Radu Păltineanu are doar 25 de ani, s-a născut la Piatra Neamţ dar locuiește de mai bine de un deceniu în Canada. A plecat cu părinţii la Montreal încă de când avea 15 ani. Au căutat o viață mai bună. Așa a ajuns să facă liceul în Montreal şi tot acolo a urmat studiile celei mai bune universităţi din Canada – McGill – la profilul de inginerie software. La trei ani după ce a ajuns în Canada, viața mai bună n-a mai fost de ajuns pentru Radu Păltineanu, motiv pentru care a luat urma lumii întregi. A călătorit prima dată în Australia, apoi în Noua Zeelandă, apoi în întreaga lume. Aproape în lumea întreagă.

De la 18 ani, Radu colindă lumea în lung şi în lat şi spune că toată viaţa lui gravitează în jurul acestui hobby incitant, care este ca un drog. Cu bani puţini, a vizitat în total 37 de ţări de pe patru continente, 32 dintre ele în Europa. A militat pentru salvarea Roşiei Montane, mergând pe bicicletă peste 2.500 de kilometri, din Danemarca până în România. Însă, anul acesta şi-a propus să devină primul om din lume care traversează pe bicicletă cele două Americi, de la Nord la Sud. În total, tânărul trebuie să dea la pedale peste 22.000 de km iar 120 de km din această distanţă se află în jungla columbiană şi la graniţa dintre Mexic şi SUA, teritorii ocupate de gherile şi traficanţi de droguri. Radu admite că această provocare, pentru care îşi va risca viaţa, depăşeşte orice limite, dar e sigur ca la final îşi va îndeplini visul. Dar Radu n-a început pe bicicletă, a pornit-o în lume la pas, a făcut autostopul și n-a dat bani nicăieri în lume, poate doar în România.   

Autostopistul

Radu, cum a început aventura ta în lumea largă?

La 18 ani, naşa mea, care e medic psihiatru în Australia, mi-a făcut cadou un bilet de avion până la Brisbane. Eu atunci locuiam în Canada. Naşa mea a fost colegă cu mama la Facultatea de Medicină din Iaşi şi locuieşte în Brisbane. Îi place mult să călătorească, a fost în vreo 80 de ţări, a făcut voluntariat în Brazilia, la copiii din junglă. Ea mi-a insuflat dragostea pentru călătorii. A fost prima dată în viaţa mea când am luat un avion singur pentru a merge să descopăr locuri, oameni, lucruri noi. În Brisbane am avut parte de o lună şi jumătate de călătorii. Atunci am explorat marele recif de corali, am vizitat câteva insule, am mers la Sidney. Aşa a început aventura mea de două luni cu doar 700 de dolari în buzunar.

Cum ai putut să te descurci în Australia şi Noua Zeelandă doar cu banii aceştia?

Nu am cheltuit foarte mult, deoarece am stat la început în hosteluri, apoi mi-a zis cineva că pot folosi ospitalitatea oamenilor. Ori cei care mă ia la autostop mă invita acasă, ori folosesc platforma “couchsurfing”. Am avut multe experinţe pozitive. Cât am stat în Viena, un tip foarte drăguţ m-a dus şi mi-a arătat unde era odinioară Cortina de Fier şi locul unde s-a destrămat, lucruri pe care nu le-aş fi văzut dacă eram simplu turist. Uite, în ultima călătorie spre Iran, timp de trei săptămâni, am avut 300 euro la mine, din care 75 am plătit viza şi m-am întors înapoi cu 30, pe care i-am dat pe bere pentru că mi-a fost tare dor să beau o bere. În Iran nu găseşti băuturi alcoolice, acolo e strict interzis alcoolul. Când mergi cu autostopul foarte mulţi îţi dau şi de mâncare sau te iau acasă la ei sau te culcă în cabinele de tir. Se poate şi cu bani puţini să vezi lumea. 

Cum ai început să mergi cu autostopul?

Am făcut prima dată în viaţa mea autostopul în Noua Zeelandă, la 18 ani. Am ajuns la o intersecţie, unde am stat cinci ore în mijlocul drumului şi cineva mi-a spus că prima localitate e la 20 km depărtare. Am mers pe jos, am făcut vreo 7 km pe jos, se întunecase bine, apoi a oprit un bătrânel care m-a dus în localitate. N-am avut încotro, trebuia să iau autostopul ca să scap din pustiu. Nu mi-a fost frică să merg cu ocazia, întotdeauna am avut încredere în oameni, n-am avut întâmplări nefericite. Toţi oamenii cu care am călătorit au fost foarte deschişi; toată lumea caută să aibă companie pe durata călătoriei. Nu am temeri când relaţionez cu oamenii, dar am temeri când trebuie să relaţionez cu natura, mă tem mai mult de natură şi de puterea ei decât de oameni.

Le dai bani şoferilor care te iau la ocazie?

În afara ţării nu am dat niciodată bani când am făcut autostopul. În România, întreb şoferii dacă mă iau fără bani şi de obiecei mă iau. Mi s-a întâmplat o singură dată, în Kosovo, ca persoana respectivă să nu mă ia pentru că nu aveam bani.

Ca român, ţi s-a întâmplat să te simţi marginalizat vreodată?

În Noua Zeelandă am avut nişte peripeţii. Prima a fost la aeroport. Era primul an când scoseseră vizele românilor, în 2008. Şi a apărut o tipă care m-a luat la întrebări, mi-a scos tot din bagaje şi m-a întrebat cu ce scop am venit în Noua Zeelandă. I-am spus că vreau să călătoresc, însă nu m-a crezut, credea că vreau să rămân acolo, i-am arătat că sunt student în Canada. Ce a convins-o a fost că eu îmi făcusem o hartă a Noii Zeelande cu punctele turistice cele mai importante pe care voiam să le vizitez. Oceania nu e un loc unde m-aş vedea trăi, ca de altfel nici în America. Mie îmi plac societăţile în plină schimbare, cele care păstrează un pic de tradiţionalism şi îmbină un pic modernismul, îmi plac societăţile unde lucrurile nu sunt atât de standardizate, să poţi avea libertatea de a alege.

Câte ţări ai vizitat până acum?

37 de ţări de pe patru continente (America de Nord, Oceania, Europa şi Asia), 32 dintre acestea în Europa. Iranul m-a impresionat cel mai mult, nu neapărat datorită peisajelor, cât datorită ospitalităţii oamenilor, nişte oameni sclipitor de ospitalieri. La fel de ospitalieri sunt şi oamenii din Balcani. Trăiesc de la 15 ani în Canada, însă Europa rămâne dragostea mea, nu cred că aş putea să mă desprind de ea. Când vin în Europa vibrez, relaţionez cu regiunea, cu toată cultura, cu tot amalgamul de populaţie, de diversitate. În America de Nord nu vezi aşa ceva.

Ai fost şi în zone de conflict, unele aflate şi azi în război…

Am ajuns în Balcanii de Vest, Bosnia, Kosovo şi am înţeles cât de divizată a ajuns societatea acolo. Altă regiune foarte frumoasă este Mitrovica, dar acolo încă sunt prezente forţe armate pentru menţinerea păcii. În Balcani e o energie incredibilă, o istorie extrem de tulburată, dar oamenii sunt foarte ospitalieri şi toţi sunt încântaţi când aud că eşti din România. Romanii sunt văzuţi foarte bine peste tot pe unde am ajuns eu. Oriunde mergi cu un paşaport românesc nu ai probleme, vizele se obţin foarte uşor.

De fapt, ce urmăreşti tu în călătoriile tale?

Îmi face plăcere să merg în necunoscut, mă simt foarte relexat când merg în locuri noi, întâlnesc oameni noi, mă pun în situaţii noi, iubesc noul, schimbarea. Iau decizii foarte naiv şi foarte rapid. Nu m-am pus niciodată în situaţii periculoase, am totuşi simţul prezervării, chiar dacă mă arunc în necunoscut, în lucruri noi, chiar dacă nu am idee de ce o să se întâmple, dar am simţul responsabilităţii.

Am observat că pe oriunde mergi iei întotdeauna tricolorul cu tine. De ce?

Peste tot unde merg le vorbesc oamenilor despre România şi despre cultura noastră. Iubesc România foarte mult, dacă ajung pe un vârf montan, pun un steag românesc, asta e deja tradiţie pentru mine. Chiar anul trecut am ajuns pe cel mai înalt vârf vulcanic din Iran şi m-am pozat lângă tricolor. Avem o poziţie foarte privilegiată în România, în sensul în care nu suntem parte integrantă nici din vest şi nici din est, dar avem un caracter ambivalent. La noi este un amestec incredibil de populaţii şi de culturi, ceea ce ne face într-un fel sau altul unici, eu apreciez unicitatea asta şi deschiderea românilor faţă de alte naţii. După ce termin facultatea în Canada, eu îmi doresc să revin acasă. Vreau să-mi caut un job în domeniul meu, în România. Am simţit tot timpul un gol în viaţa mea plecând din ţară. Sunt foarte legat de România şi nu mă văd în altă parte deocamdată, vreau să trăiesc aici pentru o bună perioadă. Părinţii mei vor rămâne în Canada, eu nu mai sunt dependent de ei de foarte mult timp.

Alpinistul

Spuneai că ai urcat pe cel mai înalt vârf din Iran. Cum ai ajuns acolo?

Mi-am propus să merg să vizitez Iranul şi pentru că am ajuns acolo nu puteam să ratez vârful Damavand. Am urcat într-o zi la cota 4.200 m şi m-a luat o durere mare de cap, nu m-am aclimatizat corespunzător. Am stat o zi întreagă la 4.200 metri pentru aclimatizare, după care am urcat până în vârf, la 5.671 metri. Nu e un munte tehnic, probabil cea mai mare dificultate pe muntele respectiv sunt izvoarele de sulf care sunt foarte înecăcioase. Asta îngreunează respiraţia, peste faptul că eşti la altitudine mare, iar aerul este foarte rarefiat. Vârful Damavand este doar unul din cele şapte pe care vreau să le urc în perioada următoare. Am în plan să realizez un circuit care se numeşte “cei 7 vulcani şi cele 7 vârfuri”, este un proiect pe care vreau să-l întind pe câţiva ani, în funcţie de timp şi bani. Acest proiect presupune să urc pe cei mai înalţi şapte vulcani din lume şi cele mai înalte şapte vârfuri din lume, inclusiv Everest. 

După Iran, ce ai în plan în 2015?

Sunt cam 22.000 km pe care vreau să-i parcurg anul acesta pe bicicletă (râde). Vreau să pedalez din cel mai nordic punct al Americii de Nord, Alaska, până în cel mai sudic punct al Americii de Sud, în Argentina. Mi-am propus să devin primul român care traversează Americile de la Nord la Sud, în totalitate. Sunt conştient că voi avea o misiune foarte dificilă. E un proiect de nouă luni. Aş vrea să încep anul acesta în iulie-august sau, dacă nu, în decembrie-ianuarie. Vreau să calculez exact dacă pot să încep călătoria din Sud în Nord, pentru că vorbim totuşi de Alaska, unde totul este îngheţat în decembrie. Dacă voi începe din Nord, trebuie să încep până în august pentru a nu mă prinde îngheţul.

Biciclistul

22.000 de kilometri pe bicicletă, prin pustietatea Americilor?

(Râde). Da, ştiu că pare o nebunie, dar eu sper să-mi iasă. Nu a realizat nimeni traseul acesta pentru că există o bucată de 120 km între Panama şi Columbia care traversează jungla. Această junglă e controlată de gherile columbiene şi de traficanţi de droguri şi practic, dacă aş reuşi să traversez acea bucată, aş putea fi primul om care traversează Americile pe bicicletă. Au mai fost oameni care au mai încercat asta, dar nu au trecut prin junglă, au ocolit complet Columbia. Însă eu vreau să o traversez.

Nu ţi-e teamă că pleci şi nu te vei mai întoarce?

Absolut toţi avem temerile noastre, dar e adrenalină, e un sentiment aparte pentru mine. Am înţeles că sunt nişte asigurări de un milion de euro, dar dacă aud că merg acolo, probabil nu o să-mi facă nimeni asigurare. Aş avea nevoie de un buget de minim 7000 euro. O să încerc să găsesc sponsori, mă bazez pe sponsorizări pentru că e un proiect mai mare. Vreau să fac un documentar despre toată călătoria, de la A la Z, un site în care să ataşez imagini şi să promovez toţi sponsorii care vor să mă ajute. O să am tricolorul cu mine. Va fi greu, interesant, distractiv. Mă aştept să-mi înving foarte multe temeri, foarte multe preconcepte, să întâlnesc oameni pe care n-aş avea alt prilej să-i întâlnesc. Sunt regiuni extrem de periculoase prin care o să trec, de exemplu la graniţa dintre Mexic şi SUA trec prin El Paso şi Huarez, acesta din urmă fiind cel mai periculos oraş din lume. Am posibilitatea de a plăti pe bucata aceea de drum o escortă, acum depinde cum o să aranjez, cu cine o să vorbesc. Asta e plăcerea, necunoscutul, riscul, sunt conştient de asta. Devine la un moment dat parte din viaţa ta, este ca fumatul, ştii că e rău, dar nu te poţi lăsa.

Totuşi, merită să-şi rişti viaţa pentru acest proiect?

Nu caut să ajung în Cartea Recordurilor, caut să mă cunosc pe mine, prin călătorie te schimbi mult, interacţionezi mult cu oamenii, te deschizi. Am crescut destul de conservator la Piatra Neamţ, iar călătoriile m-au schimbat incredibil de mult. Călătoria pentru mine înseamnă oameni, adrenalină, cunoaştere de sine, cunoaşterea altor popoare, eliminarea prejudecăţilor.

Activistul

Dar cum ţi-a venit ideea de a pedala pe toată distanţa asta?

În 2013 am parcurs 2.500 de km din Danemarca până la Roşia Montană şi asta m-a ambiţionat. Eram la Copenhaga şi am cunoscut un băiat, Tică Darie, care între timp s-a mutat la Roşia Montana. El mai făcuse acest tur cu bicicleta şi voia că în vara lui 2013 să repete turul pe care deja îl făcuse singur. Am vorbit cu el şi am zis să extindem proiectul, să facem două echipe: el să meargă prin Europa Centrală şi de Vest şi ajungă în România prin Vest, iar eu cu echipa mea, cu un canadian şi o moldoveancă, să o luăm prin Nordul Europei, prin Scandinavia şi Rusia, ca să ne întâlnim în Cluj.

Care a fost scopul acestor călătorii spre Roşia Montană?

Am pedalat 2.500 de km pe bicicletă şi am parcurs încă vreo 3.000 de km cu trenul şi feribotul, timp de două luni, pentru a-i informa pe europeni despre Roşia Montană. Am vrut să ştie cât mai multă lume despre ce se doreşte în ţara noastră legat de acest proiect. Nu ne-a fost teamă de eşec, am ştiut că vom reuşi. Atât echipa mea, cât şi a lui Tică am vrut să organizăm cât mai multe conferinţe în cât mai multe oraşe din Europa. El a făcut-o prin Germania, Cehia, Ungaria şi Austria, iar noi prin ţările nordice, în Rusia, Moldova şi  România. Au fost în total 5-6 conferinţe, oamenii au fost impresionaţi, mulţi dintre ei ştiau despre proiectul nostru şi ne ajutau cum puteau. În Suedia am fost la Primăria din Stockholm, fiind invitat de un înalt oficial să discutăm despre Roşia Montană. La Chişinău am fost primiţi foarte bine, au făcut câţiva jurnalişti un reportaj cu noi, au prezentat toate datele proiectului, au venit destui oameni, au pedalat şi ei cu noi de la Nistru până la Prut.

Crezi că europenii şi românii, în special, au conştientizat acţiunile voastre?

Noi am fost o piesă într-un puzzle, s-a nimerit în perioada în care cei din guvern voiau să treacă legea specială a minelor pentru care lumea s-a mobilizat foarte puternic. Prin cele două tururi, prin filmuleţele pe care le-am creat am arătat faţa reală a ceea ce înseamnă RMGC la Roşia Montană, oameni aduşi cu autobuzele ca să strige în gura mare “Vrem de muncă”. O manipulare tipic comunistă. Cu oricine intram în contact, le povesteam despre treaba asta. Eu cred că acţiunea noastră a avut un impact serios.

CITAT: „Nu mă văd locuind într-un singur loc, aş vrea să am o bază undeva, în România, dar să pot călători continuu până când mă vor ţine picioarele”,Radu Păltineanu, călător.