Povestea Orchestrei Simfonice București, principala orchestră privată din România

- - 13- 925 vizualizari

Cătălin Oprițoiu a fost treisprezece ani prim-flautist al Filarmonicii “George Enescu ”. O experiență în Germania, unde a urmat un master de solist la Munchen, l-a făcut să înțeleagă necesitatea unei Orchestre Simfonice private, așa că a luat-o de la capăt pe cont propriu. Alături de alți doi muzicieni a înființat OSB. Ideea a prins, iar la ultimul concert au avut peste șaptezeci de muzicieni pe scenă. În 2013 au avut un turneu în America Latină. A fost un succes. La Teatrul Colon, în Buenos Aires, pe una dintre primele cinci scene ale lumii, i-au aplaudat în picioare mii de oameni.

Au făcut un „flash mob” la Otopeni pentru a se face cunoscuți, au cântat în Parcul Moghioroș, au făcut un Beatles Simfonic, au făcut Simphoenix, cu formația vocal-instrumentală Phoenix, au intepretat rock simfonic cu solista de la Nightwish.

Concertul lor de Anul Nou a început să devină o tradiție, mai ales că este televizat în paralel cu cel clasic, de la Viena. Istoria lui Cătălin Oprițoiu deschide un viitor. A ajuns flautist, deși voia să se facă fotbalist la Steaua și a început, în muzica clasică, cu vioara. E căsătorit și are două fiice. Cea mare vrea să ajungă și ea flautistă și să cânte cu el în orchestră. Nu e așa de sigur că e o idee bună. E greu să fii muzician.

Cătălin Oprițoiu a călătorit în toată lumea, a avut un loc până și în Filarmonica din Seul, la capătul pământului, dar s-a întors de fiecare dată acasă. Poate să pară patetic, dar mai important este că e adevărat: iubește România și nu vrea să plece niciodată de tot.

Care e povestea Orchestrei Simfonice București?
E produsul unor oameni care vor să facă un lucru de calitate, dintr-o dorință de a aduce un plus culturii românești, de a face lucrurile altfel decât erau făcute până acum. Vrem să ne adaptăm la nevoile din societatea de astăzi.

Cine a fondat Orchestra?
Eu, Cătălin Oprițoiu, Gabriel Gheorghe și Alexandru Duțulescu. În momentul în care am fondat-o, toți trei eram angajați ai Filarmonicii „George Enescu”. Eu eram și profesor la Conservator.

Ce predai tu la Conservator?
Flaut.

Și de ce ați apucat-o pe drumul acesta?
Orchestra Simfonică București e venită ca un răpsuns la dorința noastră de a fi mai buni decât instituțiile statului.

Hai să lămurim un pic treaba asta. Avem Filarmonica „George Enescu… Ea de cine aparține?
De Ministerul Culturii.

Mai avem Orchestra Națională Radio, care de obicei are concertele la Sala Radio.
Exact. Mai există Opera Națională Română și Opereta. Acestea sunt cele patru orchestre subvenționate din bani publici. Ele țin toate de Ministerul Culturii.

Voi sunteți privați.
Sută la sută. Peste tot în marile capitale există o Orchestră a Filarmonicii orașului și o Orchestră Simfonică. Și eu am venit cu ideea de a avea o Orchestră Simfonică privată după ce m-am întors din Germania, unde am făcut un master de solist la Munchen.

În ce an ai terminat masterul din Germania?
2003-2004, cam așa.

Tu făcusei facultatea în România?
Da, și masterul, și doctoratul. După care am plecat în Germania. Am făcut masterul la Universitatea Națională de Muzică din Műnchen. Pendulam între cele două țări. Eu am fost șapte ani într-o orchestră din Germania. Stăteam șapte luni în Germania, cinci luni în România. N-aveam cum să nu-mi însușesc sistemul lor, dacă am activat atâta timp acolo. M-am uitat în  jur  și am văzut că în Berlin sunt șapte orchestre – una e Berlin Symphony Orchestra, foarte sus plasată. Ei fac o treabă extraordinară și nu sunt subvenționați. London Simphony la fel a plecat – ca o orchestră de proiect. Și în Londra sunt tot așa – șapte-opt orchestre private.

OSB-PressKit-02

În România nu mai existase așa ceva până la voi?

O orchestră de sine stătătoare – nu. Au mai existat tentative, încercări.  A existat Simfoneta București, o orchestră mică de cameră, au fost inițiative care  n-au durat, s-au oprit repede. În piața asta privată, dacă puțin faci rabat de la calitate, te pierzi. Nu există altă șansă. Eu am fost treisprezece ani prim-flautist al Filarmonicii „George Enescu”, colegii mei sunt în continuare acolo, avem muzicieni și de la Orchestra Națională Radio. Au venit cu noi în Orchestră, practic, oameni de la etaloanele din România în muzica clasică. După treisprezece ani într-o insituție de stat, știi foarte bine care sunt colegii care dau randament, care sunt colegii care s-au blazat. Am gândit-o ca pe o orchestră competitivă la nivel european și mondial.

Recrutarea ați făcut-o voi.
Noi trei, da. Singurul argument a fost cel profesional.

În ce an ați pus piatra de temelie?
Noi am început cu o orchestră de cameră în 2005. Am și dat câteva concerte în formula aceea.

Care sunt costurile? Cum reușiți să vă autofinanțați acum?
Sunt bani mulți la mijloc. Depinde de ce concert faci și cui te adresezi. Există formule diferite de orchestre, plecând de la cele de cameră, de la cvartete, pot fi de patru oameni, pot fi și de cincisprezece oameni, pot fi și de patruzeci de oameni.

Acum la ultimul vostru concert câți muzicieni ați fost pe scenă?
Șaptezeci. Gândiți-vă, doar costurile să plătești muzicienii… După care  apar cheltuielile administrative – sala, noi închiriem instrumente, că neavând subvenții, nu ne permitem să cumpărăm instrumentele, toată logistica.

Oamenii care sunt la voi în Orchestra Simfonică au în continuare locuri de muncă, în special la Filarmonica George Enescu și Orchestra Națională Radio?
Da.

Aveți numai români în Orchestră?
A fost un caz în care am avut nevoie să apelăm la alți muzicieni decât cei cu care lucrăm de obicei – când am avut, în 2013, un turneu în America de Sud. Au fost colegi care n-au putut să meargă atunci și aria noastră de căutare s-a mărit. Am luat oameni de la Filarmonica din Cluj, de la Filarmonica din Arad, dar întotdeauna criteriul a fost același: nu luăm decât cei mai buni oameni. Calitate profesională maximă.

Care au fost pașii pentru nașterea Orchestrei Simfonice București?
Am făcut trecerea de la orchestra de cameră la Orchestra Simonfică București, fiindcă ne tot dezvoltăm. Prin 2008 eram deja Orchestra Simfonică București.

Și numele vostru a început să se impună sau oamenii încă vă confundă cu Filarmonica „George Enescuși cu Orchestra Națională Radio?
Începe să se impună. Pentru că facem evenimente diferite, încercăm să rămânem în memoria oamenilor. De exemplu, am făcut un flash mob la Aeroportul Otopeni. A fost cartea de vizită prin care toată lumea ne-a învățat. Sunt oameni care spun „Filarmonica Română” și se gândesc la noi, de fapt. Încercăm să ne manageriem altfel decât se întâmplă cu instituțiile de stat. Norocul nostru e că acolo sunt aceiași oameni de treizeci de ani, și au aceleași obiceiuri, aceleași tabieturi, nu s-au reformat și nici n-au nevoie să se reformeze fiindcă sunt subvenționați. La ei, roata se învârte indiferent de performanțele pe care le au. Banii vin de la stat. Au obligația să invite soliști și dirijori și să îi plătească. Nu e așa de greu. Noi neavând niciun fel de suport suntem obligați să ne reinventăm de fiecare dată.

Dacă nu aveți și succes comercial, muriți.
Criticul nostru cel mai puternic este publicul. Dacă nu avem publicul alături de noi, murim, da. Faptul că numele nostru există și se înrădăcinează, asta dovedește că până acum rețeta noastră a fost bună. Am fost obligați să mărim plaja de ascultători. Sunt programe la Filarmonică cu o muzică clasică foarte greu de înțeles pentru un public mai larg, se adresează doar melomanilor cu abonamente, cei care vin de ani de zile. Noi am vrut să ducem muzica clasică și spre alte categorii de oameni, prin programe mai accesibile.

Un exemplu concret?
Sunt foarte multe hituri în muzica ușoară actuală care își au rădăcinile în muzica clasică. Anotimpurile lui Vivaldi sunt o temă bine-cunoscută, mulți nu știu de fapt că acelea sunt Anotimpurile lui Vivaldi, dar le fredonează. Oamenii asta își doresc să audă – ceea ce pot recunoaște. Simfonia a cincea de Beethoven toată lumea o știe. Sunt coloane sonore în reclame la televizor care sunt bazate pe teme din muzica clasică. Datoria noastră e să ne apropiem de partea asta mai ușor de digerat și mai comercială a muzicii clasice. Mai comercială pentru că, fără subvenții, nu avem altă cale pentru supraviețuire. Dar nu vrem să cădem în derizoriu cu comercialul!

De André Rieu ce poți să-mi spui?
André Rieu vinde șapte săli pline la București. Și inițial era vorba despre un singur concert, da? El pleacă de la muzica clasică. Ce face mai departe, cum reușește să vândă, toate acestea țin de un comercial maxim. Totul pare de turtă dulce, frumos. Pentru un profesionist, dă un pic în kitsch și în ridicol. Dar ce face el și cât vinde apropie oamenii de muzica clasică. E adevărat că de un segment al muzicii clasice, acela care este mai ușor de înțeles. Asta e și menirea noastră. Suntem datori să facem concerte la care publicul să se simtă parte, să fie implicat. Dacă pleacă acasă fredonând, înseamnă că e parte din actul creator. Pleacă zâmbind. Asta e ideea  – nu să plece obosit din sala de spectacole.

OSB-PressKit-05

Alegerea maestrului Benoît Fromanger

Cum ați reușit să rezistați în primii ani?
În momentul în care ne-am apucat, n-aveam, financiar, absolut nimic, eram necunoscuți. Am început mai puțini, făceam programe de muzică barocă, preclasică – până în clasică. Ne permiteam să mergem cam până la Mozart. Cu cincizeci de oameni poți să te duci puțin către Beethoven. Mai făceam Vivaldi. O făceam cu colegi care veneau și o făceau pro-bono, din bucuria de a face muzică altfel. Fiind colegii lor, fiind privați, având o altă atitudine, nu simțeau că au obligația să vină la serviciu. Veneau să își facă meseria cu plăcere.

Acum, muzicienii din Orchestra Simfonică București sunt remunerați?
Da, nu mai există niciun eveniment la care să nu fie plătiți. Dar la început așa am funcționat – din prietenie. Încercam să fim și noi atenți, veneam cu bani de acasă, mai ieșeam împreună la restaurant, la concerte. Noi achitam notele de plată, în ideea să vină cu bucurie. Viața e grea la noi, toți au copii acasă, au întreținere, rate, timpul costă bani. Dacă vrei să ai continuitate, nu poți să îi chemi la nesfârșit pro-bono. Vin o dată că sunt drăguți, vin de două ori, dar a treia oară nu mai vin…

Anul trecut câte concerte ați avut?
Peste douăzeci. Douăzeci și patru, cred. Cam două pe lună.

2013, când ați fost în turneu în America Latină, a fost cel mai bun an al vostru?
Da, a fost apogeul. Până acum. Atunci am avut cele mai mari satisfacții profesionale. Sunt colegi de-ai mei cu patruzeci de ani în Filarmonică și n-apucaseră să cânte pe scenele acelea. Vorbim de niște scene-etalon la nivel mondial. Am cântat în Teatrul Colon din Buenos Aires, Argentina. Teatrul Colon e între primele cinci scene ale lumii!

Cum ați ajuns voi acolo? Care e istoria turneului sud-american?
Dirijorul nostru și directorul artistic e un francez. Îl cheamă Benoît Fromanger. Eu l-am cunoscut pe când eram în Germania. El a fost un foarte mare flautist și s-a apucat de dirijat. Ideea a fost atunci când am fondat această Orchestră să nu fim confundați cu nimeni. De obicei, oamenii asociază instituțiile cu anumite persoane. Ei știu că la Filarmonică era Cristian Mandeal, director și dirijor, la Radio era Horia Andreescu. În momentul în care am vrut să fim pe picioarele noastre, am ales să venim cu un nume din străinătate. L-am ales pe el dirijor permanent și director artistic pentru că nu voiam să fim confundați cu nimeni.

El nu trăiește în România.
Nu, vine doar când avem nevoie.

Unde trăiește acum?
Trăiește în Olanda și e profesor la Universitate la Berlin, în Germania. Meseria de dirijor oricum presupune să te plimbi prin toată lumea. Dirijează peste tot, dar noi suntem prioritatea lui. Când avem proiecte, noi suntem prima opțiune, apoi își aranjează programul cum vrea. Asta îți oferă meseria de muzician – șansa de a călători foarte mult, dacă ajungi la un anumit nivel. Și noi am călătorit. El e la noi prins și în momentul când a venit propunerea pentru America de Sud, a venit prin el către noi. Un impresar din Germania l-a întrebat pe el dacă ar vrea să meargă cu noi, cu Orchestra lui, în America Latină

Invitația a venit datorită numelui său?
Nu. Împreună cu el. Invitația a fost către noi împreună cu el. Impresarul îl știa pe Benoît, dar practic nouă ne era adresată invitația. A venit din partea unei agenții braziliene, prin acest impresar neamț. Bineînțeles că am fost onorați și am acceptat, era o premieră pentru mulți dintre muzicienii noștri.

Dar oamenii au putut să își ia liber de la locurile lor de muncă? N-ați intrat în conflict cu celelalte instituții?
Bineînțeles că am intrat. Și-au luat o lună de concediu fără plată. În momentul în care am primit această invitație, am venit cu o cotă-plată din banii de drum. Era un risc. Turneul a fost în toamnă, toți muzicienii erau în activitate. Acum vin cu mare plăcere la noi pentru că nu există stres, toți ne-am pregătit o lungă perioadă de timp ca să ajungem până aici.

OSB-PressKit-01

Cătălin Oprițoiu a vrut să se facă fotbalist

Tu ce vârstă ai?
Patruzeci de ani și mă pregătesc în muzică de la șase ani. La noi e ca la sportivi – permanent trebuie să fii în studiu. Dacă nu studiezi…

Și la ce vârstă te retragi?
Nu e o vârstă standard. Te retragi când simți că nu mai poți, din bun-simț. Altfel, la fel ca în orice meserie. E clar că după o anumită vârstă nu mai dai randament. Sunt multe zilele în care noi stăteam și studiam în casă, când ceilalți copii se jucau pe afară…

Și cum v-a schimbat asta percepția asupra vieții? Ce consecințe a avut?

Fac o paranteză – în orice domeniu dacă vrei să faci performanță trebuie să faci sacrificii. Dar asta o realizezi cu mult mai târziu.

Atunci îți rămânea doar frustrarea că nu ești de celalaltă parte a ferestrei – afară, cu copiii, la joacă?
Exact. Până nu apar satisfacțiile nu poți să pui lucrurile într-o balanță și să vezi că există un echilibru. Până atunci, trăiești o frustare.

Tu cum te-ai apucat de flaut?
Povestea mea? Am avut noroc că tatăl meu e profesor de flaut. Am crescut în mediul ăsta, am crescut printre muzicieni.

Și ți-a plăcut?
Eu am început cu vioară. Primii pași în muzică i-am făcut cu vioara. Dar dacă mă întrebi ce mi-ar fi plăcut, mie mi-ar fi plăcut să fiu fotbalist.

Și de ce n-ai ajuns fotbalist?
Pentru că tata mă trimitea cu vioara la antrenament.

Și tu ce făceai?
Mediul de fotbalist e diferit de mediul muzicienilor și atunci știi cum e – un copil cu o vioară în spate nu e chiar foarte bine văzut. Eu am fost legitimat la Steaua când eram copil. Noi eram din Drumul Taberei. Eram acolo în cartier – mereu aproape de stadionul Ghencea.

Pe ce post evoluai?
Mijlocaș dreapta, dar să știi că joc și acum. Astea sunt pasiunile mele și modalitatea de a reprima sechelele care mi-au rămas de când eram mic. Joc doar de plăcere. Poate că alegerea tatălui meu pentru mine a fost bună. Viața de sportiv poate fi oricând încheiată cu o accidentare.

Mai ai frați?
Mai am o soră.

Ea e tot în muzică?
Ea e profesoară de vioară.

S-a ținut.
Da, dar nu mai profesează în momentul de față. Am terminat amândoi Conservatorul. Între timp, s-a mutat în Canada unde predă limba franceză. Eu am avut satisfacții în muzică și îți spun ție acum că nu regret ce a hotărât tatăl meu acum treizeci și cinci de ani. Dar nu știu cu ce să compar. Talerele balanței mele: unul e gol, iar altul e plin cu ce am realizat în muzică până în momentul de față. Sunt mulțumit de cât am făcut, nu știu ce aș fi reușit în sport.

Cătălin Oprițoiu nu suporta să se plimbe cu vioara în spate prin oraș

Și de ce trecerea de la vioară la flaut? Ce n-a mers cu vioara?
Nu mi-a plăcut vioara deloc.

Fiindcă e greu de studiat sau de ce?
Să-ți spun cinstit, nu-mi plăcea să o car. Nu-mi plăcea ideea de a mă arăta lumea cu degetul prin autobuze. Noi stăteam în Drumul Taberei, școala o făceam la Piața Unirii. Mergeam tot orașul. Și mă enerva să fiu diferit față de alți copii și că eram întrebat permanent: “dar tu ce duci acolo?”.

Reporterul observă o geantă mică, de umăr,  cochetă, discretă, așezată în dreapta artistului.

Ce ai în geanta aia?
Flautul.

E altceva, e mai mic.
Era opțiunea ideală pentru mine. Flautul intra în ghiozdan, nu mai trebuia să dau socoteală nimănui.

După 1990 ați plecat mult în Occident?
Da, aveam cinșpe ani atunci, îți dai seama. Am început să călătorim peste tot – cu Orchestra liceului. Am fost în Franța, în Spania, în Austria… Erau niște avantaje pe care ceilalți copii nu le cunoșteau.

Muzica fiind un limbaj universal…
… Absolut. Există festivaluri de tineret, aveam multe șanse.

Cătălin Oprițoiu e prea român ca să plece din România

OSB-PressKit-02

Cum te-a marcat experiența acestor călătorii? Erai un copil abia ieșit din comunism.
A fost izbitoare. Și acum dacă ne uităm pe fotografiile de atunci – era o diferență enormă între noi și cei din Occident. Nu vreau să mă apuc acum să fac o analiză a vremurilor – cele de acum, cele de atunci, tranziție și așa mai departe. Pentru un copil, era un impact enorm: totul colorat, totul viu, făceam poze la mâncarea de câini și de pisici, că nu știam ce e, îți dai seama.

Nu te-ai gândit să rămâi afară?
Eram prea mic ca să îmi exprim dorința asta. Eram în formare, știam că mai am multe de învățat. Dacă eram la o altă vârstă, poate că luam hotărârile altfel. Cert e că atunci când am putut să rămân, n-am vrut să o fac. Sunt prea român ca să plec de aici! Când am avut posibilitatea… Am fost plecat șapte ani în Germania, am fost prim-flautist la Orchestra Simfonică din Seul, în Coreea de Sud. Aș fi câștigat mulți bani acolo, n-am avut niciodată dorința să nu mă mai întorc. Cu nemții nu m-am înțeles deloc. Știam că e doar o perioadă de sacrificiu pe care o fac pentru bani.

Și cu sud-coreenii?
Nici cu ei. Sunt dintr-o altă lume, nu are rost nici să vorbim. Educație diferită, mentalitate diferită.

De ce e muzica într-o perioadă de dezvoltare

De ce suntem într-o perioadă de dezvoltare? Care sunt explicațiile? Pentru că beneficiază de tehnologie sau de ce?
Nu. Pentru că în momentul de față nu e nimic care să o împiedice.

Globalizarea îi e favorabilă muzicii? Schimbul acesta de energii, de informații între diferite culturi?
Categoric. Întotdeauna vor exista câteva etaloane – Mozart, de exemplu – care nu pot fi cântate decât după un standard. Dar altfel, sunt mai multe intrumente cu care se poate lucra, sunt alte performanțe ale instrumentelor în sine. Noi nu aveam aceleași posibilități când intram în competiție cu ei. Tehnica de emisie sonoră, mă refer strict la flaut, s-a schimbat în timp, s-a îmbunătățit. Apoi, e istoria, noi avem filarmonică din anii 1800, ei cântă de la 1600. Ce faci cu sutele astea de ani care lipsesc? Când le recuperezi? Noi făceam mult după ureche și din instinct.

Acum s-au nivelat diferențele?
Da, dar au apărut și minusurile și la noi. Și vreau să spun că acum se merge pe cantitate în detrimentul calității. Acel sistem, oricât de închis, dădea la un moment dat și rezultate foarte bune. În comunism, Conservatorul din București era considerat între primele cinci Conservatoare din Europa.

Și acum?
Și acum nu mă întreba.

Totuși, te întreb.
Nu știu să îți spun unde situează, dar și-a pierdut locul acela de multă vreme. Sunt mulți muzicieni români formați atunci care au plecat și sunt în top în toată lumea. În special în instrumentele cu coardă – mulți violoniști. Atunci, viața era mult mai strictă și se canalizau spre performanță în domeniul în care activau.

Viitorul cum îl vezi în lumea orchestrelor?
Vom fi și noi o lume de freelanceri. Se va merge mult pe contracte de colaborare. Deja nu prea se mai fac contracte pe perioadă nedeterminată. Deși în lume se poartă contractele pe perioadă nedeterminată. Peste tot, mai puțin în Anglia. Dacă într-o săptămână nu te duci la muncă, nu iei niciun ban. Astfel, muzicienii sunt obligați să aibă mai multe job-uri.

Capitalism sălbatic.
Da. Cele mai stabile și mai bine plătite locuri de muncă în cultură sunt în Germania. Și în Elveția.

Tu ai fi putut să rămâi acolo și n-ai rămas.
Nu m-am acomodat sufletește. Banii nu mi-au dat și acea liniște interioară de care aveam nevoie.

CITAT: “Ne simțim ambasadorii României. Când ne aplaudă mii de oameni în Teatrul Colon din Buenos Aires, cum să nu fim mândri?, Cătălin Oprițoiu, co-fondator al Orchestrei Simfonice București

Credit Foto: Orchestra Simfonică București

13 recommended
comments icon 1 comment
925 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

Andrei Craciun


Bookmark?Remove?

Actrița Alexandra Sălceanu: “Văd un viitor clădit pe moralitate, pe bun simț, pe respect, pe loialitate, pe onestitate și pe bunătate, atât față de noi, cât și față de țară”

-

Alexandra joacă în multe teatre, de la Teatrul Național din București la Bulandra și Metropolis. Iată cum vede ea lumea în care ne mișcăm. Andrei Crăciun  Drum. Alexandra Sălceanu, actriță. De unde vine Alexandra și unde vrea ea să se îndrepte? Să privim un pi... Mai mult »