Un irlandez traversează Piața Universității cu o traistă maramureșeană pe umăr și cu un scăunel sub braț. Acum, să desfacem puțin fraza dinainte.

Irlandezul e Peter Hurley, un domn roșcat care s-a mutat la București în 1994, pentru a pune pe picioare o firmă de marketing. Traista e maramureșeană pentru că Peter Hurley e maramureșean prin adopție. A ajuns acolo pentru prima dată în 2003 și de atunci tot taie țara de la sud la nord și înapoi, ca să organizeze festivaluri, să cunoască oameni, să aducă oameni, să devină el însuși alt om.

În 2012, a mers pe jos de la Cimitirul Vesel din Săpânța până la Muzeul Țăranului Român din București, vreo 650 de kilometri cu totul. N-a luat cu el bani sau mâncare: s-a bazat doar pe bunătatea oamenilor pe care i-a întâlnit. În nopțile cele mai friguroase, în zilele cele mai înfometate, s-a deschis mereu o poartă pentru el. A scris apoi o carte pornind de la experiența asta.

Din 2010, se ocupă de Festivalul “Drumul Lung spre Cimitirul Vesel”, la care a invitat compozitori, muzicieni sau meșteri populari. Anul acesta, între 15 și 21 august, organizează împreună cu autoritățile din Maramureș un proiect mai amplu, care va include evenimente locale, organizate de primăriile comunelor din zonă, apoi o școală de vară în memoria unui meșter popular, Moș Pupăză, și trei mari concerte. “Fiecare eveniment va crea o atmosferă, și în timpul săptămânii această atmosferă se va coace pentru petrecerea din ultima zi, la care va participa toată lumea. Ăsta e visul meu și chiar cred că ăsta e momentul s-o facem.”

Când Peter Hurley spune că e dispus să meargă cât poate de departe ca lucrurile astea să se întâmple, știi că la vară va fi festival în Maramureș. În traistă, irlandezul are laptop și telefoane, e biroul lui mobil. Azi e la București, poate lua trenul și mâine dimineață să fie la Baia Mare sau la Săpânța, să se vadă cu autorități sau cu săteni.

Lumea trebuie să înțeleagă că România și cultura sa țărănească sunt speciale, spune el. În Irlanda, știa de țărani doar din cărțile de istorie. La un moment dat, societatea de acolo a decis că trebuie să progreseze, iar progresul n-avea loc de țărani. În goana asta, oamenii și-au abandonat inclusiv limba. Însă România continuă să conțină comori, iar “lumea civilizată” trebuie să le redescopere, să le reînvețe prețul, crede Hurley.

Scăunelul e din acela cu trei picioare, din lemn nelăcuit, și conține povestea satului românesc. După câțiva ani de drumuri și discuții, a început să sedimenteze informația și s-o privească într-o formă simplificată, ca un țăran care-și face socoteala. “Satul românesc se sprijină pe trei picioare”, explică el, și apucă pe rând picioarele scăunelului.“Primul e cel spiritual: biserica și școala. Al doilea e administrativ: primăria. Și al treilea, care lipsește, și de aia e instabilitate în acest sistem, e economia reală a satului.”

Atât comunismul, cât și perioada ce i-a urmat, au șubrezit economia rurală, spune Hurley: “Până nu există asta [economia locală], nu se va rezolva problema. Dacă nu facem ceva, satul va muri în foarte scurt timp.”

Peter Hurley își poartă scăunelul peste tot, inclusiv la întâlniri cu oficiali din Ministerul Agriculturii. Crede că singura șansă a acestor comunități e sprijinirea cooperativelor comunitare, singurele care pot face față asediului agriculturii industriale, o mașinărie care n-are nevoie de comunitățile locale.

“Suntem oameni diferiți la țară și la oraș”

Viitorul României: Credeți că satele României încă se simt ca fiind comunități?

Peter Hurley: Da, în primul rând pentru că se simt mândre de diferențele față de ceilalți; și chiar sunt diferite. Al doilea motiv: e ceva care încă se întâmplă și pe care l-am simțit foarte clar anul trecut, la Săpânța, și cred că în multe locuri e la fel. Anul trecut, am dormit timp de zece săptămâni pe canapeaua fierarului. Și în fiecare zi, aveai oameni venind acolo, cu tot felul de lucruri: bat la poartă la 6 dimineața, pentru că au ceva de reparat, e ca la dentist. De un fierar și de un dentist are nevoie oricine. Poate că n-au bani azi, dar o să le dea când o să aibă. Sunt tot felul de lucruri care se întâmplă în jurul focului fierarului. Și capeți adevărata senzație că ăsta e un sat care trăiește cu adevărat. Am descoperit asta anul trecut, la Săpânța. Există un „post de radio” la care sunt conectați în permanență. Nu știu cum se întâmplă, cred că e o combinație de lucruri: e o poveste despre comunicare colectivă. O combinație de privire, auz, și telefon. Oricum ar fi, e extraordinar cum spui ceva aici și mergi spre celălalt capăt al satului, și întâlnești pe cineva care știe ce ai spus.

R.: E o voce a satului care circulă rapid, nu?

P.H.: Da, aproape instantaneu. E foarte ciudat. Dar trebuie să te bucuri de asta. Chiar și când veștile sunt proaste, îți pare bine să le auzi astfel.

R.: E o diferență majoră față de oraș, unde nu-ți cunoști măcar vecinul de la ușa de alături.

P.H.: De aia aveți un aur, sunt convins că e aur curat în satele României! De ce? Foarte simplu: tu, eu, oricine, suntem oameni diferiți la țară, decât atunci când petrecem timp în oraș. E un Peter diferit. Și nu pentru că sunt schizofrenic, ci pentru că așa e. Dacă te plimbi pe străzile Bucureștiului și spui „bună ziua” cuiva pe care nu-l cunoști, ești nebun. Dacă te plimbi pe străzile satului și nu spui „bună ziua” cuiva pe care-l întâlnești, atunci ești nebun. E o scenă socială, trebuie să fii altcineva.(Începe să vorbească în română) Situația îți impune să ai o altă privire asupra celor pe care-i întâlnești.Nu poți să-l ignori pe celălalt. La Săpânța, dacă nu faci contact vizual cu oamenii pe care-i întâlnești, se simt jigniți. Înțeleg, desigur, de ce ar fi imposibil în București, ar fi epuizant sau plictisitor. Dar, ca rezultat, pierdem mult din conexiunea cu acest „radio șanț”. Din punctul meu de vedere, cimitirul e cel mai puțin captivant lucru din acest concept extraordinar care este Săpânța. Și e la fel în fiecare sat din Maramureș și cred că e la fel în majoritatea locurilor. O comunitate e un lucru grozav.

R.: Vorbind despre percepția orășenilor asupra satului, e aici o relație duală, cumva. Pe de o parte, vezi multe reclame la iaurt și o imagine a țăranului, privit cu simpatie sau nostalgie. Apoi, e cuvântul „țăran” ca simbol al înapoierii. Unde suntem acum, în relația asta, care parte domină?

P.H.: Mai întâi, e comercializarea unor produse realizate în sistem industrial, care folosește conceptul de țăran și gospodarul ca o pârghie de comunicare și de credibilitate. Foarte multe firme fac asta cu această „bunătate de la țară”. În momentul în care devine doar fațadă, în opinia mea e o strategie superficială. Firmele care chiar au de a face cu implicarea socială și vor să mențină practicile vechi, nu doar ca CSR pentru multinaționale: eu cred că asta e o piață foarte mare, pentru că devine hot. Oamenii vor asta. Apoi e această reticență față de mitocănia țărănească: ești țăran, în sens peiorativ. La noi, în Irlanda, nici nu avem conceptul. În vocabularul nostru, cuvântul „țăran” este legat doar de un concept din istorie, citim despre el la școală. Nici nu știm că i-am avut vreodată. Nu cred că o să scoatem prea ușor din vocabularul oamenilor, sensul ăsta peiorativ. Nu poți să schimbi culoarea unei case cu o găleată de apă, dar, cu o sută de găleți, da.

CITAT: „Lumea trebuie să înțeleagă că România și cultura sa țărănească sunt speciale.” Peter Hurley