FOTO: Anna Westin și Tommy Lennartsson, în timpul unei vizite de cercetare în România. |

Despre fânul din Maramureș se poate zice că e niște iarbă cosită și uscată pentru iernatul unor vite, dar multe lucruri ar rămâne astfel pe dinafară. Dacă-i doar niște iarbă și dacă-i toată la fel, de ce ar îngenunchea în mijlocul ei Tommy – un biolog suedez care arată fix cum îți imaginezi un suedez, înalt și blond și senin – cam din cinci în cinci minute, de ce ar exclama el: “Planta asta nu mai există la noi de o sută de ani!”? Apropie-te și o să vezi că nu-i chiar orice fel de fân, că există o ordine în peisajul ăsta presărat cu odăi și căpițe, și că s-ar putea ca un țăran să o stăpânească mai bine decât un om de știință. 

Doi suedezi în căutarea fânului românesc

Biologii Tommy Lennartsson și Anna Westin, de la Centrul Suedez pentru Biodiversitate (Swedish Biodiversity Centre) din Uppsala, merg în nordul României an de an, din 2004 încoace, ca să învețe de la țăranii din zonă cum împacă ei agricultura cu diversitatea biologică, cum fac terenul să rodească fără să-l secătuiască, cum “destul” e uneori mai bun decât “mult”. Maramureșenilor nu le trebuie lecții de chimie sau biologie pentru toate astea: știu să citească și să înțeleagă pământul. “Nu e o învățare în sens clasic, ci o relație foarte fizică, ce implică simțuri”, îmi spunea Anna când ne-am întâlnit prima dată, în 2013. De atunci, Anna și Tommy continuă să bată pe la porțile maramureșenilor, să meargă cu ei pe pășuni, și întrebări încă mai au. 

Miza lor e mare: salvarea a ceea ce-a rămas neatins de îngrășăminte sintetice și de mecanizare din agricultura suedeză și, în general, din cea europeană, eventual învierea a ceea ce mai poate fi înviat. La ora actuală, birocrația europeană împarte subvenții după reguli stricte, pune producția în prim plan și nu caută să înțeleagă de ce țăranul își curăța parcela cu foc, de ce începea cositul nu după o dată fixă din calendar, ci după semnele timpului, la ce-i trebuie lui arini pe pășune și pentru altceva decât să-i țină umbră la prânz. Bucureștiul și Bruxelles-ul preferă să-l creadă înapoiat și să-i numească agricultura “de subzistență”. Însă ar face bine la rândul său să învețe de la țăran înainte să-i pună condiții, cred Anna și Tommy. 

Tradițiile și tranzițiile fânului 

De Sfântul Ilie, cei doi biologi suedezi și colegii lor români au participat la vernisajul expoziției “Tradițiile și tranzițiile fânului”, deschisă în Sala Acvariu a Muzeului Țăranului Român (MȚR) până pe 16 august. În mijlocul încăperii sunt trei baloți de fân, deasupra cărora atârnă o hartă din satelit, cu parcele numerotate, în diferite nuanțe de verde. Pe peretele din spate e o greblă din lemn și una din plastic albastru, fotografii cu oameni, căpițe, căruțe și alte chestii trebuincioase. Se aud înregistrări cu țărani care povestesc despre cum se face fânul, pentru cine are chef să asculte.

CIFRE 

În 2013, România avea 1,3 milioane de terenuri utilizate ca pășuni și fânețe, mai multe decât orice alt stat membru al Uniunii Europene, arată datele Eurostat . Potrivit Anuarului Statistic al României, un total de 3,2 milioane de hectare erau folosite ca pășuni, iar 1,5 milioane de hectare – ca fânețe.

FOTO: Țăranii maramureșeni le explică cercetătorilor care-i treaba cu fânul.

Fânul poate fi considerat un obiect social total, consideră antropologul Vintilă Mihăilescu, care i-a însoțit pe biologii suedezi în câteva din incursiunile lor prin Maramureș. Când a scris despre asta în Dilema Veche, una dintre primele reacții a sunat cam așa: “Dacă până acum mai aveam vreo îndoială, acum m-am lămurit: antropologia se ocupă de tâmpenii. Ce-i aia, să te ocupi de fân?!” Mihăilescu are însă argumentele lui: “Dacă e ceva de patrimonializat în cultura țărănească din România, este exact fânul. (…) În jurul fânului se leagă toată viața socială a satului românesc. Și acest lucru de la firul ierbii, de data asta chiar în sensul strict al cuvântului. Am aflat de la colegii noștri că avem una din cele mai mari biodiversități din zonele colinare din toată Europa. Nu pentru că am fost prevăzători, ci pentru că am rămas mai în urmă cu tehnologiile. Tehnicile tradiționale de cosit – intervenția omului, în ultimă instanță – duc la o biodiversitate care s-a pierdut în restul Europei.” 

Fânul, iarba asta care pare să crească de-a valma, n-ar exista fără om. Antropologul Bogdan Iancu, care s-a alăturat echipei de cercetare în 2010, a fost surprins și el la început de informația asta: “De aia există ideea de a munci la fân, de a face fânul”. Și e important ca aceste cunoștințe despre munca fânului și legăturile lor cu evidențele științifice să fie stocate, pentru că cei care le depozitează fie nu vor mai exista, fie o vor lua care-ncotro. “Din păcate, la noi [cunoștințele] nu sunt considerate evidențe științifice. Sunt considerate un fel de credințe tratate cu amabilitate, bătute ușor pe umăr de către cei care admiră țăranul așa, ca pe o figurină culturală, fără să înțeleagă că ele se construiesc pe baza unor observații legate de plante și de natura care le conține, de fenomene meteorologice, între care există foarte multe legături”, explică Iancu. E mai la îndemână să pui țăranul într-o vitrină, întru bună păstrare, decât să-l asculți cu adevărat. 

Antropologul Vintilă Mihăilescu și fânul 

Peisajul românesc e modelat cu fân. De fiecare dată când se întoarce în țară, Vintilă Mihăilescu știe că a ajuns când vede primă pășune cu clăi pe ea. E un reflex, o senzație ce nu are de-a face cu vreun patriotism militant. Nu e nimic spectaculos la o claie cu fân, dar e mult mai mult decât natura însăși. Un peisaj maramureșean obișnuit, din acela cu pășuni și fânețe și copaci, e o structură construită cu grijă la tipurile de sol, de vegetație, la expunerea la soare. 

“Când am făcut teren în Maramureș, am observat că există mai multe tipuri de fânețe: de rezervă, folosite doar uneori, șuvare, cu un anume tip de iarbă, terenuri cu întrebuințare schimbată – pe care se alternează culturi și fânețe, fânețe cu arini, pajiști cu livezi. În spatele acestei varietăți se află diversitatea folosirii tipurilor de pământ, construită pe cunoștințe tradiționale. Asta reprezintă totodată o importantă moștenire culturală”, explică Anna, lângă o fotografie făcută în timpul cercetărilor. Iar felurile în care sunt utilizate terenurile, spune ea, duce la conservarea unor tipuri de plante. Unele dintre ele au roluri clare în felul în care terenul este gestionat. De exemplu, oamenii știu că e vremea de coasă când clocoticii cei galbeni s-au copt, semințele s-au închis în micile capsule ale florilor și sună în iarbă.

CITAT: “Legăturile între varietatea folosirii terenurilor, cunoștințele tradiționale și diversitatea biologică creează diversitatea bioculturală. Peisajul românesc e incredibil de bogat, probabil cel mai bogat din lume când vine vorba de diversitate bioculturală a fânețelor.” Anna Westin, biolog, Swedish Biodiversity Centre

Gospodăria țărănească e organizată în jurul fânului: unde-l depozitezi? unde hrănești animalele? cu ce îl cari? În plus, unele sărbători sunt legate direct de muncile fânului. Sfântul Ilie, de exemplu, e o sărbătoare oprită: nu se merge la coasă. Pentru unii bătrâni, stâncile sunt clăi de fân muncite în zi de sărbătoare, împrăștiate pe pământ spre luare aminte. 

Anamaria Iuga, de la MȚR, merge pe teren cu suedezii din 2009. În călătoriile sale prin Maramureș a regăsit o întâmplare pe care i-o povestea bunica ei în copilărie, undeva pe lângă Sighișoara: “Se pare că în zona Târnavelor, de unde erau bunicii mei, lânga Sighișoara, într-un sat, într-o zi de Sf. Ilie un sas voia să facă fân. Și era oprit pe drum de toți românii, care-i spuneau că nu e bine să meargă azi, că e o zi mare, de sărbătoare, o zi oprită, în care nu se lucrează cu fânul. Sasul nu ține cont de acest sfat, se duce și începe să lucreze la fân. Și odată se pornește un vânt puternic și o furtună foarte mare și-i strică toate clăile. Supărat foarte tare pe vânt, începe și fuge cu furca în vânt și strigă: “Pe alea nu le strica, Sfinte Ilie, că pe alea le-am făcut ieri!” Povestea asta i-a trezit din nou interesul față de fân. Asta și faptul că acum vreo zece ani, când a fost împreună cu alți colegi prin Maramureș să afle cum e treaba cu migrația și alte fenomene moderne, n-a găsit pe nimeni acasă: erau cu toții la fân. Așa că antropologii s-au reorientat. 

De studiat e destul. Cum ar fi că în funcție de fân, ai un tip de lapte, iar în funcție de lapte, un anumit tip de brânză, argumentează Mihăilescu. Și așa ne apropiem de farfuria orășeanului, ale cărui gusturi în materie de brânză – în fapt față de tipurile de fân ce dau gusturile – modelează o piață, deci o bucățică de economie. 

Iar de aici povestea se schimbă puțin. Țăranul român s-a trezit că e parte dintr-o economie mai mare decât o știa el, care însemna să ducă brânza la piață și să ia pe ea niște bani. Economia, precum și autoritățile române și europene care se îngrijesc de mersul ei, îi cer să facă lucrurile într-un fel anume. Să fie cât mai european, suedez dacă se poate. 

Suedia și modelul românesc, țăranul și Uniunea Europeană 

Ca să poată face o comparație cât de cât rezonabilă între Suedia și Maramureșul de azi, Tommy folosește o hartă din anii 1700. Verdele de pe hartă reprezintă fânețele, rozul – terenurile arabile, iar albul – pășunile. E destul de mult verde pe hartă, destul alb. Însă de la jumătatea secolului al XIX-lea până în preajma celui de Al II-lea Război Mondial, agricultura suedeză s-a mutat în zonele joase, pe care se putea face agricultură intensivă, iar cele muntoase au fost pur și simplu abandonate. De pășuni și fânețe nu mai era nevoie. 

O hartă a Suediei de azi ar fi inundată de roz, pentru că mai tot fânul e produs azi pe terenuri arabile. Se întâmplă asta pentru că bălegarul a fost înlocuit de fertilizatori sintetici, iar după aplicarea lui fermierii pot cultiva fân, grâne, orice. “Prin urmare, am pierdut mai toate acestea, nu doar în Suedia, ci cam în toată Uniunea Europeană. Suedia n-are nimic special, România e cazul special, pentru că voi încă mai aveți toate astea. În consecință, am pierdut și mare parte din biodiversitate, atât în ceea ce privește diversitatea terenurilor, cunoașterea, moștenirea culturală și, nu în ultimul rând, diversitatea biologică.” Acum, biologii își propun să salveze acele insulițe abandonate de marea agricultură. 

Pentru diferite tipuri de salvări există subvențiile europene. Pe de o parte, UE vrea să păstreze ce-a mai rămas din diversitatea biologică și, eventual, să refacă ce poate, așa că dă bani pentru agricultura tradițională. Pe de altă parte, vrea să încurajeze agricultura modernă, cu mașinării și chimicale și producții mari, cu alt tip de subvenții. Deci cum să arate până la urmă aceste tipuri de subvenții, fără de care nu prea mai mișcă nimic în agricultură? Cum să împaci normele scrise cu obiceiuri ce nu par să aibă treabă cu știința? 

“Credem că această diversitate bioculturală trebuie să reprezinte o bază pentru modelarea subvențiilor UE. Există o legătură între diversitatea utilizării terenurilor și cea biologică, care dă valoarea peisajelor, care se dorește a fi protejată de către UE și toată lumea. Așa că trebuie să învățăm de aici. Proiectul nostru are două scopuri: unul ar fi, desigur, să păstrăm valoarea peisajului românesc și în același timp de a păstra aceste moduri «demodate» de a face agricultură. UE are multe de învățat de la România, pentru că aici putem vedea această diversitate pe care am pierdut-o”, precizează Tommy. 

Subvențiile ar trebui să compenseze un dezechilibru produs de dezindustrializarea masivă de după 1989, spune Bogdan Iancu. Până atunci, și o vreme după, o “ființă hibridă”, muncitor-agricultor, reușea să trăiască cu banii câștigați dimineața la fabrică și cu ce mai muncea după-amiaza sau în weekend, pe vreo bucată de pământ. 

Iancu arată o imagine cu o miriște învăluită de flăcări. E veșnica imagine ce ilustrează o știre despre țărani inconștienți care dau foc în neștire și riscă să provoace “incendii de proporții”. Nici Uniunii Europene nu-i place “joaca cu focul”, așa că nu vrea să le dea subvenții celor care-o practică. La o privire mai atentă, în stânga se vede însă un copac înfrunzit, bine-mersi. “Oamenii știu să curețe cu foc – spune Iancu – și focul a fost utilizat în istoria omenirii des. El este parte din ceea ce oamenii știu să facă. (…) Se curăță cu foc pentru că sunt rădăcini puternice, sunt plante rezistente la intervenții manuale mai discrete”, spune Iancu. Pământul se îngrașă și la anul va da un fân de un verde intens, mândru, consistent. 

Și țăranul știe că n-are voie să dea foc, pentru că se știe supravegheat de sus. Pe deasupra trec avioane care văd dacă și cum e îngrijit terenul. Prima perspectivă aeriană asupra pământului omul o are atunci când e chemat la primărie, să verifice limitele propriei parcele, în condițiile în care până atunci granițele le știa marcate cu mușuroaie de furnici și pietre. Ar face bine să se adapteze: dacă greșește cu câțiva metri, s-a dus subvenția. Trebuie să se transforme, i se cere să devină – după cum îl numește Iancu – “Țăran 2.0”.  

Privit din satelit, “Țăranul 2.0” are o grămadă de apucături ce se cer neapărat reparate. Cum ar fi faptul că ține să aibă maxim 50 de copaci pe hectar. Din satelit, un grup de arini se vede ca un tufiș mai mare, iar tufișurile fac ca pământul să pară neîngrijit și trebuie tăiate din subvenție. “Avem aici două tipuri de morală: morala unui fel de bun-simț – acest copac e verde, pică din el niște fructe care, atunci când ajung jos, îngrașă fânul – și morala de sus, din satelit, care vede de-acolo tufișuri”, mai crede Iancu. Nu e neapărat un conflict între bine și rău, sunt doar două moduri diferite de a modela realitatea. 

Potrivit moralei de sus, fânul trebuie cosit doar după 1 iulie, nu după sunetul clocoticilor. Iar socoteala timpului e una delicată: mai demult, oamenii obișnuiau să creadă că timpul se strică dacă umbli la el, că vine sfârșitul lumii. Aceeași morală zice că subvențiile ar trebui acordate doar fermierilor care au de la zece vaci în sus, cel puțin așa e vorba. Deși cele mai consistente ajutoare europene sunt menite să protejeze agricultura tradițională, ele ajung – prin asemenea prevederi – să țină țăranul suspendat undeva între două lumi: cea veche, în care omul are două vaci și îi e de ajuns, și una așezată în logica pieței, care-i cere să aibă întruna mai mult, să se dea peste cap și să devină din țăran agricultor. 

Vintilă Mihăilescu folosește o altă formulă pentru “logica de sus” – “mcdonaldizarea fânului”: “Vorbim de politici europene, care și ele sunt într-un tandem cu politicile alimentare globale, că n-ai cum să ieși din niște clești economici foarte duri, care presupun o uniformizare. McDonalds nu a apărut din alte motive decât acestea de randament, de a satisface pe cât mai mulți cât mai repede și cât mai bine. Ce-a ieșit este hamburgerul, același de la Polul Nord la Polul Sud. Chiar și ei însă s-au mai adaptat și au mai modificat puțintel. Ei, aici este un conflict foarte puternic, dincolo de economie. E o problemă de sens. (…) Aici intervine și factorul politic: ce faci, încurajezi trecerea spre o agricultură de mici producători, de fermieri, sau întreții țăranul unei economii domestice, în condițiile în care jumătate din populația țării e în această situație? În spatele acestor politici recente e un nod foarte mare de probleme greu de rezolvat. Nu e vorba aici de o teorie a conspirației: «Bruxelles-ul vrea să ne sugrume, să ne ia vaca». Nu vrea să ne ia nimeni vaca, dar trecerea spre o economie de piață e clar un imperativ. O fi și pentru noi?” 

Trei baloți de fân și un PET 

Pentru expoziția de la MȚR, Bogdan Iancu a adus trei baloți de fân, căpătați de la un tânăr fermier din Fundata. N-au apucat să se usuce ca lumea, așa că iarba transpiră încă dedesubt. Într-una din legături e prinsă o sticlă de Borsec, așa a cules-o mașina. Antropologul a decis să nu scoată PET-ul de acolo, ar fi însemnat să cosmetizeze realitatea și nu asta e treaba lui. 

Până anul trecut, tânărul fermier cosea fânul manual și-l punea în clăi, dar anul acesta a decis că e mai bine să treacă la mecanizare. Peisajele se schimbă, capătă dungi și ajung să semene cu terenurile de fotbal, paralelipezii dreptunghici se învecinează cu grămezile rotunjite, clocoticii sună în iarbă când înainte, când după calendarul european, iar lumea mai are până să se sfârșească. 

CITAT: “Suedia n-are nimic special, România e cazul special, pentru că voi încă mai aveți toate astea.” Tommy Lennartsson, biolog.