Generația Următoare. Mădălina Craiu. Douăzeci și patru de ani. Actriță de teatru și de televiziune din țara noastră (a fost printre vedetele serialului “Umbre” – o producție HBO). Joacă la Godot și la Centrul Cultural pentru UNESCO “Nicolae Bălcescu”. Mădălina Craiu – fiică de arhitecți, mic-burgheză, trăită în București, absolventă a unui liceu de informatică (“Vianu”, numărul 1), prezintă un coeficient de inteligență care tinde spre 140, premiată la Gala HOP a tânărului actor, ediția 2014. Conduce un Matiz vechi de cincisprezece ani. Se  descurcă. E bine. Acest interviu a fost realizat între două scurt-metraje. Vor tot urma.

Spune-mi, Mădălina, ție îți place în țara noastră, îți place să trăiești aici, în România? Ești tânără, încă poți pleca.

Da. Întrebarea ta sună cum că ție nu ți-ar plăcea în țara asta.

Eu doar pun întrebări. Nimeni nu poate ști adevărul despre mine.
(râde) Nu-mi displace țara asta, chiar nu-mi displace. Și pitorescul de la noi nu îl mai găsești, tată, niciunde! E bine ce e aici.

Deci dumneata crezi că există un viitor pentru țara asta, un viitor plăcut?
Da.

Te-ai confruntat cu autoritățile României până acum?
Acum, eu vorbesc din punctul de vedere al unui mic-burghez care a trăit în București până acum.

Deci ești o mic-burgheză. Cânți la pian?
Ei, iată că asta m-a ratat.

Dar ce activități mic-burgheze întreprinzi?
Măi, nu știu să-ți zic acum, nu știu, cred că mic-burghezul, la mine-n cap, se încadrează la activitățile ușor costisitoare, cum ar fi plăcerea mea de a mă plimba prin alte țări. E, totuși, o plăcere pe care nu și-o permite toată lumea.

Duci o viață costisitoare?
Nu, nu, asta nu.

Cam cât te costă propria întreținere lunar? Mâncare, cazare…

Încă nu am făcut un calcul, dar nici nu știu dacă vreau să fac acest calcul. De la o zi la alta, e destul de OK, mă descurc.

Trăiești pe datorie, ca Grecia?
Nu, nu îmi place.

Consumi tot ce produci?
Cu siguranță – și într-un termen foarte scurt de la momentul în care primesc banii.

Deci n-ai apucat să îți faci o mică rezervă.
În niciun caz, și nici nu știu când se va întâmpla asta.

N-ai o disciplină financiară.
Nu am o disciplină financiară.

Ai o problemă de cash flow.
Sunt genul de om care așteaptă să prindă un proiect suficient de bănos încât să rezolve problema strângerii banilor pentru o mașină nouă, spre exemplu.

Dar asta nu se va întâmpla prea curând. Adică sunt proiecte suficient de bănoase încât să îți asigure asta?
Uite, dacă se va hotărî că se face sezonul II la serialul “Umbre”, o să pot să-mi iau o mașinuță la mâna a doua…

…fără probleme?

La fel de performantă ca Matizul meu, actual, mașină din anul 2000, deci… Și nici nu visez la cine știe ce bolid. Adică vreau o mașinuță mică, de oraș.

Ușor de parcat lateral.
Ușor de parcat, ușor de condus, și în care să încapă decor și costume. Asta e tot ce îmi doresc.

Să revenim la țara noastră. Ești preocupată de soarta țării noastre sau prezinți o oarecare indiferență cu privire la problemele socio-politico-economice?
Sunt ignorantă în această privință.

Nu te interesează.
Nu.

Și nu urmărești ce se întâmplă cu țara noastră?
Nu în mod deosebit – nu la nivel politic, în orice caz. Ai mei sunt și au fost întotdeauna foarte la curent cu politica din România, lucru care pe mine a început să mă exaspereze de mică, așa că eu, cumva, am o reținere față de genul ăsta de subiect.

Îți place canicula, Mădălina Craiu?
Nu. Uite încă o chestie la care fac urât – canicula.

Îți place iarna, cum îți place dumitale?
Îmi place primăvara.

Îți place cum bate vântul primăvăratic?
Da, când nu e nici prea cald, nu e nici prea rece, și bate o briză plăcută.

Vrei să salvezi balenele?
Da. Îmi doresc și pacea mondială.

Și cum ai ajuns dumneata să dai la facultatea asta de Teatru? Erai o tânără…
Eram și eu o tânără, da, la liceu…

Ce liceu ai făcut?
„Vianu”.

La informatică?
Intensiv chiar.

E un liceu bun ăsta. Și cum ai ajuns tu acolo? Ți-a plăcut ție informatica?

Atunci era chiar primul din București. Îmi plăcea foarte mult geometria, în școala generală.

Înseamnă că erai deșteaptă.
Îți place ție să…

Mădălina Craiu e încă tânăra dar îşi va accepta vârsta

Și mai ești și tânără, Mădălina Craiu.
Așa îmi place să cred.

Dar după un timp nu o să mai fi. Ce-o să faci când nu o să mai fii tânără?
Voi încerca să-mi accept vârsta și să trăiesc cu asta.

Te preocupă tema îmbătrânirii?
În ultima vreme, da.

Simți că gata?
Da, măi, e prima oară când mi-am pus problema că nu mai sunt o puștoaică. Și te gândești, așa: „Nu mai sunt, chiar nu mai sunt o puștoaică, fir-ar să fie”!

Îți plăcea să fii, era o scuză pentru toate tâmpeniile pe care le făceai?
Păi da, era o scuză pentru multe chestii pe care le făceam.

Acum nu mai. S-a terminat cu boieria tinereții!
Acum nu mai ai această scuză; înveți să crești. E o experiență și vârsta de “douășpatru” de ani.

Cum sună asta…
Cum sună?

Îngrozitor, pentru un bătrânel simpatic cum sunt eu.
Câți ani ai?

Treizeci și unu spre treizeci și doi.
Treizeci și unu?! Tare bătrânel ești!

Hai să vorbim peste șapte-opt ani.
Peste șapte-opt ani vom avea o nouă discuție, ne vom gândi cum era la douăzeci și patru de ani, respectiv treizeci și unu de ani, și ne vom fi acceptat vârsta, iată, și vom fi trăit cu ea.

Mădălina Craiu  a fost trasă pe sfoară cu informatica şi tinerii ei

Ziceai ceva despre o pasiune pentru o geometrie.
Așa, cu matematica. Pentru capacitate (n.r. – examen de trecere din clasa a VIII- a în clasa a IX-a) m-am pregătit cu un profesor din „Vianu”, care…

Care…
… până la urmă, m-a convins să dau la „Vianu” pentru că sunt mulți băieți.

Și ție îți plăceau băieții?
Măi, ca oricărei fete la vârsta aceea, da!

Adevărul e că informaticienii sunt și foarte plăcuți.
Sexy rău, toți.

Te-a păcălit, te-a tras pe sfoară.
M-a păcălit (râde). Da, dar nu mi-a prins deloc rău.

Erau niște gamer-i care te-au ignorat pe toată perioada studiilor?
Nu, n-am avut o adolescență nefericită.

Dar nici împlinită.
Ba da, cu adevărat împlinită! Singura perioadă pe care o țin minte mai problematică a fost între zece și cinșpe ani, cam pe-acolo.

Ce făceai?
Eram în școala generală și nu-mi plăcea, dar n-aș ști să-ți spun exact de ce.

Erai emo?
Nu.

Dar dumneata ce ești? Ceva trebuie să fii.
Vrei tu să mă încadrezi neapărat?

Nu, te întreb.
Nu știu.

Ești hipsteriță? Nici hipsteriță nu ești!
Ți se pare?

Nu prea. N-ai pălărie.
Iată.

Și nici barbă.

Ai tu pălărie și barbă. Ești hipster, Andrei?

Nu. Sunt un emo bătrân. Așa ajung să arate, la bătrânețe, supraviețuitorii curentului emo.
Da, nu știu, nu cred că sunt ceva. Nu știu ce să zic.

Ești pe treaba ta.
Sunt pe treaba mea, da.

De ce n-ai mers înainte cu informatica? Aveai și dumneata o meserie acum. Știi să pui un Windows, dacă se strică calculatorul unui om?
Nu prea

Dar ce știi să faci în cadrul informaticii?
Noi am făcut programare, și programarea n-avea legătură cu…

C++, îți spun ceva cuvintele astea?
Da, C++(n.r.-limbaj de programare), sigur.

Așa. Iartă-mă, dar cititorii nu știu cum era pe vremea mea.
Da, la noi abia băgaseră C++-ul, înainte era Pascal-ul, și noi am lucrat pe C++, cât am fost în liceu. Dar aveam și o altă…

…fațetă.
Nu. Un alt… zi… îmi scapă acum, am un lapsus. Făceam și alt fel de ore, adică era T.I.C.-ul – Tehnologia Informației și a Comunicării, și acolo se ocupau de schimbatul Windows-ului. Și așa, T.I.C.-ul nu mi-a plăcut niciodată. Iată, eu cu chestiile practice nu prea…

Dar ce știi dumneata să faci în informatică? Știi să faci un progrămel din ăla, așa, ca un joc Tetris? Poți să faci treaba asta?
Cred că puteam, în liceu; acum nu mai pot.

Mădălina Craiu s-a pregătit pentru Arhitectură, a dat la Teatru, dar a picat

Și cum ai dat dumneata la Teatru, pornind de la această bază obscură, care e informatica?
Am avut o profă de română foarte șmecheră în liceu, care era foarte deschisă față de foarte multe domenii și se ocupa de trupa de teatru a liceului, în care eu am intrat pur întâmplător.

Cum se numea?
„Chapeau”.

Pe baza faptului că aveai dumneata ochii frumoși, sau de ce?
Nu, nu. Și acolo s-a dat un casting, ceva; nu mai țin minte ce a trebuit să fac – să spun o poezie –, chiar nu mai țin minte.

Și ce poezie?
Păi asta zic, că nu mai țin minte.

„Scrisoarea a III-a”?
Dumnezeule mare! Deci și cu „Scrisoarea III” m-am dus prima oară la admitere și, iată, am picat.

Hai să ajungem și acolo.
Așa, da. Și mi-a plăcut – eu în perioada aia mă pregăteam pentru Arhitectură…

Ca să urmezi calea familiei Craiu?
Da, tata era foarte încântat, săracul.

Și mama?
Și mama a fost încântată; erau amândoi încântați, după care și-au schimbat „felul de încântare”, spre altceva. Da, și m-am pregătit doi ani pentru Arhitectură și după aia, într-o zi, m-am gândit eu că parcă mai degrabă aș învăța textul pentru spectacolul pe care trebuia să-l punem cu trupa de teatru decât să-mi fac tema la G. D., așa că…

G. D. ce era?

Geometrie descriptivă. Cam pe-acolo m-am gândit: „Hai, că poate dau la Teatru, totuși…”.

Prin clasa a XII-a?
Într-a XI-a.

Și te-ai pregătit singură?
Da, cumva. M-am pregătit, nu știam pe nimeni în domeniu, ai mei nu cunoșteau decât arhitecți și, îți dai seama, nefiind din București, că ei sunt din Hunedoara, n-au cunoscut decât arhitecți, dar întâmplarea a făcut că o actriță stătea cu noi în bloc și m-a pregătit ea. Și în primul an am picat…

Și ce-ai făcut, odată picată? Ai stat acasă?

Am stat acasă, o perioadă…

Tu fiind, practic, oaia neagră a familiei.
Cumva, da. Și după aia am dat… nu știu când a fost admiterea – oricum, la actorie de obicei e destul de întârziată –, dar încă puteam să dau a doua sesiune de admitere la alte facultăți. Așa că am dat la „Literatură comparată”.

La Litere?
Da.

Și ai intrat acolo?
Da.

Și ai făcut un an de literatură comparată?
Da.

Și ce comparați voi acolo?
Drept să-ți spun, eu am făcut un singur semestru, ceea ce a fost perfect, pentru că fix în primul semestru am făcut toți tragicii greci.

Sofocle…
Euripide… Cu băieții. Și numai bine mi-a prins, senzațional, când am intrat la facultate, că eram pe subiectul ăsta, cel puțin. Am făcut și Shakespeare, la Litere.

 Primul scurtmetraj în care a jucat Mădălina Craiu s-a lăsat cu premiii (TIFF, GOPO)

Și de ce nu te-ai mai dus și în al doilea semestru?
Eu, oricum, voiam să dau în continuare la actorie, și am început să mă pregătesc mai mult singură; și pe undeva prin iarnă, după ce am terminat primul semestru, am prins un scurtmetraj care s-a dovedit a fi foarte mișto – „Blu”, primul scurtmetraj în care am apărut, la Nicolae Constantin Tănase, care este un regizor absolut extraordinar, care lucrează „bombă rău” cu actorii și căruia îi și plac actorii amatori și, cumva, m-a luat sub aripa lui și a ieșit „Blu”, care a avut mare succes.

Ce înseamnă „mare succes”? Dă-mi niște repere.
„Cel mai bun scurtmetraj” la TIFF, la Gopo a luat „Tânără speranță” el, pentru regia din „Blu”.

Era tânăr și el, atunci?
Săracul, da.

Câți ani avea?

Douăzeci și trei.

Și cum ai ajuns dumneata în anturajul ăsta? Îți căutai singură oportunitățile astea?
În „Comandante”, dacă îți vine să crezi. Nae m-a văzut în „Comandante” și m-a chemat a doua zi la casting.

Nae?
(râde) Da. Nicolae Constantin Tănase. Nae.

Deci dumneata mergeai și prin cârciumi.
Măi, mergeam și prin cârciumi. Hai, las-o acuma.

Erai tânără!
Eram tânără, mergeam prin cârciumi…

Fără obligații…
Fără obligații… Ba dimpotrivă, chiar aveam obligații. Aveam prieten.

Și i-ai frânt inima.
Nu, de ce să-i frâng inima?

Păi, nu știu. L-ai părăsit fără rezerve.
Nu. Ne-am despărțit abia când am intrat eu la facultate, în primul an, târziu.

Ai suferit din amor?
Tot timpul, bineînțeles, normal. Nu toată lumea suferă?

Te-ai ambetat?
M-am ambetat, da.

Ce era „Blu” ăsta, cu ce era el? Iartă-mi ignoranța.
„Blu” era o mașină, o Dacia 1310, care era mașina familiei de mult timp, care i-a revenit Marei, personajul principal și Mara cumva a strâns toată familia laolaltă într-o noapte, când s-a stricat mașina, ca să le spună părinților ei că e însărcinată. Dar e despre relațiile din familie, cam despre asta e.

„Familia e un infern”.
Poftim?

„Familia e un infern”.
Așa ți se pare?

Zic și eu un citat. Poate că e din Cehov, poate că e din Tolstoi. Nu știu de unde e, dar de acolo pare.
N-aș putea să zic. E mica noastră lume, așa.

Poate prea mica noastră lume.
Bineînțeles, normal.

Așa. Și ai ajuns studentă la Teatru. Cine te-a „studențit” pe dumneata?
Domnul Adrian Titieni.

Zis și Titi.
Zis și Titi, da.

Și? Te-a învățat domnul Titi meserie?
Din punctul meu de vedere, da.

Și ți-a plăcut.
Da.

Trei ani de vis.
N-aș zice „de vis”.

Ai mai dat și la Master, după aia. Nu ți-a ajuns.
Nu mi-a ajuns.

Și acum, gata.
Acum gata, am terminat.

Și de acum ce o să faci, tânără, ambetată – în fața lumii?
Ce am făcut și până acum; să dea Domnul să lucrez OK și mult, ca până acum; chiar mi-aș dori mai mult.

Duci? Te ține ficatul?

Cu pauzele adecvate, da.

Ești competentă, pe termen lung.
Sper că da.

Ești o maratonistă a actoriei sau ești mai bună la o cursă de 100 m?

Cred că sunt mai degrabă maratonistă, adică reacționez bine la deadline-uri, știi? Când știu că am așa, pe ultima sută de metri sunt foarte concentrată; reacționez bine la presiune.

Îți place presiunea.
Îmi place presiunea.

Mădălina Craiu, o consecventă spectatoare de teatru

Ce-ți mai place, în afară de presiune? În meseria asta, ce îți place dumitale, ca tânără actriță din țara noastră? Așa ai fost tu de mică, să te dai în spectacol, să fii în centrul atenției?
Nu, nu îmi aduc aminte. Adică știi că sunt ăștia care erau glumeții grupului și…

…nu erai.
Nu.

Țineai în tine toate glumele.
Da.

Și când a fost declicul?
Mă duceam la teatru foarte mult, în liceu; mă duceam singură și îmi plăcea foarte mult.

La ce teatru te duceai?
La Bulandra m-am dus foarte mult.

Ce vedeai tu acolo?
Îmi plăcea Kordonsky la nebunie și vedeam tot ce scotea el și, cumva, cam asta s-a întâmplat.

Părinții dumitale erau de acord cu această pasiune teatrală a fiicei lor, destinată Arhitecturii?
Nu cred că a fost o problemă atât de mare. Tata a fost dezamăgit, în sensul în care i-ar fi plăcut…

A plâns?

Nu. Nu cred, nu știu. Nu l-am întrebat. În sensul în care bănuiesc că i-ar fi plăcut să fie și fiica lui arhitectă.

Îți place mai mult teatrul sau filmul? Sau n-ai o ierarhie?
N-as putea să-ți zic. Sunt momente în care sunt extrem de fericită pe film, alte momente în care sunt extrem de fericită la teatru.

Dar și nefericirile? Cum e cu nefericirile?

Nefericirile vin mai mult din incompetență.

A ta?
De ambele părți – și a mea, și a celor din jurul meu. De acolo vin nefericirile. Dar, în rest, îmi place să lucrez și, când lucrăm bine, îmi place la nebunie.

Foarte interesant ce spui dumneata. Și ce planuri de viitor ai? Ai niște proiecte acum? Sunt niște proiecte la care aspirați?
Da, sunt proiecte care se vor realiza în toamnă.

Pregătiți ceva, cu trupa voastră (n.r. – Jamais Vu, care reunește mai mulți tineri actori și pe regizorul Matei Lucaci-Grunberg, iubitul Mădălinei Craiu)?
Pregătim ceva. O să vezi în toamnă… Vom juca tot la Godot, cel mai probabil.

Dar pentru scurtmetraje, în general, în țara noastră, câștigi bani sau e o muncă din care nu știi dacă…?
Mă întrebi la nivel general?

Da. Care e regula?
Scurtmetrajele papă bani, înțelegi? Dacă vrei să faci un scurtmetraj, bagi bani. Ca producător, ca regizor bagi bani de nu-ți mai vezi…

Dar de ce costă așa de mult?
De ce costă așa de mult? Costă aparatura. Costă aparatura foarte mult, costă oamenii care îți vin la Tehnic și pe care nu poți să-i iei… Dacă vrei oameni foarte buni, e foarte greu să-i găsești gratis. Singurii oameni care îți vin într-adevăr gratis, dacă îți sunt prieteni…

…sunt actorii?
Sunt actorii.

Dar actorii de ce vin gratis?
Pentru că… cred în proiect.

Păi și nu poate și un tehnician să creadă în proiect?
Hai că ești culmea și tu!

Întreb.
Sunt și foarte mulți alți oameni în echipă care vin gratis. Și producătorul vine pro bono; și regizorii, săracii, pe lângă faptul că vin pro bono, bagă bani. Adică e o chestie în care îți asumi convenția. Asta este convenția, care îți este explicată la început: „Uite, vii la acest casting pentru un proiect în care nu te putem plăti. Ești sau nu ești de acord? Dacă te interesează și crezi în acest proiect și îți place cu adevărat, vino să ne ajuți. Dacă nu, nu”. Problema e destul de OK – oamenii sunt OK, adică: Avem nevoie de ajutor, dacă poți să ni-l oferi, te rog vino și fă-o. De altfel, sunt și foarte multe alte proiecte în care te duci și știi că vei fi plătit.

Sunt suficient de multe încât să ajungă pentru toți?
Nu. Dar ți-am zis, eu fac parte dintre ăia norocoși.

Dar de ce faci dumneata parte dintre ăia norocoși? Ce ai dumneata și n-au alții?
Nu știu, Andrei, să-ți zic. Suntem un grup de norocoși, din punctul meu de vedere. Și Irina Antonie e norocoasă, și Iulia Ciochină e norocoasă, și Cătălin Andrei, și Tavi Costin (n.r. – toți sunt parteneri în Jamais Vu și joacă în spectacolul “Paravan. Două telefoane”), și Anghel Damian… Avem și doza de noroc, pe lângă faptul că probabil ne facem treaba bine.

Și restul? Dintre colegii voștri mulți s-au lăsat deja de meseria asta?
Dintre colegii de la licență, da. Dintre colegii de la master, deocamdată toată lumea vrea să-și facă meseria.

Și ce fac cei care s-au lăsat?
Cei cărora nu le intră proiecte? N-aș ști să-ți spun exact.

Tu ai păstrat, în general, legătura cu cei care fac chestii.
Nu, am și colegi care deocamdată nu fac nimic, dar care încearcă, cumva, cum ne-am strâns noi, la „Jamais Vu”, să facă și ei același lucru.

Dar voi, la „Jamais Vu”, cum v-ați strâns?

La Gala HOP (n.r. – Gala Tânărului Actor), anul trecut. Foarte ad-hoc s-a întâmplat. Și cumva, aici, cel puțin 60-70% este mâna Irinei. Irina este un om foarte bun pe organizare; și a reușit să ne strângă pe toți și să ne monteze înspre acest scop – Gala HOP.

Ea știind deja ce înseamnă asta. Mai fusese și cu un an înainte.
Păi și eu mai fusesem cu un an înainte; și Andrei mai fusese cu un an înainte.

În ce jucaseși atunci? În „Pisica verde” (n.r. – câștigător al titlului de cel mai bun spectacol în anul 2013; în 2014 a câștigat “Paravan. Două telefoane”, cu Mădălina Craiu în distribuție)?
În „Aproape”.

Deci n-ai câștigat.
(Râde) Hai sictir!

…derbedeule!
Nu, n-am câștigat atunci.

Dar e importantă Gala HOP pentru un tânăr actor?
Măi, pentru noi, uite, ne-a prins foarte bine.  Nu știu ce s-a întâmplat cu „Pisica verde…”, dar și „Pisica…” a prins vreo zece spectacole la Teatrul Metropolis când a câștigat, iar noi, când am câștigat, am câștigat vizibilitate. Și ăsta e un lucru foarte bun, mai ales că ești tânăr, nu te știe nimeni, n-ai capital de imagine; un mic capital de imagine pe care ți-l oferă Gala HOP este decisiv. Spre exemplu, noi jucăm, deja, de un an și jumătate, la Godot în “Paravan. Două telefoane”.

De câte ori ați jucat, ai idee?

De vreo patruzeci de ori.

Și vine lumea?
Vine, încă vine lumea. Și, oricum, nu l-am jucat numai aici, adică l-am și plimbat – am fost prin Moldova, am jucat la Botoșani, la Suceava, la Gura Humorului – și au venit oamenii. Deci, cumva, merge.

Și v-ați bucurat?
Ne-am bucurat. Chiar ne-am bucurat. Ne bucurăm foarte tare când se râde în sală.

Voi, la “Jamais Vu”, chiar sunteți o gașcă?
Definește „gașcă”!

Nu știu, de-ăștia – vă întâlniți, ieșiți la bere?
Ne întâlnim când jucăm, ne întâlnim când avem ședințe despre ce vrem să facem mai departe, ne întâlnim când discutăm despre texte.

Dar ce e „Jamais Vu”, până la urmă? Cum a apărut el pe lume?
„Jamais Vu” a apărut după Gala HOP, după ce am început să jucăm, ne-am prins noi că lucrăm foarte bine în formula asta și că ne înțelegem bine și că tindem spre aceleași lucruri și că vrem în continuare în formula asta, și ne-am hotărât să facem o chestie mai solidă, astfel încât să fie bătută în cuie chestia asta, că: „Băi, noi suntem împreună”…

Ce ați făcut – o organizație, un ONG?
O asociație.

Adică, practic, cine vă angajează pe voi angajează „Jamais Vu”, de fapt.
Da, exact.

E o formă juridică.
Da, o formă de a oficializa că suntem „la pachet”.

Și e pentru prima dată în viața dumitale când ești într-o formă juridică de organizare?
Da.

Dumneata n-ai un loc de muncă stabil, la un teatru sau ceva.
Nu.

Și nu ai pentru că nu există locuri sau pentru că n-ai vrut tu?

Drept să-ți spun, aș vorbi foarte urât dacă ți-aș zice că nu există. Din câte știu, mulți dintre colegii mei s-au angajat în teatre de provincie în ultima vreme.

Și nu te-ai duce acolo.
Iar eu nu m-am dus la audiții – adică e vina mea că nu sunt angajată, nu e a nimănui altcuiva.

Da, n-ai vrut, adică. Dar în București nu sunt locuri.
Din câte știu, nu.

Dacă ar fi, te-ai duce la o probă?
Habar n-am, nu mi-am pus problema asta până acum.

Și dumneata din ce o să mănânci pensie? Îți plătești singură…?
Da. Păi iată, sistemul de pensii private, la care tot cotizăm… Am început să plătesc pentru o pensie privată, da.

Mădălina Craiu vrea să ajungă o bătrână simpatică

Deci te gândești și dumneata la pensie, la astea.
Păi să mă ierte Dumnezeu, îmbătrânim cu toții. Nu e așa, Andrei Crăciun?

Da, merçi. Păi și chiar crezi că mai apuci dumneata pensia?
Daca mai apuc pensia?

Te vezi așa, o bătrânică simpatică la pensie?
Mie mi-ar plăcea foarte tare să ajung o bătrânică simpatică la pensie. Nu știu dacă se va întâmpla asta. Și mai e și chestia că vreau să lucrez până târziu, așa că pensia e relativă în capul meu, nu știu exact unde o să se întâmple chestia cu pensia.

Nu te-ai plictisit, deocamdată, de teatru și film.
Aoleu, cât mai am!

Înveți?
Mult, de fiecare dată, la fiecare proiect.

Dar nu e un handicap că voi vă organizați în micile voastre kibuțuri – pe afinități, pe vârste? Ajungeți destul de rar să lucrați cu actori din alte generații…
Nu e așa, pentru că noi nu suntem exclusiviști.Adică fiecare dintre oamenii din „Jamais Vu” mai are alte proiecte, cu alte categorii de vârstă și de pregătire. Deci fiecare dintre noi, de fapt, lucrează foarte mult – cum sunt și eu cu colegii de la Centrul Cultural „Nicolae Bălcescu”; cum e Irina la Național și la Act.

De la ei înveți – de la regizorul Victor Ioan Frunză și actorii din jurul dumnealui?
Noi suntem la începutul carierei; iar domnul Frunză este foarte bun.

Mădălina Craiu are o minte structurată. De aici pleacă totul

Ești talentată, Mădălina Craiu?
Nu știu să-ți zic, pe cuvânt că nu știu să-ți zic.

Ești muncitoare? Cum ești tu, de felul tău? Ești harnică?
Am o minte structurată.

De informatician.
Da. Mă ajută, zău!

În teatru. Și restul, sunt artiști mai boemi?
Cine – restul? Din jurul meu?

Cei pe care îi întâlnești pe drumul vieții.
Da, și cred că ce ți-am zis eu – cu mintea structurată – se reduce mai mult la nivel de citire de text. Se poate să citesc mai ușor textul și să știu ce vrea textul să zică, mai ușor decât mulți.

Poate că, de fapt, ai un start mai ușor.
Da, exact, un start mai ușor.

Ești deșteaptă, Mădălina Craiu?
Dacă ți se pare ție, înseamnă că sunt.

Ți-ai făcut un calcul de coeficient de inteligență?
Da, fir-ar să fie.

Și?
140.

Și e bine?
Din câte am înțeles, da.

Din cât?
140 din cât?

Da, care e maximul? 140 din 150 sau cum?
Nu, nu știu exact. Știu că peste 145 ești geniu.

Deci ești un pic sub…
Scria ’gifted’ (n.r. – înzestrat, talentat) la mine; am luat-o ca atare, am zis: „Sărut mâna, Doamne!”.

Tu ai fost mulțumită, nu?
Da. Destul de.

Deci ești „gifted”.
Așa scria acolo; eu îți zic ce scria.

Tu, așa, cum te simți – ca om?
Nu știu ce să-ți spun.

Uitându-te, așa, în jurul tău, nu prinzi curaj?
Da!

Acestea fiind spuse, convorbirea noastră ia sfârșit.
Mulțumesc.

CITAT: „Pitorescul de la noi nu îl mai găsești, tată, niciunde! E bine ce e aici.” Mădălina Craiu, actriţă.