Lars Veraart, olandezul din Alunișu: “În România nu e prea târziu”

Scris de Vlad Odobescu 05-07-2016 24,008

Când l-am văzut prima oară pe Lars, explica unei săli pline din centrul Bucureștiului de ce trebuie să facă eforturi pentru a păstra agricultura țărănească acum, cât încă mai e timp. România de azi e la răscruce între două lumi, crede el: cea veche, în care e loc pentru oameni și pentru mâncare sănătoasă, produsă în gospodării, respectiv o agricultură industrială care înghite suprafețe mari și nu lasă loc pentru altceva.

Credit Foto: The Transylvania School of Self Sufficient Living 

Lars Veraart știe cum arată lumea fără țărani, fiindcă s-a născut într-un sat din Olanda, iar satele de pe-acolo sunt doar așezări în care oamenii se odihnesc pentru jobul de-a doua zi, de la oraș. A studiat pentru a deveni medic veterinar, apoi a cunoscut-o pe Robyn, actuala lui soție care e născută în statul american New York, și împreună au cutreierat lumea.

Până la urmă, și-au găsit locul la poalele munților Vlădeasa, în satul Alunișu din comuna clujeană Sâncraiu. În 2009, s-au stabilit într-o casă veche, au început să crească păsări și să cultive câte ceva. Mai întâi s-au împrietenit cu preotul din sat, încet-încet au învățat limba, după care și ceilalți săteni au început să se apropie de ei. În Alunișu locuiesc 100 de oameni cu totul, majoritatea bătrâni. Lars și Robyn au învățat de la ei cum să facă agricultură fără să “supere” pământul și natura, în general, și cum pot produce astfel mâncare bună și suficientă pe o bucățică de teren. An de an, din doar o jumătate de hectar scot cam tot ce se consumă într-o casă: cartofi, ceapă, morcovi, varză, dovleac, porumb, fasole, salată, plus produse de la animale. Și nu doar pentru ei și copilul lor, ci pentru sutele de oameni care ajung pe la ei.

Au înființat și o școală, The Transylvania School of Self Sufficient Living, unde oameni din toată lumea se adună pentru a învăța cum se folosește o coasă, cum se mulge o vacă sau o capră, cum se construiește un cuptor de pâine. De-a lungul verii, au zilnic la masă și în gazdă cel puțin 10-15 oameni.

Pentru a ține ferma, Lars nu folosește niciun fel de subvenții din partea statului. Muncește în Vestul Europei pentru a strânge bani, și se întoarce de fiecare dată la Alunișu, ca să învețe și să muncească. Ca să fie clar că-i treabă serioasă, și-a luat căruță și cal, și în momentul de față e unul dintre cei patru proprietari de atelaje din sat.

Viitorul României: Aveți animale, obțineți fân, produceți mâncare pentru voluntari și vizitatori. Câți oameni vin acolo? 

Lars Veraart: Anul trecut am fost plecat, dar acum doi ani au fost peste 100 de vizitatori. De la începutul lunii aprilie suntem destul de aglomerați. Nu vrem foarte mulți, pentru că nu le-am putea acorda atenție suficientă fiecăruia. Avem doi voluntari pe timpul verii, care stau toată vara. În medie, avem patru cu totul. Sâmbăta viitoare va fi un grup de 15 studenți la geografie din Germania. O să mai vină apoi un alt grup de studenți de la Cluj. Acum două săptămâni am avut 25 de oameni de la mișcarea Access to Land, din diferite organizații europene. Vor fi tot mai mulți. Ne place să împărtășim, să spunem ce și cum facem, să le dăm din mâncarea pe care o producem, ca oamenii să înțeleagă de ce e important ce facem.

V.R.: Cum funcționează: combinați știința țăranilor cu lucruri învățate din cărți?

L.V.: Da. De la oamenii de-aici am învățat că fiecare anotimp are rostul lui, fiecare lună și fiecare săptămână are rolul ei, fiecare zi are rolul ei. Dacă ratezi o etapă, pierzi ceva important. (…) Dar avem și o bibliotecă destul de mare, cu tot felul de cărți despre grădinărit, despre pomii fructiferi, despre animale, despre albine. Folosim din plin și tipul ăsta de cunoștințe și-l încorporăm.

V.R.: Cât pământ lucrați acum? 

L.V.: Pentru moment, lucrăm doar jumătate de hectar. Dar avem fânețe pentru animale în diferite alte locuri, în alte grădini sau terenuri ale bisericii. Poate că sunt două hectare, în total.

V.R.: Ce produceți acolo?

L.V.: Nu producem mâncare pentru vânzarea la piață, ci pentru propria familie, și pentru vizitatori. Avem mulți vizitatori de-a lungul anului și voluntari. Săptămânile astea, la masă sunt câte 10-15 oameni în fiecare zi, și-i hrănim toată vara. Deci producem destul de multă mâncare, și încercăm să fim auto-eficienți în producție. Asta înseamnă cartofi, ceapă, morcovi, varză, dovleac, porumb, fasole, salată, ierburi.

V.R.: Argumentul principal al marilor afaceri din agricultură e că trebuie să folosim pământul pentru a produce cât mai multă mâncare. Iar ceea ce produc țăranii nu e suficient pentru a face asta profitabil. Ce faceți voi susține contrariul, ăsta-i statement-ul vostru, nu?

L.V.: Da, dar e nevoie de un venit de undeva. Chiar dacă-ți produci singur mâncarea, ai nevoie de mai mulți bani, pentru că viața devine din ce în ce mai scumpă. Sătenii trebuie să plătească pentru apa pe care-o folosesc, pentru a scăpa de gunoi. Prețurile cresc, așa că trebuie să existe și un venit.

V.R.: Iar asta ar trebui să facă subvențiile, nu?

L.V.: Absolut. Iar la momentul de față nu e cazul. Țăranul nu e, în mod oficial, fermier, așa că nu primește nimic.

V.R.: Deci nu primiți niciun fel de ajutor în momentul de față.

L.V.: Nu, nu primim niciun fel de bani din partea guvernului. În cazul nostru, are legătură și cu ideea de auto-suficiență.

V.R.: Cum s-a schimbat satul de când sunteți acolo, în ceea ce privește populația sau agricultura? 

L.V.: Mulți sunt în vârstă și dispar, iar casele se golesc. Majoritatea devin case de vacanță, de weekend, fie pentru familiile care au moștenit casele, fie pentru ceicare vin din alte părți și le cumpără, pentru că e o zonă turistică. Când am venit în 2009 erau șapte fermieri cu cai și căruțe, iar acum sunt patru. Eu sunt unul dintre ei. Asta s-a întâmplat în șapte ani. În sat, oamenii spun că în câțiva ani voi fi singurul cu cal.

V.R.: Când ați cumpărat calul?

L.V.: La un an și jumătate după ce ne-am stabilit. Am început cu capre, la doi ani după ce-am ajuns. Aveam deja un copil și voiam să-l hrănim cu lapte de capră, pentru că e cel mai sănătos.

V.R.: Ce fel de oameni vin la școală?

L.V.: Școala a fost înființată în 2012, pentru că ne-am dat seama că mulți oameni vor să capete același tip de cunoștințe pe care le aveam. Ne gândeam că aveam informațiile alea la nivel local, și că trebuie să le împărtășim. Credem că se poate să obții propria mâncare în mod ecologic, fără a afecta planeta. Vrem să-i inspirăm și pe alții. Nu credem că putem schimba lumea cu totul, dar e o mică contribuție de care suntem bucuroși, o misiune. Nu fiecare zi e minunată și e muncă grea, dar vrem să continuăm. Vin la cursuri oameni de toate felurile. Unul dintre cursuri începe în zece zile și avem participanți din multe țări. Sunt atât oameni care vor să facă o schimbare importantă în viața lor, cât și alții care vor niște cunoștințe, mici chestii practice, pe care să le incorporeze în viața lor.

lars_robyn

Lars Veraart, alături de soția sa, Robyn

Credit Foto: http://www.provisiontransylvania.com/who.html

V.R.: Au fost oameni care să fi început o fermă ca a voastră? 

L.V.: Da, sunt proiecte foarte faine care au ieșit din asta. A fost un cuplu din Grecia care a început propria fermă de permacultură, o femeie din Olanda a pornit una în orașul ei o grădină comunitară. Mulți vor să se întoarcă, locul ăsta devine o ancoră în viața lor.

V.R.: Ați avut ocazia să discutați despre agricultură cu autoritățile din România?

L.V.: Nu.

V.R.: Ce le-ați spune, cu privire la felul în care arată agricultura?

L.V.: Cu siguranță, să sprijine micile ferme. Aș vrea să știe că diversitatea în natură e întotdeauna bună. Mulți oameni ar vrea să aibă propriile ferme, dar nu sunt ajutați. Au nevoie de acces la pământ, ca pământul să rămână accesibil pentru tinerii fermieri. Trebuie să-și poată vinde produsele în piețele locale, iar cei care vor să facă agricultură ecologică, care să nu distrugă pământul, trebuie sprijiniți. Nu e ușor: avem un fermier local care încearcă să scoată produse ecologice, dar nu le poate vinde. De câțiva ani lucrează în Londra, și sperăm să se întoarcă și să încerce din nou.

V.R.: Există mari companii care să se fi instalat pe-acolo?

L.V.: E o companie chineză care a construit un parc de panouri solare. În rest sunt doar sătenii. Majoritatea familiilor au animale și produc mâncare, dar au și joburi: lucrează la poștă sau în construcții.

V.R.: Multe companii mari din România sau din străinătate au cumpărat deja mult pământ, pe care face agricultură industrială. Nu e prea târziu pentru a inversa procesul?

L.V.: Nu. De aceea e România atât de specială, pentru că în România nu e prea târziu. În alte părți ale lumii e deja prea târziu. Dar avem nevoie ca politicienii să înțeleagă repede situația unică care există încă în România. Mult pământ a fost acaparat de către mari investitori, dar există încă mult pământ disponibil. Și există mulți tineri care vor să facă agricultură și nu pot obține pământ, pentru că e prea scump. În cinci ani va fi prea târziu dacă nu se face nimic. Multe țări sunt dependente de mâncare produsă în masă, pline de chimicale și de calitate slabă. Dacă pierdem micile ferme care produc mâncare de calitate, pierdem sănătatea. Totul e conectat. (…) Oamenii trebuie să lucreze împreună. Problema e că populația îmbătrânește și obosește. Nu sunt ajutați. Imaginea țăranului e una negativă. În alte țări, asta se inversează, acolo oamenii înțeleg că țăranii păstrează pământul sănătos și frumos și obțin mâncare bună. Aici predomină imaginea țăranilor înapoiați și săraci și ideea că viața ta e mai bună în oraș, cu un job.

V.R.: Asta vine și din comunism. Regimul îi aducea pe oameni la oraș, pentru a lucra în fabrici. 

L.V.: Da, și ideea asta predomină încă: dacă ești țăran, ești un fel de fraier. Cu toate astea, oamenii sunt mândri de ceea ce fac, și eu cred că trebuie să fie foarte mândri, pentru că sunt continuatori ai unei tradiții foarte vechi. Cred că există un viitor în asta.

V.R.: Care e planul acum pentru ferma voastră?

L.V.: Continuăm să învățăm, să devenim independenți din punct de vedere alimentar. Ne-am extins casa pentru a putea găzdui oameni: sunt fie voluntari, fie oameni care vin la cursurile noastre. E multă muncă. O parte din timp trebuie să lucrez în Vestul Europei, pentru a finanța ferma. Sper să pot termina curând cu asta, pentru a mă concentra cu totul pe dezvoltarea fermei, ca pe un exemplu și ca pe un centru de învățare.

CITAT: “De aceea e România atât de specială, pentru că în România nu e prea târziu. În alte părți ale lumii e deja prea târziu.Lars Veraart, țăran.