Raluca Știrbăț, pianista care salvează casa lui Enescu și-i promovează muzica în lume

- - 10- 137 vizualizari

Foto: Nicolae Alexa | Muzica lui George Enescu nu ocupă locul care i s-ar cuveni în conștiința publicului larg, crede pianista Raluca Știrbăț. Așa că face tot ce-i stă în puteri pentru a repara asta: urcă pe marile scene ale lumii pentru a-i interpreta compozițiile mai puțin cunoscute, le strânge în albume, adună documente despre viața lui, traduce cărți. În plus, de vreo trei ani, a început o campanie de strângere de fonduri pentru a repara casa din Mihăileni care a aparținut compozitorului, casă care se prăbușea în uitare. În momentul de față, reparațiile sunt în stadiu avansat. Raluca Știrbăț ar vrea ca acolo să funcționeze un centru de educație pentru copiii din comunele din zonă. În niciun caz, n-o să fie o casă „care să doarmă”. 

Reporter: La o vârstă foarte fragedă cântai deja cu cele mai importante orchestre din România. Cum te împăcai cu statutul de copil-minune?

Raluca Știrbăț: Statutul de copil-minune nu e niciodată unul ideal pentru un copil. Ce este, până la urmă, un “copil-minune”? Un copil foarte precoce, care, pe de o parte, are calitățile și comportamentul unui “mic matur”, dar, pe de altă parte,rămâne, totuși, un copil. E foarte greu ca lucrurile astea două să se împace, iar situația implică multe sacrificii. Pentru că el se confruntă, în plus, cu responsabilități și așteptări foarte mari, cu presiunea pe care ceilalți o fac asupra sa, conștient sau nu, deși – evident, – mânați de cele mai bune intenții: de la părinți, școală, profesori, public, presă, și așa mai departe. Sunt lucruri cu care un copil n-ar trebui, de fapt, să se confrunte pentru a se dezvolta normal. Precocitatea însă îi ajută pe mulți să depășească aceste etape și să se adapteze. Alții nu reușesc și, din nefericire,  clachează mai devreme sau mai târziu.

R.: Ce te-a ținut în picioare?

R.Ș.: O mare dragoste pentru muzică, dar acea dragoste naivă a unui copil, simțită – desigur – la nivel subconștient. Pur și simplu, îmi plăcea să cânt la pian. Nu-mi plăcea să studiez. Cine crede că unui copil îi place să stea ore întregi la instrument și să studieze game greșește. Unui copil talentat îi place să cânte pur și simplu, să facă muzică.

R.: Să se joace, cumva.

R.Ș.: Da, să se joace pe și la pian. Dar în momentul în care pretențiile devin mari, atunci și nivelul tehnic trebuie să se ridice, iar asta impune acele multe ore de studiu, care nu sunt plăcute pentru un copil. Se adaugă școala. Eu am făcut o școală bună – mă rog, cu criticile de rigoare pe care i le pot aduce azi, dar eu zic că am învățat ceva în școală…

R.: Care ar fi diferența între sistemul de educație de atunci și cel de acum? Erau presiuni mai mari?

R.Ș.: Se puneau presiuni mult mai mari, e clar, și nu întotdeauna cele mai corecte. Pe de altă parte, din ceea ce văd că se întâmplă acum în sistemul de învățământ, și nu doar în cel românesc, ci și în cel din Austria, avem de-a face cu o degradare. A scăzut calitatea și nu știu care ar fi soluția ideală. M-a ajutat foarte mult faptul că n-am făcut doar muzică. Părinții au avut grijă să am o cultură generală cât mai completă: mi-a plăcut matematica foarte mult, am făcut matematică chiar la nivel de performanță, până la 15-16 ani; mi-a plăcut româna; mi-au plăcut limbile străine. Sunt lucruri care mi-au folosit, până la urmă, mai târziu, sunt lucruri care te țin nu doar la vârsta copilăriei, ci și mai încolo. Dacă, Doamne ferește!, se întâmplă ceva și nu mai poți face muzică, ce faci, dispari ca ființă? Cred că trebuie să existe un echilibru.

„Făceam orele la lumina lumânării”

R.: Cum era viața unui copil aflat atât de des pe scenă?

R.Ș.: Mie îmi plăcea foarte mult să fiu pe scenă, alături de orchestrele și de dirijorii cei mai buni ai României; erau experiențe unice. Sigur că era și o anumită doză de inconștiență copilărească…Când am venit la Viena, aveam deja un bagaj de experiență de scenă pe care colegi de-ai mei – muzicieni excepționali, de altfel, veniți din țările vestice – nu-l aveau. Îmi aduc aminte de acele gale ale tinerilor concertiști, care se făceau foarte des, cu consecvență. Cei mai importanți critici muzicali se perindau prin țară și organizau audiții, selecționau copii, adolescenți, care evoluau apoi cu cele mai bune orchestre românești, alături de cei mai buni dirijori. Erau niște lucruri extraordinare, iar nivelul acestor concerte era foarte ridicat. Acum nu se mai fac: se organizează, desigur, concerte pentru tineri, dar nu cu aceeași consecvență. Copiii aceia nu erau doar descoperiți, dar li se urmărea evoluția, erau cumva “supravegheați”, în cel mai bun sens al cuvântului. Era un cu totul alt interes, o emulație care nu ținea de bani, pur și simplu era un interes care acum a scăzut. (…)

Pe de altă parte, simt și acum frigul pe care l-am îndurat în Liceul de Artă din Iași, în săli total neîncălzite, când cântam cu mâini înțepenite de frig și se oprea curentul, iar profesorul aprindea lumânarea. Și făceam orele la lumina lumânării. Sau îmi amintesc de un concert la Sala Mare Radio, aveam vreo 14-15 ani, și eram cazată la un hotel din București. Noaptea de dinaintea concertului a fost un coșmar. Trebuia să cânt, mi-aduc aminte, Sonata Waldstein de Beethoven, concertul era imprimat și moderat de Iosif Sava. Era iarnă, caloriferele din camera de hotel erau înghețate, iar maică-mea a pus peste mine paltonul meu și cojocul ei, iar ea s-a întins peste mine, ca să mă încălzească. Erau situații de război. A doua zi am cântat, într-o Sală Radio imensă și la fel de neîncălzită. Un mic decupaj din ceea ce însemna, printre altele, comunismul. Pentru cei mai tineri, care nu știu. Sau pentru cei care uită…

R.: Aș vrea să insist puțin pe partea asta legată de școală, mai exact pe comparația între generațiile create în școala de aici (Austria –n.m.) și în școala din România. Se nivelează, se măresc diferențele? 

R.Ș.: Elite există peste tot, după cum există și pleavă peste tot. Ceea ce văd aici, și cred că e ceea ce se întâmplă și în România, este o accentuare a diferențelor între vârfuri și nivelul general. Elite există, România dă în continuare elite, și foarte multe; din păcate, majoritatea pleacă. La fel și aici: cine vrea să învețe, învață. Dacă părinții se ocupă într-adevăr și investesc în educația copiilor, se produc elite, dar nivelul general a scăzut foarte mult. În felul ăsta se creează mase care pot fi manipulate.

R.: S-au schimbat și motivațiile tinerilor care studiază muzică acum? 

R.Ș.: Nu pot să spun că am un contact apropiat cu cei foarte tineri din România, dar nu cred că mai regăsim acea emulație de altădată. Repet: vârfuri, copii valoroși există în continuare, dar nivelul general și atmosfera erau altele. Și atitudinea societății din jur s-a schimbat. Ce motivație poate să mai aibă un tânăr să studieze muzica, în momentul în care vede că termină o facultate și practic e șomer? Sau, în cel mai bun caz, intră într-o orchestră unde e plătit mizerabil. Situația filarmonicilor din țară o știm: sunt probleme cu sălile, cu instrumentele, cu salariile. Oamenii se orientează mult mai practic, și nici nu pot fi acuzați.

R.: Visai, în momentul în care cântai cu muzicieni mari din România, să ajungi în străinătate? Nu exista deschiderea, părea un vis interzis în timpul comunismului. 

R.Ș.: Eu am reușit, cu mari greutăți, după selecții naționale și fel de fel de piedici puse de Direcția Pașapoarte, să merg la concursuri în străinătate. În Cehoslovacia era cel mai puternic concurs pentru tineri până la 16 ani din zona estică și veneau efectiv cei mai buni copii din Europa. Estul, cu școala rusă, încă era atunci cel mai puternic.Acum lucrurile s-au mai nivelat, pentru că foarte mulți profesori ruși au emigrat.

R.: Ceva asemănător s-a întâmplat și în gimnastică, de exemplu. 

R.Ș.: Cam așa. Mi-aduc aminte că, pe când aveam 10 sau 11 ani, am luat o preselecție pe țară, care a avut loc la București, pentru concursul de la Senigallia, din Italia. Am luat punctajul maxim la București și n-am primit pașaportul. Prima mea ieșire în Occident a fost foarte frumoasă: visul meu, de mic copil, era să văd Parisul, și la 15 ani, în ’90, a avut loc un turneu al Filarmonicii din Iași, cu Gheorghe Costin la pupitru. A fost o serie de zece concerte, din care eu am cântat ca solistă cinci concerte, iar violonistul Ștefan Ruha celelalte cinci. Am avut ocazia să trăiesc două săptămâni alături de legenda care a fost Ștefan Ruha și să văd cum acest om ardea, efectiv, pe scenă. O experiență care m-a marcat. Atunci am realizat conștient diferența între artistul adevărat și artiștii “făcuți”. Impactul pe care l-a avut asupra mea a fost grozav, nu doar din punct de vedere artistic, ci și uman.

Casa Enescu din Mihaileni August 2012

Casa Enescu din Mihăileni, înainte de începerea restaurărilor

„Sunt destui cei care nu se rup de România și încearcă să facă ceva din afară”

R.: În momentul în care ai ajuns la Viena, puteai să ai o carieră remarcabilă și fără o legătură puternică cu România. Ce te-a ținut aproape de România?

R.Ș.: Eu am venit la Viena ca să învăț mai multe, pentru că am fost sfătuită de mai mulți mari artiști, de oameni cu autoritate în domeniu. Am vrut să-mi lărgesc orizontul și n-am făcut rău, pentru că am învățat foarte multe lucruri. Venisem din România cu un bagaj foarte consistent: aveam o tehnică pianistică solidă, un repertoriu destul de mare, experiență de scenă. Dar aici mi-am dat seama că sunt foarte multe alte lucruri pe care nu le știam vizavi de stil, de frazare, de pedalizare sau de lărgirea repertoriului de muzică de camera și lied. Un artist complet trebuie să știe să le facă pe toate cât mai bine. Dacă ne uităm în urmă la mari muzicieni ai secoluluial XIX-lea și din prima jumătate a secolului XX, vedem că erau niște artiști compleți, făceau toate aceste lucruri. Nu exista noțiunea de virtuoz, așa cum o vedem noi astăzi: ea s-a dezvoltat mai târziu și a adus, în general, o sărăcire a artistului. Am avut noroc de profesori foarte buni, toate materiile se făceau foarte serios, la Viena am învățat foarte multe. Am învățat limba germană temeinic, ceea ce-mi permite azi să mă mișc mult mai liber și să realizez și altfel de proiecte.

R.: Nu vorbeai deloc germană în România?

R.Ș.: Nu vorbeam germană deloc, în școală am făcut engleză și franceză. După ce am luat admiterea la Viena, am făcut un curs intensiv de o lună. Mă rog, nu poți să înveți o limbă străină într-o lună, dar m-am străduit, când am venit, să nu vorbesc engleză. Am vorbit din prima zi doar germană, chiar dacă cu greșeli, mai stângaci, mai sărăcăcios.

R.: Ce te-a ținut aproape de România? Aveai tot drumul deschis.

R.Ș.: Sunt oameni care nu se rup de România și oameni care se rup, e o constatare simplă pe care am făcut-o de când sunt aici. Unii o încheie definitiv, și mental, și emoțional, și pe hârtie. Nu-i pot acuza, fiecare face cum consideră mai bine: unii au traume, alții pur și simplu nu mai vor să aibă de-a face cu un anumit soi de mentalitate. Alții nu se rup, și sunt destui cei care nu se rup și încearcă să facă ceva din afară, încearcă să ajute, poate. Pur și simplu le pasă. Oricum, în momentul în care s-au deschis granițele, noțiunile de bloc estic și bloc vestic au dispărut. Eu mă simt mult mai aproape de România decât mă simțeam în ’94, când am venit la Viena. Acum e totul mult mai aproape și mult mai deschis, cumva.

R.: O publicație din State te numea „Enescu advocate”, nu știu care ar fi exact termenul în română. Cum ai defini tu relația ta cu Enescu?

R.Ș.: Ca să încep cu începutul: prima mea piesă de George Enescu am învățat-o la vârsta de 12 ani, pentru concursul „Lira de Aur” de la Suceava, anume Bourrée-ul din Suita op. 10. Pe vremuri – apropo de lucruri care s-au degradat ori s-au pierdut – exista acest obicei, unul foarte bun, ca în absolut toate concursurile din România să existe o piesă românească impusă. Sigur că nu e bine să impui lucruri și la un moment dat se ajunsese la o saturație, pentru că nu toate piesele erau valoroase, însă acum asistăm la fenomenul invers: s-a renunțat la obligativitatea unei lucrări românești și oamenii nu se mai înghesuie să cânte muzică românească. Nu vorbesc aici doar de Enescu, vorbesc de Jora, de Paladi, de Constantinescu, de Toduță, de Silvestri, de mari compozitori care nu se cântă. Sau se cântă foarte puțin. Compozitori care au trăit în secolul XX, deci au un limbaj muzical foarte complex și foarte rafinat. Și chiar în miniaturi muzicale – pentru că noi, copii fiind, nu puteam cânta decât piese mici – acest limbaj dezvolta extraordinar urechea și gândirea muzicală a unui copil. Lucrul ăsta nu se mai face. În acea primă piesă de Enescu am avut revelația geniului. Sigur, în felul în care o poate avea un copil, în subconștient. Mai târziu m-am apropiat de piesele mai mari, de sonate, de alte suite. Cu timpul, am realizat că Enescu este, într-adevăr – nu doar pentru că e român și moldovean (Râde)– un colos al secolului XX, care încă nu ocupă, nici pe departe, locul care i s-ar cuveni în conștiința publicului larg.

Coperta Bentoiu Germana Kopie

E cunoscut pentru Rapsodii, ca mare violonist și mare pedagog, și cam atât. Am început pur și simplu să încerc să acopăr goluri după puterile mele, iar lucrurile au curs: am făcut un disc, apoi două, am înființat Societatea Internațională George Enescu la Viena, am scris articole, am declanșat campania casei de la Mihăileni. Lucrurile s-au legat cumva; și am văzut că au ecou, pentru că în Occident, în ultimii 5-10 ani, există un interes tot mai mare pentru muzica lui Enescu din partea unor artiști de foarte bună calitate. Publicul inițiat din lume cunoaște adevărata valoare a lui George Enescu, dar vorbim aici de o pătură foarte fină: la nivelul marelui public el nu este cunoscut încă, nu a pătruns definitiv și substanțial în ceea ce numim repertoriul curent al interpreților. Și nu este intrat nici în România în repertoriul curent, în ciuda faptului că se vorbește mult despre Enescu și că ne aducem aminte de el la aniversări și comemorări. Mai mult se “bifează”. Se cântă, în majoritatea cazurilor, veșnic aceleași piese, și din repertoriul de pian, și din cel de vioară. Nu se cântă capodoperele muzicii de cameră, foarte rar se cântă cvartetele sau cvintetul cu pian, cvartetele de coarde sau sonatele de maturitate. Auzim mai ales piesele de tinerețe sau din perioada mijlocie a creației sale, ceva mai accesibile, dar capodoperele târzii ale lui Enescu, cele care-i dau într-adevăr statutul de colos al secolului XX, se cântă foarte rar.

CASA Mihaileni interbelic 1923

Casa Enescu, Mihăileni, 1923

Despre casa din Mihăileni: „A fost o minune că a rezistat”

R.: Cum ai început demersul de salvare a casei lui Enescu de la Mihăileni?

R.Ș.: Eu am redescoperit casa în august 2012 –bun, ca să fie clar, nu am “descoperit-o”eu, pentru că ea era acolo dintotdeauna, mai mult, menționată detaliat, cu poze și informații, în cărțile și monografiile despre George Enescu. Am ajuns acolo într-un periplu, lucrând și pentru doctorat, și pentru alte cercetări. După Liveni și Cracalia – la Cracalia, conacul familiei Enescu, proprietate a familiei Sofian, pe moșia căruia Costache Enescu, tatăl lui George, era arendaș, nu mai există, el a ars în 1947 – de fapt, i s-a dat foc-, am ajuns și la Mihăileni. Mihăileniul era odată un târg foarte cochet și prosper, era un orășel, de fapt, nu un sat, cum a decăzut mai târziu. Casa era într-o stare dezolantă. Am postat o poză pe Facebook. Evident, au existat reacții de genul: „e un fals!„. După aceea, am scos la lumină documente în care Enescu vorbește despre casă și despre perioadele vieții sale petrecute acolo.

Act Enescu Casa Mihaileni

M-am izbit de foarte multă indiferență. La București, se știa de această casă, dar a fost pur și simplu uitată, lăsată la voia întâmplării (din mai multe motive, printre care și divorțul soților Enescu, o temă tabu până în 1990, precum și originea “nesănătoasă” a familiei Cosmovici, familia mamei compozitorului). Mi-aș fi dorit o reacție mai promptă și mai unită din partea muzicienilor români. Nu a fost. Au reacționat mai degrabă artiști din afară, nu neapărat români – și români, dar foarte puțini. Cei din România au preferat să întoarcă capul în altă parte sau chiar să boicoteze această cauză (mergând până la negarea unei legături a lui Enescu cu casa…), până când toate documentele nu au mai putut fi contestate. Am avut sprijinul decisiv al jurnalistului Victor Eskenasy, care prin articolele domniei sale din Suplimentul de Cultură și Europa Liberă a fost „picătura chinezească” a acestei campanii. Ne-am izbit de multă birocrație, de multă indiferență și de multă neștiință despre biografia reală a lui George Enescu. Până la urmă, am reușit să includem casa pe lista de patrimoniu, în 29 noiembrie 2013.

Să nu credeți că după acest moment statul român s-a implicat în vreun fel. Am deschis un cont de donații împreună cu revista Timpul din Iași, am organizat concerte de strangere de fonduri la Viena, Iași, București, Londra, ni s-au alăturat Fundația Pro Patrimonio, Ordinul Arhitecților, prin acțiuni cu studenți arhitecți voluntari coordonate de arhitectul Șerban Sturdza și am continuat, și continuăm, să strângem bani. Ni s-a alăturat și Fundația Remember Enescu și violonistul Alexandru Tomescu. Cu primii bani strânși, 2.000 Euro, și materiale de construcție primite prin donații, s-a realizat în vara lui august 2014 o intervenție de urgență care a salvat casa de la prăbușire. A fost o minune că a rezistat: casa a fost atât de bine construită… Din păcate, în România există încă mentalitatea asta îngrozitoare: dacă e o casă de lut, înseamnă că n-are valoare. Asta trădează niște complexe. Familia Cosmovici, familia mamei compozitorului, era foarte înstărită. Șerban Sturdza remarca faptul că această casă e construită după secțiunea de aur, deci cei care au făcut-o au fost niște arhitecți foarte buni. Nu e vorba de o casă obișnuită de țară. Este atât de practică, atât de “cu cap” făcută, reprezintă în sine un monument pentru acest gen de casă moldovenească de țară din acea vreme, care se pierde. Vin oamenii din Spania și rad căsuțele bătrânilor. Din păcate, încă nu înțelegem ce pierdem, de fapt: pur și simplu, identitatea. Anul acesta s-a consolidat structura de lemn (care era surprinzător de bine păstrată, doar foarte puțin mâncată de umezeală pe la colțuri), s-au refăcut pereții și acoperișul; cel de tablă, care se prăbușise, iar acum este refăcut original cu șiță, la care au lucrat meșteri din Maramureș. Momentul a fost emoționant, pentru că totul s-a făcut cu o clacă – cu fanfară, sarmale și țuiculiță, dar niciodată în exces – la care au participat nu doar studenții voluntari, ci și țăranii din Mihăileni și din sate învecinate (cea mai în vârstă participantă a fost o mătușă din Mihăileni de vreo 85 de ani, care a venit și ea “să pună o mână la casa lui Enescu”). Pe scurt, sperăm să terminăm casa la vară.

Casa Mihaileni august 2015

Casa Enescu, Mihăileni, august 2015

R.: Există în momentul ăsta suficienți bani pentru a o termina? 

R.Ș.: Nu există. Noi încă strângem, am inițiat de curând și o campanie de crowdfunding și am mai adunat circa 1.800 de euro. Pentru a finaliza toate utilitățile (curent, canal etc.) ar mai fi nevoie de vreo 10.000 euro. Dacă fiecare muzician român ar pune măcar zece euro, s-ar strânge deja multe mii. Dar nu se întâmplă asta…

R.: Ce se va întâmpla acolo? 

R.Ș.: Va fi, desigur, o casă memorială, un muzeu. S-a mai păstrat ceva mobilier, o să mai aducem probabil și noi, dar ideea este să fie un loc viu, un loc în care să se facă muzică, așa cum se făcea în vremea lui Enescu (când oaspeți de la Viena și Paris făceau muzică în jurul “pianului mare și greu al mamei”, cum povestea compozitorul). În jurul ei se va crea o Academie pentru tineri muzicieni, unde se vor întâmpla nu doar masterclass-uri sau workshop-uri odată pe an, în timpul verii. Dorința noastră este să funcționeze ca un centru de educație pentru copiii din zonă, care sunt la capăt de lume, și sunt copii frumoși și isteți și talentați, care n-au niciun fel de posibilități, comparativ cu cei din orașe. Avem sprijinul și interesul primarilor din satele învecinate. Să vedem. Problema cu casele memoriale în România e că toate dorm: se bifează, o dată pe an, câte o acțiune, și în rest nu se întâmplă mai nimic. Spre deosebire, de exemplu, de Austria sau chiar de alte țări vecine din fostul bloc estic, unde tot timpul au loc evenimente, iar aceste case trăiesc în continuare.

R.: E cumva o teamă să nu atingă cineva cumva locul ăla. 

R.Ș.: Nu, nici măcar, pentru că și asta se poate aranja: pur și simplu, asemenea acțiuni consecvente presupun o implicare, o strategie, o viziune. Asta înseamnă multă dorință de a face ceva. S-ar găsi și fonduri, poate europene, dar nu este interes.

R.: Ce a făcut totuși ca lucrurile să se miște în privința casei?

R.Ș.: A fost un“crescendo”. Campania a acționat ca un bulgăre de zăpadă. S-au implicat și cei din afară, a cântărit foarte mult și o scrisoare deschisă a compozitorilor și muzicologilor de la simpozionul din Germania organizat de Violeta Dinescu. Încetul cu încetul, oamenii au început să conștientizeze. S-au legat lucrurile, chiar fără ajutorul statului român.

R.: Cum se încheie 2015 pentru tine?

R.Ș.: Am dus la bun sfârșit, printre altele, două proiecte mari și importante: în primul rând, Integrala creației pentru pian solo de Enescu, într-un album de trei discuri, apărut în luna octombrie la Hänssler Classic în Germania. Pe acest album se regăsesc absolut toate piesele scrise de Enescu pentru pian – cele finite, datate și semnate. În cazul compozitorului român, lucru deloc de la sine înțeles, știut fiind faptul că Enescu cizela uneori ani de zile până considera o lucrare definitivată. Țin să subliniez că nu este nicicum vorba de fragmente, schițe sau lucrări neterminate.

Albumul prezintă în premieră creația pianistică enesciană în integralitatea ei și include patru premiere absolute (printre care Sonata „Torso“ pentru pian în fa diez minor sau Sonatensatz, compusă în 1912 și descoperită în 1993 de Clemansa Firca în arhivele Muzeului Enescu din București), precum și trei prime înregistrări pe CD. Unele lucrări au fost imprimate pe LP (în anii ’80 de Aurora Ienei, la Electrecord), dar acum sunt practic epuizate și inaccesibile, pentru că nu au fost reeditate. Iar această primă parte a Sonatei în fa diez minor, inedită, este într-adevăr o senzație. E foarte importantă, pentru că a fost compusă într-o perioadă interesantă și nu tocmai clară din creația lui Enescu, anume într-o perioadă în care limbajul muzical al compozitorului a suferit transformări decisive.

Al doilea proiect-mamut a fost traducerea în limba germană a volumului de referință Capodopere enesciene de Pascal Bentoiu (George Enescu: Meisterwerke), realizată cu sprijinul ICR, publicată de curând la o editură de renume din Berlin, editura Frank & Timme.

Am lucrat împreună cu traducătoarele Larisa Schippel și Julia Richter. Este o realizare extrem de importantă, pentru că literatura despre George Enescu în limbi de circulație internațională e foarte săracă, până la aproape inexistentă, mai ales în spațiul german. Iar cartea lui Pascal Bentoiu despre Enescu este cea mai completă contribuție enescologică până în prezent. Și, desigur, au mai fost concertele mele în Austria, Germania, Canada și America. Dar am vrut și încerc să fac lucruri durabile și care să acopere niște goluri. Sunt proiecte mari, pe care le faci o dată-n viață.

CITAT: “Am realizat că Enescu este, într-adevăr – nu doar pentru că e român și moldovean – un colos al secolului XX”. Raluca Știrbăț, pianistă

Conturile pentru donații care să ajute la finalizarea casei lui Enescu din Mihăileni, deschise în numele Ordinului Arhitecților din România (O.A.R.), Filiala București, sunt:

  •  Cont în Lei:
  • – deschis de Filiala București a O.A.R. la Banca Raiffeisen, sucursala Victoria:
  • IBAN: RO43 RZBR 0000 0600 1676 3741
  • BIC: RZBRROBU 
  • Cont în Euro:
  • – deschis de Filiala București a O.A.R. la Banca Raiffeisen, sucursala Victoria:
  • IBAN: RO42 RZBR 0000 0600 1676 3759
  • BIC: RZBRROBU

Fotografii din arhiva personală a pianistei Raluca Știrbăț

10 recommended
comments icon 0 comments
137 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de


Bookmark?Remove?

„Dizabilitate” e doar un cuvânt dus de apă

-

Joia e ziua pentru înot. Deși Dragoș (20 de ani) are o formă de autism care nu-i permite să vorbească, iar nerăbdarea lui se arată în gesturi. Până să se facă ora pentru antrenament, așteaptă ca pe ace pe marginea bazinului. Sunt patru ani de când Dragoș parti... Mai mult »