească stilul de viață. Noi, când am început proiectul Post-Industrial și ne-am mutat în Brad, aveam foarte puțini bani de cheltuit, și făceam tot soiul de scheme. N-aveam niciodată bani să mergem pe unde voiam să mergem. Luam mâncare cu cardul în rate al mamei. Așa a fost jumătate de an. Trebuie să fii dispus să faci sacrificii și să-ți placă atât de tare, încât să nu conteze că s-ar putea să le faci degeaba, să n-ai succes sau ce cauți tu să ai. Dar să te hrănești cu obsesia aia. Cel puțin la noi așa a mers.

M.R.: Poți să faci lucrurile în două feluri: cu entuziasm sau cu experiență. Ies lucruri bune și cu entuziasm, fără mari cunoștințe sau experiență. 

I.C.: Dacă e cineva cu un job bun și care e pasionat de fotografie și vrea să-și dea demisia și să înceapă să se dedice numai lucrului ăsta, există două căi: ori să încerce să găsească ceva ce poate vinde, pe editorial, ori să fie dispus să trăiască cu bani foarte puțini. Și la finanțări, la concursuri, nu poți din prima.

R.: Care-i cea mai haioasă greșeală pe care ați găsit-o într-un articol despre voi?

I.C.: Numele, întotdeauna. Mai ales al lui. El de foarte multe ori a fost femeie.

M.R.: Eu am fost odată Marian Râlea, într-un articol scris de un român.

CITAT: “Trece timpul foarte diferit când faci doar poze și te concentrezi pe asta. Se dilată ziua.” Marin Raica, fotograf

Credit Foto: Ioana Cîrlig & Marin Raica