Denisa Nicolae și Liviu Romanescu (29 de ani). Actori români în plină explozie creatoare. Liviu a studiat (și) la Oxford și e membru fondator al Vanner – un colectiv de creatori independenți de teatru din Irlanda și România, un proiect pornit în Marea Britanie în 2014.

I-am văzut prima dată în spectacolul “Lungs” de la Green Hours. Denisa Nicolae și Liviu Romanescu, tineri actori români, generația până-n treizeci. În acest spectacol de teatru, joacă un cuplu care este la granița unei decizii: să aibă sau să nu aibă un copil. Nu știam atunci că Denisa și Liviu formează un cuplu și în viața de dincolo de scenă, cum nu știam nici că Liviu a învățat teatru chiar și la Oxford, că a locuit o vreme în Marea Britanie, dar a decis să se întoarcă în țară, pentru că el crede, chiar crede, în viitorul României. De aceea i-am căutat: ca să le aflu povestea.

Denisa e de loc din Târgoviște, oraș care l-a dat teatrului pe Tony Bulandra. E ambițioasă. Joacă grozav, dar doar dacă are încredere în ea. Acum are. Liviu e moldovean, e din Iași, amândoi provin din familii din intelectuali. Liviu e rârâit și are un frate care locuiește în America. Denisa n-a intrat din prima la facultate, Liviu – da. În copilărie a practicat cu succes ping-pong-ul. Au făcut UNATC-ul. Licență și master. Apoi, Liviu Romanescu a plecat în Anglia, la Oxford School of Drama, unde a urmat un program de un an (special pentru actori) – cel pe care și-l dorea. A prins gust pentru treaba asta după ce făcuse și o școală de vară la Oxford și cei mai mulți dintre colegii săi erau americani, care voiau să se specializeze în Shakespeare. Liviu Romanescu e bun în Shakespeare, dar și în teatru contemporan.

Nu mai voia să o ia de la capăt cu toată școala. A fost mai bine așa. Apoi a rămas în Londra, a și muncit într-o cârciumă, ca să se poată întreține. A înființat  o Companie de teatru, care funcționează ca un hub cultural. În România, Liviu e un pionier, e din viitorul teatrului. 

Denisa cade la teatru, are o cădere nervoasă, ajunge la Galați

Denisa, cu cât ai luat bacalaureatul?
Denisa Nicolae: Am luat cu 9,92!

Ai copiat la Bacalaureat?
Nu, au copiat alții de la mine.

Păi, asta-i ca darea și luarea de mită. Ești în ilegalitate.
Ca elevă, toți colegii mă detestau, fiindcă eram genul de fată care nu îi lăsa să copieze după ea. Eu îi lăsam, ca să zic așa și să mă apăr și eu, ce nu-mi plăcea deloc era să mă întrebi. Deci, dacă puteai să vezi, dacă poți să te uiți și să iei tu, bine. Dacă nu, nu mă întreba, pentru că eu am ceva de făcut aici. Deci, nu mă întrerupe. Mai ales când ne dădeau pe două numere, lasă-mă, lasă-mă puțin! La Bac mi-am spălat toate păcatele din cei doișpe ani de școală…

La ce materii ai dat?
Îți zic probele scrise – română, franceză; și la franceză o colegă de-ale mele a copiat totul după mine…
….inclusiv numele tău?
Nu! Și ea a luat mai mult decât mine, și a fost… Poate karma se întoarce…

Poate ai pierdut vreun accent!
N-am pierdut nimic!… am mai dat și la istorie. La sport, am mai dat, iar la oral am dat română și italiană. Pentru că eram leneșă, și la italiană mă încadram la una-două ore, mi se parea foarte ușor, și chiar ne dădeau foarte ușor. Mi-am zis: OK, le zic una-două chestii și…

… Buon giorno, Italia?
Exact. Îmi pregătisem un fel de speech pe care puteam să-l adaptez la orice subiect îmi pica. Deci, dacă îmi pica: „Ce crezi tu despre politică?”…

…lecția „castravetele”!
Exact, castravetele, eu eram! Deci, „cum vreau eu să mă fac actriță” era tema mea universală. Orice mi-ar fi picat la italiană, eu povesteam cum vreau eu să mă fac actriță! Și am terminat Bac-ul foarte bine. Când să dau la facultate, generația 2006 fiind, am picat. Eu eram convinsă că voi intra. În clasa a XII-a, am avut niște întâlniri – rare, ce-i drept – cu profesorul Ștefan Velniciuc. El m-a ascultat, era foarte încântat, și eu eram, de asemenea,  încântată, că alți actori mari nu știam, ce-mi zicea el era minunat, dar am picat! Am avut o cădere nervoasă. Gravă!

Ai fost internată la spitalul de nebuni?
Nu chiar la nebuni, dar m-au dus la spital cu perfuzii, fiindcă a fost o cădere foarte nașpa, pentru că m-am trezit în curu’ gol, deodată! Nu voiam să fac altceva, mi se părea că s-a terminat lumea…

Liviu  Romanescu: Ai rămas în ce credeai tu că e în curu’ gol!
Denisa: Da. Eu vă zic ce credeam!

Și tatuajul când l-ai făcut, în adolescență sau acum, la bătrânețe, Denisa?
Acum, la bătrânețe, la douăzeci și cinci. Așa… Dar am picat la facultate, la UNATC, să nu divagăm!

Mai existau și alte facultăți de teatru…
Nu, nu existau pentru mine și alte facultăți… La Cluj se dădea înainte, dar nici nu m-a sfătuit nimeni, vezi!, măcar să dau și acolo.Da, și dacă nu intrai acolo, măcar să vezi cum e, să nu începi să plângi ca proasta. În fine, era bine să treci un pic prin experiența asta, ca să-ți dai seama cu ce se mănâncă. M-am trezit la Casandra (a fost ultimul an în care s-a dat acolo) direct cu „picat”! Și acum, ce fac?

Mai fuseseși dumneata la București? Știai să iei metroul?
Da. Am venit cu ai mei, nu cu metroul.

Cu automobilul proprietate personală, eh? Ce automobil posedau dumnealor?
Opel.

Astra?
Da. Clasic!

Ați văzut ce-a pățit omul ăla (n.m. – Dan Condrea, patronul Hexi Pharma) cu Opel Astra? Mergeti încet!

Noi am avut Dacie până am împlinit eu 18 ani, Dacie pe care o aveau din ’86.
Dacie albă. Era frumoasă!

Sărmana Dacie!
Și m-am trezit, uite-așa, că: „Ce fac? Sunt o ratată, degeaba am luat Bacul și-s deșteaptă, că sunt ultima fraieră din curtea școlii…”.

Și ce-ai făcut?
La sfatul profului, care mi-a zis: „Du-te la Galați, stai acolo un an…”, am fost acolo.

La Galați?! Dumneata? Divă, așa?
Da, fiindcă aia era singura care se dădea mai târziu; se dădea în toamnă.

Si te-au primit la Galați?
Da, prima. În fine, pentru mine nu era… M-am dus atât de îmbătrânită…

Tristă și cu obidă în suflet?
Tristă și cu ofuri în suflet… Am spus toate monoloagele alea în transă…

Și Galațiul te-a îmbrățișat?
M-a îmbrățișat foarte tare.

Erai vedetă la Galați!
Da, dar nu mă încânta deloc. Nu mă mulțumea, pentru că eu îmi doream altceva. Pentru mine scopul era ăsta – UNATC; ok, l-am picat, cum facem să revenim acolo de unde am rămas. Ca în teatru – hai să revenim la scop.

Și? Te-ai ținut de treabă la Galați?
Da, am vrut să iau tot ce-mi dădeau oamenii ăia!

Și unde-ai stat la Galați?
La cămin.Să știi că ești privilegiat, eu nu povestesc multor oameni asta, fiindcă partea cu primul meu an, la Galați, e aproape ștearsă din memoria mea.

Totuși, poate a fost ceva frumos și la Galați – Dunărea…?
Da, stăteam într-un cămin cu studenți de la toate facultățile, fiindcă nu exista un cămin special pentru teatru.

Dar câți erați la Teatru?
În anul meu eram nouă.

Nici în generația maestrului Arșinel, ca să fac un exces lingvistic, nu cred că au fost mai mulți.
Numai că, din oamenii ăștia, doar cinci veneau, se interesau. Alții mai lucrau la teatrul de păpuși, aveau alte treburi…

Și ai învățat și tu, acolo, lucruri, totuși?
Pai, avantajul e că în primul an faci jocuri, care te ajuta să te dezvolți, e OK. Eu eram foarte competitivă – între timp am mai scăpat de chestia asta – voiam să câștig la toate jocurile. Mă interesa să mă dezvolt pe partea asta, eu am privit-o ca pe o competiție. La sfârșitul anului am dat examen de transfer, foarte greu. Aici chiar m-a ajutat Ștefan Velniciuc și a garantat pentru mine. Oamenii care nu intră din prima ori se duc la Hyperion, ori încearcă al doilea an, adică transferul a fost o chestie…

Și te-au primit la UNATC, zici.
M-au primit.

Aici l-ai cunoscut pe maestrul Liviu Romanescu, bărbatul dumitale?
Da, maestrul era la o clasă paralelă, era la o altă grupă.

Și ai fost încântată de această descoperire?
Eu am venit foarte proaspătă și foarte deschisă, oamenii nu m-au îmbrățișat pe măsura prospețimii și a deschiderii mele.

Și ce ți-au făcut?
Băieții m-au îmbrățișat foarte repede, au fost foarte încântați că mai vine o gagică în an. Fetele mai puțin, dar am lucrat la asta…

Te-a bătut cineva? Au dat în tine?
Nu.

Aici unde te-au cazat?
La cămin. Eu stăteam la etajul trei, Liviu la etajul 1.

Un cămin mixt, așadar, care favorizează viața de desfrâu a artiștilor…
Liviu Romanescu: Favorizează întâlnirile între film și teatru, între băieți și fete și…

Între cei de la păpuși și scenografe…
Pentru mine anul II a fost foarte, foarte greu!

Erai și venită de la Galați… Deprinseseși și un ușor accent moldovenesc?
Nu, dar proful meu de clasă mă trata ca pe o transferată.

…ultima găină din coteț?
…da, el făcea foarte mult paralela cu fotbalul!Avem un jucator nou, e transferată, să vedem dacă face față…

Iar asta îți slăbea încrederea în tine!
În anul II am ajuns cu încrederea la zero.

Plângeai?
Plângeam, înjuram…

Denisa vine la București, părăsește un criminalist și îl cucerește pe Liviu

Și cum te consolai?
Păi îmi ziceam că vreau să fac asta, nu vreau să renunț… Și a fost o permanentă luptă – greșită, din punctul meu de vedere, privind acum –, de a demonstra că eu am ce căuta acolo!Și a fost o hârșâială care m-a întărit, fiindcă proful meu tot timpul îmi dădea la gioale, orice făceam era rău, dar m-a și călit. Eu cred că, pedagog fiind, fac paralela cu ceea ce lucrez eu acum cu copii, trebuie să găsești o măsură, să vezi ce are fiecare om în parte și să lucrezi cu materialul omului…Asta te face un pedagog bun. Nu aplic aceeași metodă cu toată lumea, fiindcă nu se poate aplica. În sfârșit, abia în anul III au început să-mi crească și mie aripile încrederii, să mă reglez un pic, pentru că Doru Ana, coordonatorul nostru de an, m-a luat în două spectacole: aveam spectacolul de licență cu clasa mea și încă două spectacole pe care el le-a făcut cu fete din toate clasele, adică nu erau spectacole de grupă. Doru a lucrat foarte frumos la încrederea mea, fără să fie prea evident că face asta. Mi-a crescut mult încrederea în mine, și asta se vedea și la clasă, astfel încât profesorul de an, la fiecare repetiție, spunea: „Nu știu ce face Doru cu tine acolo, cum lucrați voi, că ești din ce în ce mai înfloritoare, din ce în ce mai bună!”.OK, cam asta a fost, iar pentru mine masterul a fost o perioadă super, pentru că, venind cu gramul ăla de încredere, peste ăla am crescut, și-am ajuns…

…și-ai ajuns în zilele noastre.
Da, exact.

Pe băiatul ăsta unde l-ai cunoscut? La discotecă?
În primele zile în care eu mă acomodam cu noua viață de București, l-am cunoscut.

… și el, un golan bătrân…
Liviu Romnaescu: Șulfă de București!
Denisa Nicolae: Era foarte drăguț și foarte prietenos; eram, la un moment dat, pe scările căminului, supărată…

Erai plângândă, și golanul ți-a întins o batistă?
Nu, nu, doar a vorbit cu mine, ceea ce mi s-a părut foarte frumos.

Ți-a spus: „Ia-mă de mână și spune-mi tu”?
Asta se întâmpla mai târziu, în anul III, când toată lumea credea că noi suntem împreună; la fiecare curs, profesoara noastră de vorbire, Viorica Vatamanu– că în anul III am avut cursuri comune –, ne întreba dacă suntem împreună. „Hai, Ștefane (că-l cheamă și așa, și pe mine mă cheamă Ștefana!), când te hotăraști? Hai odată, fii cu ea!”.

Deci dumneata te țineai tare?
Da. Îmi dădea niște pastile…

Cărui fapt se datora această „ținere tare”?
Liviu Romanescu: Prostiei din cap.

Am înțeles – tinerețea și prostia.
Dar să știi că el a făcut foarte bine ce-a făcut, pentru că s-a lăsat greu…
Liviu Romanescu: Ea a muncit…
Eu am muncit, eram total debusolată.

N-aveai succes pe niciun plan?
Nu, pe planul colegilor aveam succes.

Nu te plângeai.
Nu. El mă mai băga în seamă, și după aia nu-mi mai dădea niciun semn!
Liviu Romanescu: Eu, fiind mai mult pe actorie de film decât actorie de teatru, lucram mai minimalist!

Dragilor, când ați mâncat prima ciorbă împreună?
Liviu Romanescu. În iarna lui 2009. Prima ciorbă nu se uită niciodată!

Ce fel de ciorbă? Un borș de cocoș, o ciorbă de fasole?
Nu știu, nu-mi aduc aminte.

Cum să nu-ți aduci aminte de prima ciorbă?
Am făcut și eu o ciorbă, dar eram deja împreună de ceva timp, am făcut ciorbă pe plită, la cămin, și n-aveam de niciunele și m-am dus să cumpăr… N-aveam nici oală – m-am dus până la Carrefour aici, la Unirii, și am cumpărat o oală.

Și l-ai servit pe pungaș cu o zamă moldovenească…
Nu, nu, nu! De-asta din Sud!
Liviu Romanescu: Atunci m-a cucerit!

Cum te-a cucerit canalia?
Eu m-am îndrăgostit de el văzându-l la niște exerciții de Commedia del’arte.

I-auzi!
Și el s-a îndrăgostit iremediabil de mine mai târziu…

Când i-ai făcut ciorba aia…
…văzându-mă într-un spectacol de licență, la care am lucrat pe bune. Și după ziua aia a venit la mine și…

Și ce i-ai declarat, Liviule? I-ai declarat dragostea – uite, așa, așa?
Liviu Romanescu: Crezi că eu mai țin minte, măi Andrei?
Și eu eram cu alt băiat atunci.

Și ce i-ai spus bietului băiat? I-ai frânt aripile?
Ale lui? Nu….
Liviu Romanescu:Cine știe ce ministru o fi ajuns ăla, acum!

A ajuns mare.
Era polițist.

De unde ai achiziționat dumneata un polițist? De la brigada rutieră?
Nu, nu, nu, că era la Criminalistică.

Da’ cum? De unde până unde?
Ne-am cunoscut la o nuntă, la noi, la Târgoviște…

Săracu’ băiat!
Era din Târgoviște, dar lucra la București.

Am înțeles, un criminalist din Târgoviște. Și, cu toate astea…
Da, s-a prins reprede, că, în ultima vreme eram schimbată, de când a intervenit Liviu…

…subversiv?
Criminalistul m-a și prins o dată, când m-a sunat Liviu. Eu eram cu el și m-a sunat Liviu pe la două noaptea…

„Cine te sună, fetițo, două noaptea?!”.
Criminialistul, înțelegi, i-a făcut profilul, fișa!

Bine că nu l-a omorât!
Liviu Romanescu: Nu zice: „Hop!”.

Zece ani mai târziu, își dorește să te mai cunoască, criminalistul? Îl urmărește pe bietul Liviu?
Am mai vorbit, dar nu… Nu știu ce mai face.

Deci practic, niciun bărbat nu și-a pus capăt zilelor, din rațiuni sentimentale față de dumneata?
Nu, nu, așa sper!

Ești mulțumită, din punctul ăsta de vedere; ai scăpat ieftin, cu viață! Și ce s-a mai întâmplat după aceea? Până la urmă, ai reușit și dumneata să termini școala… Vă dă o diplomă? Ce scrie pe ea?
Liviu Romanescu: Actor. La masterat scrie: „Actor”.

Și la licență?
„Prestator de servicii artistice”. Uite, că eu chiar am un spectacol cu clovni!

Unde?
Am un spectacol pentru copii…

Denisa a făcut naveta în Anglia, cât a fost Liviu la Oxford. Și după aceea

Ia spune-mi, Denisa, l-ai însoțit pe băiatul ăsta în Marea Britanie, cât a învățat teatru pe la Oxford, pe acolo?
Nu.

Tu ai stat aici, în țara noastră?
Da. De frică.

De frica cui?
De frică și de neîncredere că aș putea să fiu acolo.

Și ce-ai făcut, în timpul în care soarta v-a fost potrivnică? L-ai așteptat ca o Penelopă?
L-am așteptat și am cusut o pânză! Am cusut pânza și n-am lăsat pe nimeni să se apropie de mine!

Dar luai calea Marii Britanii, să îl vezi?
Da, făceam naveta la Londra mai des decât București-Târgoviște.

Și cu ce mergeai?
Cu avionul. Low-cost.

Luai din timp bilete?
Din timp, da.

Munceai și tu pe acolo?
Nu, nu, nu.

Dar ce făceai aici?
Am terminat și masterul cu brio, chiar a fost o experiență foarte frumoasă, cu un spectacol extrem de apreciat, în urma căruia nu s-a întâmplat nimic…

Evident. Aici greșiți voi, că vă ambalați prea tare…
Știu, și îmi dau seama târziu de asta.
Liviu Romanescu: Aici greșesc ei, cei de la UNATC, sincer, care, fără glumă, și-ar spăla păcatele și, mai mult decât atât…Sunt unele, două-trei, care într-adevăr…

Care sunt foarte bune. Măcar să-i vadă cineva pe copiii ăștia…
Spectacolul meu de masterat – și zic foarte rar despre vreunul dintre spectacolele mele că a fost foarte bun – chiar a fost excelent! E vorba de „Un tramvai numit dorință”.

Dar ar trebui să existe programele care să le facă să intre automat undeva, la o sală studio a unui teatru, să se joace, altfel….

Liviu Romanescu: Era un spectacol la care puteai liniștit să vinzi bilete!

Câte spectacole din astea sunt într-un an, la Universitate?
Liviu Romanescu: Poate 10, 14…

Faci un repertoriu, dragul meu, cu ele
Liviu Romanescu: Da. Se poate. Ar fi bine. Nu știu de ce face nimeni investiția asta.

Și tinerii, neînvățați să fie plătiți, jucând mai mult cu entuziasm… nici n-ar trebui să fie așa de greu; îți trebuie doar o sală.
Liviu Romanescu: Da, exact, exact!
A fost spectacolul ăsta, și am zis că degeaba spune lumea că ești talentat dacă nu faci nimic după aia, normal că apare frustrarea, cei mai mulți tineri actori renunță din frustrare… Am făcut un spectacol, la ceva timp, poate la jumătate de an după ce am terminat masteratul… Mie mi s-a părut că au trecut cinci ani în care n-am făcut nimic. Mă rog, am început să lucrez cu copiii. Atunci a fost un moment în care…

Și cum ai început să lucrezi cu copiii? Unde? Când? Cum? De ce? Cu cine?
La Școala „Ferdinand” – Nr. 64.

Asta e în Iancului?
Da.

O știu. E o școală cu o directoare care face treabă. Am scris acea școală. E o școală bună, cu o clădire faină; și e într-un cartier țigănesc, pe la marginea Aleii Baicului.
Da. Care face și festivaluri…Școala e la Gara Obor. Un coleg de-al nostru, nu mai știu cum, a ajuns să lucreze cu copiii de acolo, după ce s-a dus la o întâlnire, două, mi-a zis: „Eu n-am timp. Du-te tu în locul meu!”. Și așa am început să lucrez cu copiii, și sunt deja patru-cinci ani de atunci.

Acolo?
Nu, am lucrat cu ei vreo doi-trei ani, după care am plecat la altă școală.

Îți dădeau și parale?
Părinții copiilor, da. După care m-am mutat la altă școală – Școala numărul 62 –, care e în Pantelimon.

E un fel de omolog al lui „Ferdinand”, adică tot așa, se implică oamenii?
Nu. Dar am susținerea directorilor, pentru că mă plac foarte tare și mă susțin cu ce pot ei, în sensul că ei, săracii, n-au nici sală de repetiții sau de festivități; eu lucrez cu ei într-o sală de consiliu.

Tot e bine.
Dar pentru faptul că eu ies cu ei la festivalurile de la „Ferdinand”, acum am fost la „Mark Twain”, pe Lipscani… directorii văd că facem treabă și ne susțin. Și e foarte frumos…

Și între timp zici că îl așteptai pe Liviu…
L-am așteptat ceva. Dar între timp, am făcut un spectacol la Godot…

Ce spectacol?
„Shape of Things”, de Neil LaBute, în regia lui Vlad Zamfirescu; a fost un spectacol care s-a jucat ani buni la Teatrul Act.

Îți dădea și ție de mâncare spectacolul ăsta?
Da.

Până atunci te-au ținut ai tăi?
Da.

Și ce-ai mâncat din teatru prima oară? Mâncai puțin?
Da (râde).

Denisa joacă în “Hai să facem sex”. Nu toți spectatorii înțeleg că e vorba despre teatru

Acum unde joci?
„Lungs”, la Green Hours.

De ce l-ați dus la Green? Voi v-ați dus către Green? Se potrivește.
Liviu Romanescu: Sincer, din două motive. O dată, ca etos al grupului și ca etos al locului, se potrivește. Mai mult decât atât, aveam nevoie de un răspuns destul de rapid…

Voicu (n.m. – Voicu Rădescu, cel care se îngrijește de Teatrul Luni de la Green Hours) vi l-a dat repede.
Da, noi am făcut o lectură, el a spus: „E excelent textul, mie îmi place, răspunsul e da”. Și noi trebuia să aplicăm pentru drepturi, ăsta a fost motivul practic.

Alt spectacol?
Mai am un spectacol pe care îl mutăm. Îl jucăm și la Godot – se numește „Hai să facem sex”.

Cine cu cine? Cine e în spectacolul ăsta?
Valentin Paraschivu, Darius Daradici, Ioana Ernea, Alexandru Zob. Regia Felix Crainicu..

E mai degrabă pentru tineret, după titlu; deși ar fi o comedie bună și pentru noi, vârstnicii.

Da, titlul te duce un pic în derizoriu, dar are și profunzimi textul. Au avut o experiență în care oamenii voiau să vină la spectacol, pentru că ei credeau că este… altceva. Întrebau: „Băi, unde e evenimentul…?”, „Nu, e un spectacol de teatru!”, „Aa, OK! Neinteresant, nu vrem la ăsta!”.

Și cum, venea un cetățean de pe stradă și cu cine vorbea? Cu doamna de la recepție?
Da. „Doamnă, unde e evenimentul cu sexul?”. Asta era ideea. Și-l mai jucăm și la Teatrul Roșu.

Ce e Teatrul Roșu? Explică pentru cititorii noștri, te rog.
Un music-club. În spatele magazinului Cocor.

Și ce se întâmplă acolo?
Liviu Romanescu: Se întâmplă multe, mai mult pe zone de improvizații, show-uri, comice…
Bine, acum oamenii de la Teatrul Roșu scriu acolo: „Spectacol de teatru «Hai să facem sex»”… Ca să fie clar. În timpul în care Liviu a fost plecat, am jucat în spectacolele astea. Am avut noroc că am prins o perioadă de trei ani, în fiecare vară, în care am jucat în festivalul „Bucureștii lui Caragiale”.

Și ce jucați?
În primul an am jucat numai Caragiale, „Mofturi”, în al doilea an am băgat și Mușatescu, și în al treilea an tot așa.

Între timp îl așteptai pe bărbatul acesta, care trăia în Occident și nu-i păsa.
Îl așteptam. Un an jumate, cât a fost plecat, n-a fost ușor.

Și nici de partea lui a baricadelor?
Liviu Romanescu: Nu; a fost foarte greu.

Noroc, dragilor, că există avioane.
Și noroc că, nu știu cum, chiar am avut bani să fac naveta.

Ai făcut naveta la Londra, deci. Păi și de ce nu ți-ai găsit și dumneata un loc de muncă? Uite, săracul băiat muncea la o pizzerie, pe lângă actorie, din câte știu…
Pentru că – o să fiu foarte rea – eu nu vreau să fac ceva care să nu aibă măcar o legătură ușoară cu teatrul. Eu sunt foarte OK și împăcată cu ce fac cu copiii, mă ajută și pe mine – simt cum mă dezvolt și creativ, și ca tinerețe – pentru că sunt niște copii cu un boost de energie. E minunat. Mi se pare că îmi fac meseria, pentru că fac spectacole cu ei! Dincolo de jocurile pe care le făceam la început și exercițiile de cunoaștere, de dezvoltare, de memorie, eu de trei ani, chiar de patru ani, fac spectacole cu ei.
Liviu Romanescu: Andrei, ca să fim foarte limpezi: e o meserie la care, dacă nu practici, îți scade valoarea mușchiului, ca să zic așa.Mai mult decât atât, cred foarte tare că trebuie să fii acolo unde ai de lucru, în orice domeniu te-ai afla.Acum, după experiența asta, nu prea cred în oamenii care spun: „Bă, eu stau aici, pentru că aici o să mi se întâmple nu-știu-ce!”. În schimb, cred în oamenii care spun: „Eu stau aici pentru că aici îmi e mai bine!”.

Liviu Romanescu se întoarce în România pentru că îi e mai bine aici

Îți e mai bine aici, Liviu ?
Liviu Romanescu: Mie, acum, da!

Unde joci?
Liviu Romanescu: La Teatrul de Comedie, Teatrul Metropolis…

La Comedie joci în „Emancipare”?
Liviu Romanescu:„Emancipare” la Comedie, „Paganini” la Metropolis…

În regia lui Mick Davis.
Da.

Și acum, că nu stă Mick Davis toată ziua în România, cine se ocupă de spectacol? Alex Nagy?
Liviu Romanescu: Da, Alex Nagy.

În afară de Comedie și Metropolis, ce mai ai, părea că e o enumerare…
Liviu Romanescu: Brașovul…

Ce faci la Brașov?
Liviu Romanescu: Slugă la doi stăpâni”.

La „Sică Alexandrescu”?
Liviu Romanescu: Da, la „Sicuțu”. E foarte fain.

Și cum ai ajuns tu acolo?
Liviu Romanescu: Total întâmplător.

Treceai pe stradă prin Brașov și te-au urcat pe scenă?
Liviu Romanescu: N-aveau actor tânăr pentru unul dintre roluri; regizorul a chemat actori din București, o mână de oameni. M-a ales.

Și când se joacă asta? Adică o dată pe lună, sau la ce frecvență?
Liviu Romanescu: Da, o dată, de două ori pe lună, acum mai rar.

Și te mai duci și tu un weekend la munte.
Și mă duc și eu cu el!

Îmi dau seama.
Liviu Romanescu: E foarte frumos și să știi că e o trupă foarte bună!

Vine lumea la teatru, la Brașov?
Da, serios,chiar sunt spectatori.

Și ce mai faci, în afară de „Sică”?
Liviu Romanescu: Lucrăm acum la un proiect pe care, cumva, eu îl coordonez. Denisa și Vali joacă în el.

Cine e Vali?
Valentin Paraschivu.

Vorbește-mi despre acest spectacol.
Liviu Romanescu: Practic, când s-a format compania noastră de teatru, în martie 2015, primul proiect pe care l-am făcut a fost unul mic, în doi oameni, respectiv eu și colegă, Crissy , strict din rațiuni financiare. Proiectul – spectacolul Ashes Afar – pornise undeva din toamna lui 2014, pe un text creat de noi, cu input-ul mare al Andreei, text pe care ulterior l-a finisat Compania în totalitate – adică eu, Crissy, Andreea și Bobby, pe regie. Proiectul s-a întâmplat în Edinburgh, acolo am avut premiera; l-am jucat trei săptămâni.Am avut trei săptămâni de spectacole zilnice, cu view-uri foarte bune.

În Scoția.
Liviu Romanescu: Da.

Ați câștigat parale așa?
Liviu Romanescu: Nu.

Păi și cum ați stat voi trei săptămâni în Scoția fără să muriți de foame?
Liviu Romanescu:  Am avut finanțare.

Ați avut cât să faceți treaba.
Liviu Romanescu: Cât să fim pe zero. Am ieșit pe zero, frumos, am venit cu el în România…

Cu ce te-ai dus până în Edinburgh?
Liviu Romanescu: Cu avionul, tati! Cu Ryanair.

Direct?
Liviu Romanescu: Nu, am avut o săptămână de repetiții la Londra, la festival…A fost o mișcare foarte deșteaptă, pentru că ideea care e? Te costă infernal de mult experiența – de fapt, nu e un festival, e o bursă. Tu te duci și plătești totul ca să joci. Avantajul care e? În momentul în care ești un nimeni, ai parte de toată deschiderea vizavi de presă. Nu e doar de box-office-ul companiei…

Deși este și asta.
Liviu Romanescu:E un punct, dar e vorba în special de faptul că, în momentul în care vrei să aplici la finanțări, mai ales acolo…Asta e confirmarea lor că ceea ce faci tu e serios și valoros.

După asta ce ați mai făcut?
Liviu Romanescu:  Am venit în țară cu spectacolul, am jucat la Undercloud, imediat după care am jucat în Bucharest Fringe, unde am luat premii cu el…

În engleză îl jucați.
Liviu Romanescu: Da, avem supratitrare. Noi eram foarte obosiți și ne-a trebuit timp să ne recuplăm fiecare cu ale lui acasă și așa. Acum, ușor-ușor, reîncepem. Aranjăm o vizionare cu diverși manageri de la teatre mici, cu săli intime. E un spectacol intim, de 60 de spectatori.

În București nu prea ai unde să-l duci?
Liviu Romanescu: La Act. Noi l-am jucat la Teatrul de Artă, nu ne-a fost rău nici acolo, s-a păstrat. Și plecăm acum, în iunie, la Londra. Urmărim, undeva în noiembrie…

Cu același spectacol.
Liviu Romanescu: Da, momentan suntem la „Ashes Afar”. În noiembrie-decembrie, vor fi două, trei săptămâni într-un teatru – pe care dorim să-l găsim acum. Noi suntem în căutare de producători în teatru, adică Duncan a făcut producție de teatru, dar a preferat evenimentele legate de dans. Omul, ușor-ușor, s-a relocat, în schimb, înspre design de jocuri și deja are o altă viață. Ne ajută, are un input foarte puternic și foarte valoros, dar ne trebuie un om care realmente să fie cuplat pe chestia asta și să lucreze pentru Companie. Și cam asta e, momentan, cu „Ashes Afar”. Mergem la Piatra Neamț, ne-au acceptat oamenii să mergem în toamnă…

E un festival acolo, nu?
Liviu Romanescu:  Da „Pledez pentru tine (ri)”.

Așa, bravo! Și „Emancipare” e acolo, nu?
Liviu Romanescu: Da. Vedem cu Teatrul Oradea, se potrivește foarte bine și acolo…

Cei de la „Regina Maria”?

Da. Pentru că e de teatru scurt, dar e și dramaturgie nouă, sunt mai multe avantaje pe care proeictul le are. Și, probabil, Timișoara la anul sau când s-o face festivalul din Timișoara – „Fest FDR”-ul. Bun, între timp: în toamnă, Crissy a regizat un spectacol cu Nick și cu Olivia, doi actori tineri din Londra, care s-a jucat timp de zece zile pe „West End” și a fost, iarăși, de mega-bun augur.

E mare lucru să ajungi acolo, nu? Ca să înțeleagă oamenii.
Liviu Romanescu: Loc central din buricul târgului, ora 7 seara, deci „we don’t get any better than that”. Proiectul se va relua pentru că publicului i-a plăcut foarte tare și atunci i-au rechemat, să mărească spectacolul – cred că avea 50 de minute și au zis: „Să-l faceți de 1 oră 20 de minute și vă băgăm două săptămâni să-l jucați!”. Asta se întâmpla undeva în toamnă, în octombrie. Noi am dezvoltat în România „Lungs”-ul, a fost primul spectacol dezvoltat aici. Urmează un alt spectacol, cel cu Denisa și cu Valentin; încă nu mă arunc să spun unde, dar sunt șanse foarte mari să fie într-un loc bun din București. Textul este superb; e un produs în care eu cred foarte tare și cred că va fi bine primit.

Dumneata aveai atâta perspectivă, înainte de experiența asta britanică? Sau ai dobândit-o acolo – cu companii, cu producător, cu actori, să gândești teatrul ca produs?
Liviu Romanescu: Perspectiva s-a schimbat, ca să spun așa. Toate astea nu le aveam din țară, pentru că acum e momentul în care se dezvoltă curentul…

Te-ai întors cu ele și acum le aduci aici, moștenire a studiilor dumitale oxfordiene…
Liviu Romanescu: Da, clar.

Din ce văd eu, de la distanță, nu sunteți singurii care faceți asta, mai încearcă și alții să meargă pe drumul ăsta.
Liviu Romanescu: Da, de-asta spun că e un curent care începe, chiar dacă el începe târziu și greu.

Faceți un pionierat voi.
Liviu Romanescu: Da. Propteaua, în schimb, în continuare este în teatrele instituționale.

Fără ele, ai muri de foame.
Da.
Liviu Romanescu: Ea se întâmplă – și de la oameni gen Iacoban, care scrie, își creează un produs – deja ăsta e vibe-ul: Eu îmi aștern să-mi contruiesc casa; am câmpul, îmi fac singur casa. Când mi se dă o oportunitate, o ridic. Și, practic, al patrulea – chiar al cincilea – proiect ar fi ăsta din vară de la Edinburgh, de care ne apucăm acum să-l creăm. E un text scris de o britanică.

Nu a fost încă scris?
Liviu Romanescu: Nu. Textul se va scrie.

Așa se lucrează? Adică nu se apucă omul ăla să-l facă dacă nu e sigură treaba?
Liviu Romanescu: Nu neapărat. Există două modalități, în genere, pentru un scriitor contemporan: poate să-l scrie acasă, își face draft-urile și le rearanjează, cu actorii la masă; sau (și ăsta e un concept pe care noi am mers)…

În România cum se lucrează?
Liviu Romanescu: De obicei, prima variantă. Dar eu cred mai mult în a doua variantă. Unu la mână, îți auzi textul citit de niște actori. Noi ridicăm niște întrebări la care dramaturgul nici nu se gândise atunci când s-a așezat în fața laptopului…

Cam cum se vede și din unghiul vostru, gen.
Liviu Romanescu:  Ultimul spectacol pe care l-am creat, ăsta din Londra, a fost creat cu scriitorul la masă, ca să zic așa. Regizoarea s-a întâlnit cu scriitoarea și a spus: „Eu mă gândeam la o temă actuală, gen tema consumului – e actuală, e foarte vastă, hai să vedem cum o nișăm, dar în zona asta”. Și atunci ele au venit în sala de repetiții și au zis: „Hai să discutăm trei ore academic. Punem pe tablă; spuneți: țigări, droguri, pornografie, relații, copil, moarte – orice chestie care ar putea interesa”. După care a zis: „Care ți se par interesante?”.„Telefonul, internetul, sinuciderea, copilul – mi se par interesante, sunt actuale”. Și, în funcție de asta, a început gama de improvizații, ăsta e modul în care noi lucrăm cu textul nou cu Compania. Zici: telefon. Uite, voi doi sunteți actori, aveți un telefon, faceți o improvizație – inventați o situație în care folosiți obiectul; aveți 20 de minute. Actorii generează o situație și scriitorul stă și zice: aia e bună, aia nu e bună. În timpul ăsta, care a fost avantajul? Noi eram vreo 14 oameni – destul de mulți, pentru un om nou în cameră, să-i cunoască. El văzând paletele largi de senzații prin care trec oamenii – de la omul slab la omul puternic –, și-a dat seama care dintre ei e bun într-o direcție sau alta; deci eu trebuie să scriu un spectacol foarte bun pentru un showbiz. L-am luat, l-am pus, merge foarte bine, să fiu sănătos.

Poți să faci asta și din exterior, știind deja oamenii și văzându-i cum reacționează. Eu cred că și pe vremea lui Shakespeare se scria având în cap niște actori și niște situații – așa se întâmplă și acum, și Radu Iacoban scrie la fel, și Lia Bugnar scrie la fel.
Da, da, da.

Viitorul cum îl vedeți?
Roz.
Liviu Romanescu: Foarte bine.

Și al nostru, ca societate?
Liviu Romanescu:Eu sunt dintre oamenii care cred foarte tare în tineri, în liceenii pe care îi întâlnesc la festivaluri și sunt coordonați de traineri – actori sau studenți la actorie. Sunt coordonați deștept.

E mai bine decât pe vremea ta.
Liviu Romanescu:  Absolut. Deja, ușor-ușor, teatrul nu mai e o îndeletnicire alternativă, ci devine o formă de educație alternativă. Și mă uitam și la Denisa ce face, cum vorbește cu copiii; cum le spune: „Ai răbdare să termine ea sau el!”. Sunt niște chestii care vin de la un nivel foarte apropiat.

Te ajută în viață chiar dacă nu faci teatru.
Liviu Romanescu:  Clar; sunt oameni care au fost cu mine în trupă – arhitecți, oameni de marketing – și care sunt primii în meseria lor pentru că au căpătat niște dexterități din trupa de teatru: de a comunica, de a privi omul în ochi. Sunt chestii de bază, care fac diferența între un speech obișnuit – „Eu sunt managerul și ăsta e discursul meu!” – și un discurs de clasă, la care zici: „Omule, jos pălăria!”. Contează foarte tare, și asta e o chestie pe care părinții nu o pricep foarte clar încă. Dar eu, în momentul de față, din experiențele pe care le-am avut, cred incredibil de tare în mâna de oameni care lucrează pentru un scop comun. Nu îți trebuie bani, ai fi surprins de calitatea oamenilor, la nivel de profesionalism, care se bagă fără să se întrebe: „Cât îmi iese?”.

Liviu Romanescu e foarte încrezător în viitorul nostru

Da, când e vorba de o pasiune, de un interes. Eu te întreb dincolo de meseria dumitale. La nivel de societate, ți se pare că suntem pe un drum bun? Sau mergem într-o direcție greșită, cum se întreabă la televizor?
Liviu Romanescu:  Direcția nu e greșită, ce e neclar în mintea noastră e din cauza principiului: „Bă, suntem o țară mică!”. Și chestia asta te mănâncă; dacă nu crezi în istorie, în valoarea oamenilor dovedită de-a lungul anilor, crăpi. Ai senzația că noi suntem doar niște rebuturi, cu Băsescu și cu maneliștii. Ceea ce nu suntem! Sincer, nu suntem. Suntem niște oameni care producem creiere, e atât de clar pentru toată lumea, încât zicem: „Ei, și?”. Dar adevărul rămâne: România produce creiere! O știe toată lumea!

Ce crezi, dragul meu, iese Marea Britanie din Uniunea Europeană?
Liviu Romanescu: Va fi foarte grav pentru ei dacă iese.

Dar ei acum vor da un verdict. Cum îl vezi, tu?
Liviu Romanescu: Eu, Liviu, spun următorul lucru: să mor eu dacă am vreo problemă! Chestia asta pe care o fac eu o pot face oriunde; nu la fel, dar o pot face! Nu mă afectează.

Da, dar cred că ar fi plăcut pentru toată lumea să nu se întâmple asta.
Absolut.

Te mai duci și tu la muncă pe acolo.
Liviu Romanescu:  Sunt oameni relocați de ani buni acolo, oameni care au o viață acolo, irlandezi mutați acolo; dacă britanicii ies din UE, ei zboară de acolo. Se întorc în Irlanda, unde nu vor să revină.

Dar de ce nu vor oamenii să se întoarcă în Irlanda, așa de nașpa e acolo? Căci românii vor să se ducă în Irlanda.
Liviu Romanescu: Românii vor, pentru că banul e OK; Irlanda e o țară care stă foarte bine la nivel economic. Dar cei din Anglia s-au pus pe picioare extrem de bine, doar că sub aspect cultural, mental, irlandezii plecați îi simt pe cei rămași acasă ca fiind foarte înapoiați în dezvoltare.

Nu asta simt și românii din diaspora față de românii rămași acasă?
Liviu Romanescu:  Ba da, e aceeași chestie.

Dumneata de ce n-ai rămas pe acolo? Dacă ți se oferea prilejul, rămâneai?
Liviu Romanescu: Măi, eu am fost foarte nefericit din cauza luminii din jur; chiar am stat și m-am gândit: „Bă, de ce sunt eu nefericit?”. Îți jur, la un moment dat chiar am stat și m-am gândit de ce sunt eu atât de plouat.

CITATE:  „Degeaba spune lumea că ești talentat dacă nu faci nimic după aia, normal că apare frustrarea, cei mai mulți tineri actori renunță din frustrare…” Denisa Nicolae, actriță

„În Anglia toată lumea lucrează, toți actorii care nu au ajuns la un nivel foarte ridicat. Doar cei care prind un contract în televiziune nu o fac, dar și aia e rar, și aia trece, și tot te întorci la muncă și iar aștepți să apuci o șansă.” Liviu Romanescu, actor