PARTEA I. Un interviu-maraton, în două părţi, cu Pavel Bartoş, cunoscut publicului larg de la Pro TV. Dar Pavel Bartoş nu este numai un prezentator de televiziune. E un foarte bun actor, angajat de cincisprezece ani la Odeonul din Bucureşti. Care e povestea lui?  

Pavel Bartoş. Patruzeci şi unu de ani. Soţ, tată. Are trei fiice. Prezentator de succes la Pro TV (Vocea României, Românii au talent), actor de film (consacrat în numeroase seriale de televiziune), dar mai ales de teatru (e de un deceniu şi jumătate angajat la Odeon-ul bucureştean).

Pavel Bartoş e din Miercurea-Ciuc, a crescut într-o familie cu patru copii. A rămas orfan de tată în adolescenţă. A reuşit prin forţe proprii. A făcut Teatrul la Cluj-Napoca şi fost în trupele celor mai importante teatre din Satu Mare şi Timişoara.

De când e vedetă pe micile dumneavoastră ecrane, toată lumea îl ştie pe Pavel Bartoş. O doamnă a venit într-o zi la el şi i-a spus de la obraz: domnule, ne place de dumneavoastră, nu sunteţi ca ăştia de la televizor, sunteţi mai aşa, ca noi, natural, se vede că vă place să mâncaţi, să va distrati!..

Cel mai bun prieten al lui Pavel Bartoş este acum chiar cel alături de care prezintă emisiunile televizate – îndrăgitul cantautor Smiley (pe numele său adevărat Andrei Tiberiu Maria). Smiley este şi naşul mezinei lui Pavel Bartoş.

Maestre, dăm drumul la reportofon?
Aşa începe: tu iei ceai cu zahăr, eu iau fără…

De ce nu mai consumi zahăr?
Nu am boala dulciurilor, n-am boala ciocolatelor! Singurele mele dulciuri sunt clătitele și papanașii, fiindcă astea au fost dulciurile copilăriei, singurele pe care, de altfel, ni le permiteam.

Dumneata ești de loc din Miercurea Ciuc?
Da, din Miercurea Ciuc.

Și cum ai ajuns tu tocmai la Bucureşti?
Măi, uite, câteodată și eu mă mir. Cred că am avut curaj. Dumnezeu mi-a dat curaj într-un moment al vieții mele când aveam nevoie. Atunci, la 18 ani, eram în ’93, când le spuneam tuturor, în Miercurea Ciuc, că dau la actorie, îmi ziceau: „Hai, bă n-ai pile, n-ai pe nimeni, lasă-mă în pace…”.

Acasă vorbeai românește sau maghiară?
Vorbeam românește, fiindcă în casă se vorbea românește, numai că afară, fiindcă toți prietenii erau…

Etnici maghiari?
…nu neapărat, dar fiind crescut în mediul ăla, a trebuit să învăț și ungurește. Vorba aia, eu știu să vorbesc, dar nu știu să scriu și să citesc.

Important e că te înțelegeai cu ei.
Păi, era musai! Și eu am zis că dau la actorie, iar toată lumea mi-a zis: „Bă, tu ești tâmpit?”; „Da, probabil că oi fi tâmpit, dar tot dau!…”.

Fiindcă se râdea de el, Pavel Bartoş nu a spus nimănui că vrea să dea la teatru 

Ce te-a recomandat pe dumneata pentru actorie? Aveai vreun talent recunoscut deja în şcoală sau…
Oscilam spre latura asta artistică. Am avut de-a face cu Brigada Artistică a Şcolii, am mai fost și pe la două „Cântări ale României”…

M-am lămurit şi cu dumneata, eşti compromis politic.
(râde). Sunt! Acolo mă duceam mai mult ca să câștig niște tabere gratis; dacă luai locul întâi, puteai să mergi la Năvodari, la mare, vis!…

Ai şi recitat poezii pentru partid, pentru conducător?
Nu. Ai mei nu-și puteau permite financiar să mă trimită la mare – era singura mea posibilitate ca să mă duc într-o tabără. Eu cu Brigada Artistică jucam doar în spectacole de teatru.

Şi nu ai zis tu o poezie pentru tovarăşul Ceauşescu, acolo, să fie?
Nu, că la recitat n-am avut și n-am, nici acum, talent. Sunt alții mult mai buni decât mine. Adică, dacă actoria ar consta numai in recitat, aș fi unul dintre cei mai proști actori. Şi atunci am făcut cu Brigada Artistică doar teatru, m-am implicat un pic și, astfel, mi-am dat seama că asta-i direcția în care vreau să mă îndrept, numai că mi-am dat seama că n-aveam de ce să mă agăț, acolo, în Miercurea Ciuc. Fiindcă toți îmi ziceau că sunt tâmpit, că n-are niciun sens sa vorbesc despre asta, dintr-a XI-a n-am mai zis nimănui că dau la actorie, le-am spus că dau la Drept.

Te demoralizau.
Da, mă tachinau, și am zis că dau la Drept. Cu Dreptul erau OK.

Ai tăi ce profesii aveau?
Tata, Dumnezeu să-l odihnească, era zidar, iar mama, Dumnezeu s-o odihnească, era confecționer, erau oameni simpli.

Mai ai frați, surori?
Da, mai am un frate și două surori. Îți dai seama, și dintr-o familie cu patru copii, eu cel mai mare… Asta cu taberele, cu pregătirile… n-aveam eu aşa ceva! Văd acum chestia, e o boală cu meditații, că nu-i ajunge copilului cât învață la școală, Doamne, s-a intrat așa, într-o prostie… Nu, ai mei aveau foarte multă încredere în școală, în profesori. Important pentru ei era să mă țin de școală, și, la un moment dat, să urmez o facultate, nu conta care, ca să nu rămân la noi în oraș, căci dacă rămâneai în oraș, ori deveneai muncitor necalificat, ori deveneai golan, ori mergeai în Armată. Or eu m-am temut de chestia asta cu Armata. Și am zis că trebuie neapărat să o șterg. Un an de zile n-am zis nimănui despre Teatru, știa doar doamna dirigintă, și ea îmi dădea cărți, din ce să citesc…

Deci, nu te-ai pregătit cu nimeni.
Când m-am dus la facultate a fost cel mai tare – când am văzut că trebuie repertoriu, am zis: „Ce, ce face, ce trebuie?” – păi, poezie de forță, gen baladă. Eu știam o singură poezie, de Tudor Arghezi, Mâhniri de tânăr cărturar. Bine, și mai aveam fragmente din alte poezii, fiindcă învățasem pentru Bacalaureat, și chiar învățam ca lumea.

Premiul I?
Eh, eram om de mențiune, tot timpul mă chinuiam să mai prind un loc trei, să-i mai bucur pe-ai mei. Și știam câte două-trei versuri, două-trei strofe din Eminescu… Și-am ajuns acolo, mă uitam în jur și vedeam cum scriu ăia – poezie de forță, și scriam și eu – poezie de forță; eu habar n-aveam, dar după aceea știu că m-am dus la bibliotecă și le-am luat pe toate ca să le învăț. Și mi-amintesc că am avut o pățanie extraordinară la prima probă. Mi-am zis că, până la proba la care îmi cer ei ce să spun, le învăț. Și la prima probă zic Mâhniri de tânăr cărturar, toți profesorii zic “extraordinar!”, și mi-amintesc că era un profesor care zice “dom’le, știu că nu e normal, că nu e conform cu desfășurarea acestui examen, dar poți să ne spui și o poezie dintr-asta, mai lirică? Uite, văd că aici ai scris Eminescu – Floare albastră. Așa scrisesem eu cu mâna mea, că ştiu Floare albastră…

Dar tu n-o știai.
Știam și eu patru strofe. Și zic „da!”, că nu poți să-i zici unui om că nu, mai ales la un examen de admitere, și încep; nu-ți spun, virgula era virgulă, pauza era pauză, probabil că am intrat într-un soi de disperare asociată cu transa, lacrima în colțul ochiului, ăia au zis „mamă, ce transformare!, e doar Floare albastră!”, și înainte de a se termina ceea ce știam mi-au zis „perfect, e de ajuns!”. Mi-am zis şi eu: „mamă, ce noroc, am scăpat!”.

Pavel Bartoș a avut șansă: se căutau talente crude

Ai avut noroc, deci. Cum ai ajuns la Cluj? Cu ce te-ai dus, cu trenul? Singur?
Cu trenul, bineînțeles. Singur. Părinții mei n-au venit la niciun examen de-al meu. Îi vedeam pe toți colegii mei, dar asta începând din clasele a cincea, a șasea, a șaptea, că veneau cu părinții. La mine, părinții niciodată n-au fost. Mie, mama mi-a dat banii, mi-a zis „ăștia sunt” și…

„Baftă!”?
… „baftă!”. Nici mama nu știa că dau la Teatru, toți credeau că dau la Drept, ca să mă lase toți în pace. Mi-amintesc că am venit, am dat acolo, și, printr-un noroc, am nimerit într-un an când se căutau talente crude, nu oameni care erau deja mai copţi, erau oameni cu mine care au dat de șapte-opt ori, era un soi de ultima lor șansă, erau hârșiți, știau repertorii întregi… Și-au zis: „Căutăm talente crude!”, că n-am fost eu unul pregătit, chiar n-am fost, cred că ăla a fost norocul vieții mele. Plus decizia mea de a da, totuși, la Facultatea de Teatru. Am intrat, iar acum dilema mea era cum îi spun mamei, acasă.

Ți-au răspuns imediat, pe loc, „gata, te luăm”?
Am stat până am primit răspunsul. După două zile, am primit rezultatele. Am intrat, eram fericit, intrasem pe la mijlocul listei, dar nu conta. Eram unsprezece care intraserăm, și-am zis „mamă, mă duc acasă”. Dar după aia, pe tren, mă gândeam cum îi spun mamei, că ea credea că eu sunt la Drept, că mă fac avocat… Ajung acasă, îi spun, fericire maximă, nu erau telefoane mobile ca să anunț imediat. „Da’ e o problemă”, „Ce problemă?”, „Aaaa, zic, știi că eu am intrat la Actorie”. Stă așa, a avut un moment, și zice: „Bine, e tot facultate!”. Adică, pentru ea nu conta atât de mult ce anume…

Și aia a fost.
Da. Pentru ea conta că mă țin de şcoală. Și, într-adevăr, am fost norocos. Aia cred că a fost decizia vieții mele – să dau la Teatru.

Și cum au fost anii ăștia de facultate?
Cred că au fost cei mai frumoși ani!

Unde ai stat, la cămin?
La cămin. Consider că studenția se trăiește la cămin, îl recomand! Nu știu cum mai e acum, dar pe vremea mea, să stai la cămin era… Bine, știi cum e – mâncai din an în paști sau mâncai ce găseai…

Așa reușeai să te menții slim fit?
Eram slab mort. Mai ales că de la cămin până la facultate făceai vreo 30-40 de minute! Și pentru că nu-mi permiteam abonamentul pe autobuz – decât să dai banii pe abonament mai bine mâncai sau te distrai! – mergeam mult pe jos. Și atunci eram slim fit, că de-aia mi-am și permis să-mi las părul lung. Au fost cei mai frumoși ani. Un fel de plecare de acasă, n-aveam niciun tip de responsabilitate, eram cool, eram student, eram la actorie, mi se întâmplau lucruri…

Pavel Bartoş a fost boem fără să ştie ce înseamnă boemia

Erai boem.
Nici nu știam ce înseamnă boem. Am realizat abia mai târziu că am avut o perioadă boemă. Plus că în jurul nostru, al actorilor, erau tot soiul de oameni care își doreau să trăiască ce trăim noi, și atunci era foarte mișto. Mi-aduc aminte că-n toate vacanțele, mergeam în Vamă, la munte, mergeam toți studenţii din an.

Erați prieteni.
Da, foarte buni. Dovadă că și acum am rămas prieteni.

Ei s-au ținut de treabă, au făcut actorie?
Unii da, unii nu. De exemplu, un coleg a ales să plece, după vreo doi ani de la terminarea facultății, în Noua Zeelandă și acum e actor acolo, într-un oraș, Saint Church, sau cam așa ceva. Chiar l-am întrebat dacă face meseria asta pe bune și mi-a zis că da. E de admirat. Actor în Noua Zeelandă! O colegă e plecată în Germania, Monica, ea cochetează cu actoria, dar nu e ceva de bază, mai face și alte lucruri. Mai am un prieten care câștigase la Loteria Vizelor și a plecat în America, și a început să-i meargă bine, după ce a obținut cetățenia, e OK. A putut să-și dea doctoratul, joacă. Nu e pe Broadway, dar e mare lucru ce a reuşit el. În rest, am un coleg care a rămas la Satu Mare actor,  altul la Cluj…

Doar tu ai venit la București?
Da, doar eu. La un moment dat, așa mi se părea normal. N-am tânjit din prima după București, dovadă că nici n-am dat la facultate aici, n-am fost un fan al Bucureștiului. Mi-a plăcut Clujul, de-aia m-am și dus, voiam să mă simt cumva ca-n Ardeal, ceva de genul ăsta. Pentru c-am avut o experiență, prima în București, și mi-am dat seama cât de falsă poate să fie. În Gara de Nord, era pe vremea lui Ceaușescu…

Ai venit și tu o dată la București.
Da, am venit și eu o dată, și-am prins a mai mare aglomeraţie, întârzieri de trei ore, și mi-am zis: eu aici nu mai vin, lasă-mă, nu-mi mai trebuie! Și de atunci am asociat Bucureștiul cu acea experiență. Acum îmi dau seama cât de falsă e, fiindcă dacă vrei să cunoști orașul trebuie să treci dincolo de Gara de Nord. Îmi amintesc că la Cluj, fiindcă am avut așa o gașcă mișto, ne ducem cu toții, toată trupa, să facem teatru cu T mare. Asta deși, individual, fiecare a avut oferte să mearga, ba la teatrul din Piatra Neamț, eu, sau să rămân în Cluj, dar nu, ne-am zis să rămânem împreună toată trupa, unde ne cheamă pe toți. Și a fost la Satu Mare, un oraș extraordinar. Din păcate, ăla nu era momentul pentru noi. Ne-am dat seama că acolo ne plafonăm, artistic. Și atunci, după un an de zile, am zis: „Hopa, ce vreau de la mine, să-mi fie comod și să stau, ori să…?”.

Erai angajat, îţi mergea leafa, dar…
Da, eram angajat, dar nu m-am raportat niciodată la ce se întâmpla în jurul meu. O dată pe lună sau la două luni, veneam la București și vedeam spectacole. Și, deci, mă raportam la actorii și la spectacolele pe care le vedeam în București, și-mi ziceam: „Spectacole de genul ăsta aș vrea să joc, cam cu acești actori aș vrea să joc!”.

Pavel Bartoş s-a remarcat la „Gala Tânărului Actor”

Cine îți plăcea atunci, la ce spectacole veneai în Bucureşti?
A fost toată perioada aia, cu Andrei Șerban, cu Livada de vișini, cu Ducu Darie, cu spectacolele lui…

La Bulandra mergeai?
Da, la Bulandra. Dar şi la Teatrul Mic, monta Cătălina Buzoianu, era o perioadă, atunci, senzațională pentru teatru! Și-mi amintesc că-mi ziceam că în spectacole dintr-acestea aș vrea să joc. Norocul meu a fost că tot timpul m-am raportat la ce se întâmpla în București, nu la ce se întâmpla lângă mine, acolo, în Satu Mare. Și atunci, tot timpul am cerut mai mult. Când am văzut că nu e rost, mi-am dat seama că singura mea șansă e să mă transfer sau să plec pe undeva. Că nici nu poți să te duci la ușa unui teatru, și să zici: „Știți, eu sunt Pavel Bartoş…”,  „Bine, și?”. Așa că am descoperit „Gala Tânărului Actor”!

La Costinești.
Da, la Costinești. A fost foarte bine. Într-un fel toate astea, chinurile, zbaterile mele, „dom’le, nu fac teatru așa cum aș fi vrut” au fost de bun augur. M-am pus să citesc, am recitit Shakespeare, mi-am făcut un one-man show din el, l-am citit din scoarță în scoarță.

Serios, nu așa…
Da, în mod serios; că știi cum e, în facultate doar bifezi, dar nu știi cu cât rămâi. Mi-am pus întrebări eu, și tot eu mi-am găsit răspunsul, ceea ce e foarte bine. Am avut o dorință de a mă arăta, de a mi se confirma unde sunt, încât atunci când m-am dus la Gală, nu speram să câștig. Dar toată lumea mi-a zis: „Ai fost cel mai bun!” N-a fost să câștig, am fost al doilea.

Asta în ce an se întâmpla?
În ’98. „Maamă, deci fac bine, sunt la un nivel…”. Dar toți îmi spuneau: „Dacă vrei să evoluezi, dorește-ți un pic mai mult de la tine!”. Am avut noroc că am primit oferte.

Tu te-ai dus acolo ca să te vadă alții.
Să mă vadă, exact. Asta le zic și celor tineri – băi, profitați de orice șansă în viață! Acolo, de bine, de rău, vin o grămadă de directori de teatru, din țară, critici, care te văd pe tine individual, nu te văd în cadrul unui spectacol, în care să zici “spectacolul a fost bun, și actorii au fost ok…”, dar nu știi dacă au reținut pe vreunul. Acolo ne prezentăm individual și te rețin ca atare. Și atunci am primit oferte de la Craiova, iarăși de la teatrul din Piatra Neamț, Timișoara, Cluj… A fost una dintre cele mai dificile seri, fiindcă, dacă primeam doar o ofertă, știam clar unde o să mă duc, dar așa… Plus că la Craiova se întâmplau lucrurile alea cu Purcărete, spectacolele alea mari… dar m-a atras foarte mult Timișoara, că acolo se făcea o stagiune teatrală europeană, cu regizori din Uniunea Teatrelor Europene. Mi-au zis că vor merge pe ideea audițiilor; atunci auzisem prima dată că se fac audiții în teatru. „Wow, deci am șanse de la egal la egal, cu oricine,”, dacă eu sunt bun, n-o să fie că “facem cu ăla, că ăla-i vedeta teatrului!”. Și asta m-a atras, m-am dus la audiții și-am avut șansa a două roluri principale în acea stagiune. Asta m-a făcut să rămân la Teatrul Național din Timișoara.

Ți-ai dat demisia de la Satu Mare și ai luat-o spre Timișoara?
Nu, am plecat prin transfer.

Se putea, nu era complicat?
Nu, nu era. Și înțelegeau oamenii. Oricum, am mai jucat câteva luni și la Satu Mare. Dar după aceea a trebuit să renunț, fiindcă, totuși, era destul de greu cu naveta. Și-am venit, prin transfer, la Timișoara. Un al doilea scop a fost: „Băi, dacă am fost locul doi anul trecut, nu pot să câștig eu Gala Tânărului Actor?”. Și m-am dus și anul următor, am făcut un one-man show și-am câștigat. M-am bucurat. Dar m-am dus ca să-mi confirm mie ceva. Poate m-aș fi bucurat mult mai mult în primul an, decât atunci când am câștigat. Mi-am confirmat și mi-au confirmat-o și alții că sunt pe un drum bun, că totul e OK. Ceea ce e foarte important. De fapt, în meseria asta tânjești după întâlniri profesionale și umane, pentru că astea te fac să mergi mai departe, să-ți dorești altceva, pentru că în această meserie e foarte ușor să pici în manierism sau plafonare, pentru că te complaci. Și atunci e bine să întâlnești regizori, dar și parteneri de scenă care cer mai mult de la tine. Mi-aduc aminte când am venit la o repetiție și erau Sebastian Papaiani, Dorina Lazăr, mi-am zis: „Bă, sunt cu ăștia pe scenă, e ceea ce mi-am dorit!”. Am învăţat textul pe loc, din dorința de-a nu mă face de mirul lumii, cum se zice în Ardeal.

Pavel Bartoş locuia într-o sală a Teatrului Naţional din Timişoara

Cât ai stat la Timișoara?
La Timișoara am stat trei ani. A fost o perioadă foarte bună a vieții mele, în care am jucat – cum se spune la noi, atunci am pus carne pe mine! Am făcut roluri mai puțin reușite, mai bune, dar a fost o perioadă în care mi-am permis să greșesc, dar și să fac apoi un alt rol, despre care să se spună: „Da, domnule, ăsta e!”. În Bucureşti, dacă faci un rol prost, nu ştiu dacă ți se mai oferă șansa altui rol mare. Acolo am avut această șansă! Și lucram! În provincie lucrezi un pic altfel, nu ai această tentație a televiziunii, a castingurilor, și atunci mergeam dimineața, de la 10:00, la repetiții, și stăteam până pe la 01:00 noaptea, adică erau chestii de genul ăsta! Și erau fantastice, că rămâneai acolo în teatru: aici, în București, cum vii, vezi că trebuie să plătești chiria, distanțele sunt mai lungi, totul costă! Acolo îmi permiteam mai mult, plus că stăteam în teatru, adică nu plăteam nicio chirie! Stăteam într-o săliță a teatrului – care acum a devenit sală de lectură, nu poartă numele meu! Deocamdată. (râde)

Doar tu stăteai acolo?
Da, doar eu. Și era frumos atunci – jucam și la Teatrul Maghiar din Timișoara, jucam și la Opera Națională, adică acolo e o emulație foarte bună, că în aceeași instituție sunt patru instituţii, Opera, Teatrul Maghiar, Teatrul Naţional şi Teatrul German… Mai lipsea să joc la Teatrul German, numai că de la Ich liebe dich încolo nu m-am putut duce….

Știai atât de bine maghiară încât să joci?
Nu, am avut noroc cu un mare regizor, Victor Ioan Frunză. Cu el a fost o primă întâlnire profesională și umană a vieții mele. M-am întâlnit cu el și mi-a zis: „Tu ești în stare; pentru că tu, fonetic, vorbești destul de bine”. Cum să-ți zic, până să ajung la o anumită performanță, m-am chinuit destul de mult, pentru că, eu, chiar dacă știam ungurește, vorbeam de fapt secuiasca. Ar fi un fel de: „Știi limba română?”, „Da, dar eu vorbesc ardelenește”. Păi stai, că nu e chiar o limbă de scenă. Și am muncit mult, am ajuns la niște performanțe; și aveam ceva special, știu că acolo jucam multe cabareturi, și îmi plăceau.

Cabaret, zici.
Cabaretul e un gen de teatru care mie îmi place; din păcate, la noi se face foarte puțin. Mă bucur că, uite, la Operetă au început să facă niște spectacole extraordinare, adică la nivelul celor de afară. Și atunci, Victor Ioan Frunză mi-a spus: „Băi, eu am încredere în tine, tu poți!”. Dacă nu era el, probabil că n-aș fi încercat niciodată. Dar el mi-a zis: „Poți!”. Și mi-am zis: Să vezi ce o să mă menajeze! După două repetiții: „De ce nu știi textul?!”. Eram un actor la fel ca ceilalți. Și mi-am dat seama că, de fapt, asta m-a împins să fiu mai bun – probabil că altfel aș fi căzut într-un soi de alint, că eu sunt, de fapt, actor român. Nu te menajează nimeni, performanța e performanță, indiferent de limbă!

Și după Timișoara ce ai făcut? Acolo ți-ai întemeiat familia?
Acolo am cunoscut-o pe soția mea, Anca, făcea tot Teatru.

Şi acolo v-aţi întemeiat familia?
Nu știam că suntem făcuți unul pentru altul, deşi aşa speram. Nu puteam să spun: „Da, eu merit!”. Ea era o fată mult prea bună. Și eu încă aveam în cap că, domnule, dacă plec la București, ce se va întâmpla?

Şi ce s-a întâmplat?
Și a fost șansa că am cunoscut-o pe Carmen Tănase la niște filmări – filma pentru niște francezi – și mi-a zis: „Uite, noi n-avem tipologia ta la Teatrul Odeon! Uite, e un concurs la noi!”. A fost un concurs celebru aici, în 2001, la care s-au prezentat vreo 400 de actori tineri! Îmi amintesc că în Odeon erau Adriana Trandafir, Alexandru Dabija, Dorina Lazăr, erau artişti unul și unul! Și când am văzut patru sute de actori – o grămadă de actori tineri de la Național, de la Bulandra –, îi întrebam: „Băi, dar voi de ce vreți să veniți?”. Îmi răspundeau: „La Odeon se întâmplă ceva deosebit, e un alt aer!”. Și am zis: „Aa, da?”. Și abia atunci am conștientizat că e o șansă; numai când am văzut atâtea nume, destul de mari, am zis: „Mă, s-ar putea să fie aranjat!”. „Stai așa, eu ce am de pierdut? Eu la Timișoara joc și acolo, joc și acolo, ce am, doar să mă arăt?”. Și m-am arătat; și probabil că m-am eliberat cumva de presiunea asta că eu trebuie să intru, că trebuie să vin la București. Și am fost, din ce mi s-a spus, singurul ales în unanimitate! Că știu că am plecat și m-am și dus atunci în vacanță. Mă sună doamna Dorina Lazăr: „Păi știi că trebuie să mai vii pentru o ultimă discuție…”, „De ce, am luat?”, „Păi ești între primii candidați”. Și, de fapt, când am venit aici să-mi zică: „Mă, tu ai unde sta în București?”. Eu am învățat chestia asta de la ceilalți („Mă, dacă te întreabă cineva, ai unde!”). Cu cât ai mai puține probleme, cu atât ești mai viabil, știi? Și normal că n-aveam unde sta! Eu m-am întors, i-am și zis Ancăi: „Am luat la Odeon!”, „Și ce faci?”, „Păi mă mut, dar încă nu m-au chemat! Probabil că pe la iarnă o să mă duc!”. M-am dus în vacanță și după aia m-au sunat: „Hai, că mâine trebuie să intri într-o înlocuire!”. „Cum adică, mâine?!”. Am stat la niște prieteni vreo două zile, după aia vreo trei zile la alți prieteni, în primele două săptămâni de când am venit la București a fost numai așa – două zile la unul, două zile la altul.

Şi Anca?
Săraca Anca nici n-a putut să vină după mine, că am zis: „Unde să mergem, că stăm pe cap la oamenii ăștia?!”. Și după aia mi-am găsit o mansardă foarte drăguță, pe la rondul Rosetti – de fapt, o doamnă actriță din teatru avea o soră, care locuia acolo, avea o mansardă, ea mi-a spus: „Vrem să o închiriem cuiva în care să avem încredere”. Mică! Pentru mine era perfect, era raiul pe pământ! Plus că eram la opt minute de teatru, nu trebuia să iau mijloc de transport în comun. Și Anca s-a mutat la București, a renunțat la Teatrul Național din Timișoara, unde era actriță, s-a mutat la București, a venit cu mine; a fost un fel de sacrificiu dintr-ăsta extraordinar, pe care nu l-am realizat decât mult timp după. Dar vezi, multe lucruri de genul ăsta le realizezi abia după – că zici: „Mamă, ce noroc am avut în acel moment că am avut oamenii ăia lângă mine, nu alții!”. „Dar de ce oamenii ăia și nu alții?” – Pentru că trebuiau să fie oamenii aceştia.

Lui Pavel Bartoş încă nu îi vine să creadă că e actor la Odeon

Odeonul?
Aici îmi amintesc că am avut patru-cinci ani la teatrul Odeon chestia asta în care eram fascinat: urcam pe scena teatrului Odeon! Vai, sala! Mie și acum, când urc pe scena acelui teatru, nu-mi vine să cred! Pentru că e o sală senzațională, singura sală italiană din București. Și îți dă o senzație de wow! Și acum mi se face pielea de găină. Știi cum? Impune ceva, îți impune ție! Și îmi amintesc că vreo patru ani de zile – cred că eram eu cu încă un actor de la teatrul Odeon, Gabi Pintilei – am jucat cele mai multe spectacole, aveam câte o sută-și-ceva de spectacole pe an! Adică joi, vineri, sâmbătă, duminică – spectacol! Cred că aveam câte șapte-opt premiere pe an… Era o chestie că, venind la București, nu te ia nimeni cu un anume statut, că tu aveai un statut la Timișoara. Nu! Și după aia am învățat – și sunt de acord cu chestia asta – că oricând, oriunde tu trebuie să demonstrezi. Adică statutul nu impune! Statutul îți poate deschide niște uși sau poate facilita niște lucruri, dar nu joacă în locul tău. Și atunci tu trebuie tot timpul să demonstrezi, mai ales că lumea se așteaptă la lucruri extraordinare de la tine.

Și de atunci, de cincisprezece ani, ești angajat al Odeonului.
Da, chiar, uite, sunt cincisprezece ani.

Îți merge pensia.
Vrei să știi ce salarii sunt în teatru?

Ştiu. Micuţe.
Vai de mine! Și acum sunt actori plătiți cu 800-900 de lei pe lună!

Și ei ce fac?
Cel mai mare salariu în teatru cred că este de 2000 de lei!

Și cum se descurcă?
Aici e întrebarea! Și atunci, de ce se duc să facă și televiziune, de ce se duc să facă castinguri, de ce se duc să facă reclame? Pentru că trebuie să plătească – și noi trebuie să plătim – întreținere, chirie, să pună mâncare pe masă.

Cum ai ajuns să faci televiziune, să mergi și la castinguri?
Să știi că n-a fost atât de ușor! Normal că atunci, venind în București, m-am dus la toate castingurile posibile, pentru că trebuia să plătesc chirie, să mă întrețin – era totul de la zero. Iar aici costă un pic mai mult – la Timișoara îmi era mai ușor. Stăteam și mă gândeam: cum o să mă descurc? Îți dai seama că, până atunci, stând în teatru, n-a trebuit să plătesc niciodată întreținere și chirie, și atunci…

Pavel Bartoş a fost respins la treizeci şi şapte de castinguri consecutiv

Scump tare în Bucureşti?
În București, întreținerea și chiria cred că îți iau 75% din câștigul tău (dacă îl faci)! Și așa, din salariul meu, plăteai întreținerea și îți mai rămânea ceva pentru mâncare. Și atunci, normal că m-am dus. Plus că nu-mi refuz experiențe noi. Am învățat ceva de la profesorul meu de actorie de la Cluj, Marius Bodochi: „Mă, până la 40 de ani nu-ți refuza lucruri!”. Și atunci am zis: da mă, așa e; s-ar putea să greșesc – și am făcut greșeli! –, dar important e să nu repeți greșeala sau să înveți ceva din ea, că dacă o repeți înseamnă că ești un bou, că trebuie să-ți pui niște probleme. Și atunci, am ales – am fost în proiecte, mai bune sau mai puțin bune; sunt mândru de toate, pentru că din toate am avut ceva de învățat: la alea proaste am zis „așa nu!”, la alea bune „așa da, uite!”. Din toate ai ceva de învățat, nu poți să zici că ai pierdut timpul. Nimeni nu e în postura – mai ales la început de carieră – să zică „asta da”, „asta nu”. N-ai cum. Și atunci, am avut norocul să iau un casting – cred că până atunci am dat vreo treizeci și opt de castinguri, era groaznic.

La ce mergeai?
La reclame, cele mai multe; am fost și la două de film. Eram într-o vreme în care, noi nefăcând decât prea puțin film la facultate, nici nu știai cum să te prezinți la un casting. Tot din castinguri am învățat că nu am de ce să mă agit atât de tare, că trebuie să fiu mai domol. Știi cum e, filmul e una, teatrul e alta! Eram agitat, că voiam să rup norii, iar ei și-or fi spus: „Doamne-Dumnezeule!”. Și tot din castinguri am învățat să mă relaxez, să-mi spun: „Stai un pic! Ce vor ăștia? Aa, da!”. Și e ușor, la un moment dat, să te demoralizezi: „Bă, dar chiar nu sunt bun, chiar deloc?”. Aveam tot timpul chestia asta. Ei bine, nu. Pur și simplu n-am fost omul potrivit la locul potrivit. Până atunci ziceam: „Uite, mi s-au întâmplat astea, astea, astea în viață, așa că nu cred că sunt (atât de) prost!”. Și îmi amintesc că al 38-lea casting a fost la o reclamă pentru Israel.

Ce ai zis?
Când l-am luat, mi-am zis că l-am prins pe Dumnezeu de un picior! Și după aia au început să vină – și televiziune, și seriale. Și, încet-încet, s-au mai reglat lucrurile și m-am relaxat, pentru că totul ține de un anumit tip de relaxare pe care îl capeți în timp – că poți să faci și aia, și aia. E foarte important cum le faci, poate cel mai important, dar să rămâi, totuși, cu picioarele pe pământ. Între timp m-am căsătorit, mi-am făcut familie, a intervenit un echilibru în viața mea. Și pentru asta îi mulțumesc lui Dumnezeu – pentru pasul ăsta, pentru curajul pe care l-am avut, eu și soția mea, să ne întemeiem o familie, în condițiile în care trăiam de azi pe mâine. Dar m-a echilibrat, apoi au venit copiii, nu mai ai soiul ăla de disperare: „Vreau să fac și aia, și aia, și aia!”. Nu, lucrurile sunt mult mai simple, dar la tipul ăsta de „înțelepciune” ajungi după un anumit timp. Și îi mulțumesc lui Dumnezeu că, atunci când mi-a dat lucrurile mari de tot, cum ar fi în televiziune – „Vocea României” sau „Românii au talent” – formate care, cumva, m-au popularizat, aveam deja o vârstă, 35 de ani. Eram un om cu familie; și atunci, știi cum e, nu m-a luat capul; că, dacă-ți vin lucrurile astea la 20 de ani, zici: „Wow, dar eu sunt tare!”. Văd tineri care apar la televizor și îi cam ia valul.

Și ce le zici acestor tineri? Le zici ceva? Le dai un sfat, le spui o vorbă bună?
Dacă cer ei un sfat, da, le dau. Altfel, nu; nu sunt omul care să le spună: „Nu face aia!”.

Ca un bătrânel din ăla…
Da. Cred în puterea exemplului și, cred că, dacă tu ești o dovadă că se poate să rămâi și așa, și să faci și asta – lumea vede și se ia. Dar nici nu încerc să fiu cel mai bun – câteodată se întâmplă să nu folosesc cuvintele cele mai bune –, categoric, doar dacă mi se cere un sfat îl dau. Și atunci mi-e teamă, că fiecare este unic, fiecare se raportează la cu totul alte lucruri. În general, lumea fuge de cei care dețin adevărul; eu nu dețin Adevărul, ci un adevăr, adevărul meu, din perspectiva mea. Dar asta nu înseamnă că e și adevărul tău. Am încercat tot timpul să ajut, adică să fiu un partener bun, să rămân cu picioarele pe pământ. Iarăși mulțumesc că toate mi-au venit la vârsta asta, când nu m-au mai putut schimba lucrurile atât de mari și de frumoase care mi s-au întâmplat în televiziune, la fel ca și în teatru. Ceea ce încerc acum – și mulțumesc când îmi reușește acest lucru – este să-mi transfer în teatru popularitatea pe care ți-o dă televiziunea.

Și reușești?
Da, am văzut că iese. Oriunde mă duc la festivaluri văd că numele meu umple săli de teatru – lumea vrea să mă vadă și altfel, se bucură, zice: „Aa, tu faci și teatru!”.

N-a fost uşor.
N-a fost. În condițiile în care lucram în seriale de televiziune și știu că mă trezeam la ora 06:00, la 07:00 trebuia să fiu în Buftea, la 08:00 filmam două sevențe; la 10:00 eram la Odeon, unde aveam repetiții până la 14:00; după aia fugeam la altă filmare, după care aveam spectacol de la 19:00; poate se întâmpla să am de filmat și noaptea o secvență, și atunci mă duceam după spectacol iar – adică era un program infernal…

Acum e mai uşor?
Da, și mă bucur că n-am renunţat atunci la teatru! Teatrul m-a ținut pe linia de plutire!

Cum e programul tău în televiziune? E mai blând?
E mai ușor; când ai astfel de formate, când ești la nivelul ăsta, e mai ușor să spui: „E de la  – până la”. Live-urile sunt live-uri, n-ai ce face. Acum, lucrurile sunt mult mai organizate. Când faci serial de televiziune, depinzi de locație, de actori – gândește-te că numai la un serial eram 60 de actori, depindeam de programul a 60 de actori! Și știi cum e, când ești tânăr, te iei după ăla mare. Dar m-am ținut cu dinții de teatru și îmi mulțumesc în primul rând mie, pentru că mi-am dat seama că evoluția din fața mea vine din teatru. În televiziune e ușor – la fel ca în teatru – să te plafonezi, pentru că intri într-o zonă în care se spune despre tine: „Ăla e simpatic, ăla nu!”, și riști să rămâi cu eticheta asta. Pentru televiziune e OK; pentru teatru nu este OK. Și de aceea mă bucur că în teatru am parte de întâlniri cu regizori care cer altceva de la mine – de exemplu, să joc un rol dramatic, care mă face să caut alte lucruri în mine.

Și dinspre televiziune înspre teatru ai venit cu popularitatea?
Da. Asta fac, ţi-am spus: încerc să transfer în teatru popularitatea din televiziune.

Ce alte lucruri ai învățat din televiziune, care ți-au folosit și la teatru?
Un soi de disciplină pe care îl înveți numai din televiziune, pentru că acolo depinzi de X, de la ora Y; dar tu când vii pentru secvența aia din serial sau pentru emisiunea aia, trebuie să fii pregătit cu textul. Nu putem fi acolo decât de la ora asta la ora asta, locul e disponibil doar într-un anumit moment. Știi, în teatru te poți lungi cu repetițiile și două-trei luni, dar asta îți vine dintr-un soi de boemie – „Hai, că nu avem de ce să ne grăbim!”. Și atunci, în televiziune ești mult mai organizat. Asta nu înseamnă că nu e bine, câteodată, să ai mai mult timp. Tot timpul am chestia asta, când revin la teatru și încep un rol nou, să mă agit de la început. Dar îmi spun: „Stai un pic! Ho!”, mă relaxez, acum sunt actorul de teatru care încearcă să își caute personajul. Dacă sunt încordat și vreau repede totul, nu se pot întâmpla aceste lucruri frumoase și risc să ratez o întâlnire cu un om minunat, cu un partener minunat, cu un regizor minunat.

• Va Urma!

CITAT: „Statutul nu impune! Statutul îți poate deschide niște uși, sau poate facilita niște lucruri, dar nu joacă în locul tău. Și atunci tu trebuie tot timpul să demonstrezi, mai ales că lumea se așteaptă la lucruri extraordinare de la tine.” Pavel Bartoş, actor

Fotografii din arhiva personală Pavel Bartoș