Foto: Eduard Stucalici

Istoria şi comunismul au deposedat-o de ce avea mai drag. Şi, deşi familia ei s-a reunit şi a continuat să lupte trăind, viaţa nu i-a fost deloc o călătorie lină. Din contră, fişa ei de parcurs e lungă şi complicată şi cuprinde mare parte din localităţile Republicii Moldova.  Astăzi are 73 de ani şi a dovedit din plin că este vrednică de lumea în care trăieşte. La 117 kilometri de Iaşi, în satul Palanca, de cealaltă parte a Prutului, Tatiana Popa luptă să le redea oamenilor trecutul şi să le redeschidă apetitul pentru străvechi obiceiuri.

Conduce Muzeul Casa Părintească, deschis în casa buneilor şi a părinţilor ei, un loc pitoresc la mai puţin de 90 de kilometri de Chişinău. Spune bunei, nu bunici, în spiritul farmecului discret al graiului vechi. Aici, în casa părintească, Tatiana Popa reînvie tradiţii seculare din Palanca, un sat dominat de ucraineni, dar aflat într-o zonă multietnică, populată de români, găgăuzi, romi, ruşi, bulgari.  Casa este deschisă oricui vrea să se reîntoarcă în timp, iar gazda îşi aşteaptă oaspetele cu plăcinte coapte după reţete străvechi, poame şi poveşti de demult.

Începe prin a spune povestea sa

S-a născut în 1942 în casa din Palanca. Trei ani mai târziu părinţii au fost ridicaţi de sovietici. Mama, care era însărcinată cu al doilea copil, a reuşit să fugă. Au urmat ani şi ani de pribegie, de trăit din casă în casă, din mila oamenilor, de ascuns prin păduri, de ierni friguroase, de foamete. Tatăl a fost trimis în Siberia unde a muncit la ridicarea magistralei Baikal-Amur. Timp de cinci ani nu a putut să ia legătura cu familia, povesteşte Tatiana Popa.  N-a avut cum să afle că soţia şi fiicele reveniseră în satul natal, dar casa le fusese confiscată şi era sediul KGB, NKVD în vremurile acelea.

Dubla dezrădăcinare

Tatiana Popa nu poate uita frigul usturător, iernile grele, casele prin care au stat – una nici uşă nu avea. Locuiau pe la rude sau prin vecini. După cinci ani de deznădejde şi aşteptare, în 1949, a venit prima scrisoare din lagăr, din care aflau că tatăl – fost maistru de pădure – era în viaţă. Au mai trecut cinci ani până în toamna lui 1955 când el s-a întors acasă. Dar acasă nu mai exista de un deceniu: era doar un mozaic al fugii şi al amintirilor. Copiii crescuseră în lipsa lui, Tatiana avea 13 ani, sora ei 10. Chiar aşa, tatăl insista să le ia în braţe ca pe nişte sugari, ratase cei mai frumoşi ani şi ar fi dat orice să îi recupereze.

Din lagăr s-a întors cu un cufăr de lemn cu cifru, lucrat de el. Codul de deschidere era 1945, anul care i-a marcat definitiv viaţa. Astăzi Tatiana păstrează în cufăr ultimele fire toarse de mama, la peste 90 de ani, înainte să moară. Simte că aşa îi ţine încă împreună.

Întoarcerea acasă n-a fost deloc uşoară pentru tată: părinţii lui se deziseseră de el, iar autorităţile nu îi permiteau să locuiască mai mult de doi ani într-un loc. Aşa a început a doua fază a dezrădăcinării: lunga peregrinare prin toată Moldova, câte doi ani în câte un sat, până în 1968, când s-au reîntors în satul natal şi au cumpărat o casă.

Mama fusese forţată să se înscrie în colhoz, dar reuşise să scape de munca la câmp. Era modistă şi primea saci cu lucruri de cusut pentru şcoli, grădiniţe. Îndurase lipsa soţului zece ani, trecuse prin zeci de percheziţii, privind neputincioasă cum îi e răscolită lada cu puţina avuţie. Salvase câteva lucruri, printre care o fotografie cu soţul ei, câteva romane semnate de Tolstoi – singura formă de escapism în toţi acei ani negri – şi “Ciuleandra” de Liviu Rebreanu, o carte care a marcat-o pe adolescenta Tatiana.

Abia în 2000 Tatiana a reuşit să recupereze casa părintească, dar fără lucrurile din ea. Fusese pe rând sediul KGB, sediul administraţiei de colhoz, al primăriei. “De câte ori trecea pe lângă ea, măicuţa plângea. Când am primit casa înapoi,  măicuţa, aflând că sunt doar pereţii goi, fără lucrurile noastre, nici nu a vrut să o vadă”, ne relatează ea.

Tatiana Popa a încercat, însă, să îşi recupereze trecutul şi a recreat fiecare cameră a casei, exact aşa cum era în 1945. Voia să pregătească o odaie în care mama ei să “poată pleca dincolo”. În 2004, la 92 de ani, bătrâna s-a stins înainte ca Tatiana să fi reuşit să termine proiectul.

Locul aducerii aminte

În memoria părinţilor ei, dar şi în amintirea bunicilor materni – de care nu a mai aflat nimic din 1945 când au fost ridicaţi de sovietici –, Tatiana a transformat casa părintească într-un muzeu de artizanat particular, a reînviat tradiţia ţesutului de covoare în bumbi, a cusutului de ii şi a lucratului manual. A readus la viaţă o cusătură celebră în perioada interbelică, numită popular “ţâţa fetii”, cu care a ajuns în paginile revistei de modă Vogue, după ce designerul Isabell de Hillerin a inclus-o într-una dintre colecţiile de acum doi ani.

Creația semnată de designerul Isabel de Hillerin

A revitalizat spaţiul curţii, a replantat grădina, a reparat tot ce era stricat şi a deschis casa publicului. Să nu vă imaginaţi că a fost uşor. La început sătenii au acuzat-o că românizează satul. Cu timpul s-au îmblânzit, au înţeles că demersul ei  este despre tradiţiile străvechi din zonă, care nu au etnie, şi le-au permis copiilor să meargă la atelierele de lucru şi creaţie organizate în casa părintească.

Într-unul dintre interviurile acordate presei din Republica Moldova, Tatiana Popa admite că nimic nu o sperie mai tare decât amnezia prezentă şi din acest motiv lupta ei nu e doar una culturală sau lingvistică, ci una sistemică, în numele aducerii aminte.  Cu fiecare sărbătoare pe care o reînvie, cu fiecare costum pe care îl coase, cu fiecare lecţie de ţinut acul în mână, cu fiecare plăcintă coaptă, ea ştie că repune în drepturi memoria celor care au suferit în lagăre și că sădeşte sămânţa binelui printre semeni.

CITAT: “De câte ori trecea pe lângă ea, măicuţa plângea. Când am primit casa înapoi,  măicuţa, aflând că sunt doar pereţii goi, fără lucrurile noastre, nici nu a vrut să o vadă”, Tatiana Popa, Casa Părintească