Pătrunde hotârătă în sala de curs şi îşi scrutează audienţa. Se aşează tacticos la catedră şi începe să interacţioneze cu studenţii săi. Vorbeşte apăsat şi caută să se exprime pe înţelesul fiecăruia. Din rândul celor pe care îi îndrumă în tainele chimiei fac parte boboci dar și studenţi din ani terminali. Îi place să îi strige pe toţi pe nume şi să stabilească cu fiecare o legătură de respect şi de încredere. Ştie şi ea foarte bine ce înseamnă să fii student şi tocmai din acest motiv se pune mereu în pielea lor și empatizează cu ei. Poate şi de-asta e un cadru didactic îndrăgit de studenţi sau poate pentru calmul şi dăruirea pe care le afişează la cursuri şi seminarii. Ceea ce încearcă Ionela Neacşu, inginer chimist şi asistent universitar la 26 de ani, este să le insufle studenţilor pasiunea pentru chimie, aşa cum şi ei i-a insuflat-o demult o profesoară din liceu. De altfel, toată adolescenţa ei a gravitat în jurul acestui domeniu atât de vast, împânzit cu formule şi reacţii chimice.

Ionela a absolvit cu 10 pe linie Facultatea de Chimie Aplicată şi Ştiinţa Materialelor la Universitatea Politehnica Bucureşti. A urmat ulterior masterul la aceeaşi facultate, perioadă în care a avut prilejul să studieze şi să cerceteze, timp de un semestru, în Suedia. În prezent este în anul II la doctorat, fiind totodată cadru didactic şi cercetător în cadrul aceleiaşi universităţi. A lucrat într-o perioadă şi într-un institut de cercetare, însă a preferat ulterior să se dedice în totalitate activităţi academice pentru că, spune ea: „mă face să-mi amintesc constant de copilărie şi de origini.” Se consideră o persoană încăpăţânată, vorbăreaţă şi devotată muncii sale şi îi place să se implice adesea în activităţi de voluntariat. Tot voluntar, în facultate, îşi ajuta colegii să desluşească cele mai ascunse cotloane ale chimiei. Astfel a înţeles că a explica altora este cea mai bună metodă prin care ea însăşi putea învăţa.

Deşi a avut tangenţă cu ţări renumite pentru nivelul cercetării în chimie, Ionela spune că nu vede plecarea din România decât ca o ultimă variantă, deoarece îşi doreşte să facă ceva pentru această ţară, schimbând în bine viitorul studenţilor cu care interacţionează.

Viitorul României: Ionela, povesteşte-ne de unde începe incursiunea ta în domeniul chimiei?

Ionela Neacșu: Toată înclinaţia şi apoi tot viitorul meu s-au datorat profesoarei mele de chimie din gimnaziu şi liceu, Teodora Diaconu din oraşul Balş, judeţul Olt. Înainte de a o cunoaşte eram convinsă că o să devin avocat, fusesem la olimpiada la limba romană; dar, de obicei, atracţia pentru o anumită materie mi-a fost dăruită de primul profesor cu care am avut contact în domeniul respectiv. Asta deşi profesoara mea de chimie era considerată o persoană foarte dură, iar tipul acesta de psihologie m-a determinat să vreau să descopăr ce se ascunde în spatele durităţii ei. Cred că mai degrabă pasiunea pentru psihologia umană m-a determinat să învăţ chimie. Mi-am dat seama de-a lungul timpului că am avut dreptate. În clasa a şaptea sau a opta nu eram considerată o persoană capabilă să aibă o carieră în domeniu, ceea ce m-a motivat şi mai mult şi am demonstrat ulterior că sunt capabilă prin rezultatele pe care le-am obţinut. Apoi am început să învăţ fizică şi matematică doar pentru că îmi erau necesare la chimie, nu puteam să progresez dacă nu aveam cunoştinţe la celelalte ştiinţe exacte.

Concret, la ce fel de rezultate te referi?

În clasa a opta am fost pentru prima dată la olimpiada judeţeană de chimie, unde am obţinut locul 1. Dar cea mai mare performanţă a fost locul doi la proba teoretică în clasa a opta, apoi calificarea în lotul naţional de ştiinţe pentru juniori, participarea timp de cinci ani consecutiv la olimpiadele naţionale, în fiecare an locul 1 la olimpiadele judeţene, cu punctaje foarte bune. La olimpiadele naţionale am obţinut doar menţiuni. A fost un sentiment foarte plăcut să fiu mereu printre cei mai buni, mai ales că asta mi-a oferit prilejul ca încă din clasa a opta să-mi cunosc viitorii colegi de facultate. Practic, cu fiecare dintre ei am câte o poveste despre cum ne-am cunoscut.

Totuşi, un elev care este as la chimie are opţuni limitate în privinţa viitorului său: să devină medic sau farmacist…

Da şi nu! Profesoara de chimie şi părinţii mei au încercat să mă convingă să merg la medicină, dar nu mi-am asumat acest risc pentru că îmi plăcea chimia, dar medicina însemna mult mai mult. Am optat pentru altă variantă care să mulţumescă pe toată lumea şi anume farmacia. M-am pregătit în clasa a 12-a pentru farmacie, asta până când am mers la nunta unei verişoare în Bucureşti, absolventă de Politehnică. M-am aşezat la masă alături de toţi colegii ei, care tocmai terminaseră Politehnica şi mi-a plăcut foarte tare de ei. M-a impresionat libertatea cu care vorbeau, faptul că din trei cuvinte unul era amuzant, unul era inteligent, unul era serios şi m-am gândit că dacă Politehnica te face aşa, vreau şi eu să devin aşa.

Şi astfel a apărut a treia opţiune: de a deveni inginer chimist…

Exact. Am început să mă documentez despre Politehnică, ce aş putea face acolo cu chimia şi am găsit Facultatea de Chimie Aplicată şi Ştiinţa Materialelor. Profesoara mea de chimie a văzut că nu mi-ar plăcea să vând medicamente toată viaţa şi, de când am cunoscut-o, a născut în mine un spirit didactic. Mi-ar fi plăcut mult mai mult să interacţionez cu oamenii şi să-i învăţ ceva. Astfel, nu m-a presat foarte tare cu farmacia, spera cumva, dar fără să-mi impună, că o să continui cu partea didactică. Aşa am hotărât să merg la Politehnică, unde mă gândeam că dacă nu reuşeam să devin profesor, măcar deveneam inginer chimist. 

„Ziua de absolvire, cea mai fericită din viaţa mea”

Cum a fost facultatea?

La Politehnica nu am dat admitere, am intrat pe bază de dosar. Ceea ce mi-a plăcut, însă, a fost că nu am intrat prima la facultate. Asta însemna că erau oameni mai buni decât mine, oameni de la care aveam ce învăţa, dar cu care urma să fiu într-o competiţie strânsă, iar asta n-a făcut decât să mă motiveze. Au fost patru ani de facultate plini, o perioadă grea, dar frumoasă, în care am studiat toate tipurile de chimie. Am avut noroc să fac parte din grupa celor mai buni 30 de studenţi din anul meu, printre care zece olimpici. Practic am fost cu ei în grupă în primii doi ani de studiu, timp în care am cercetat împreună, am mers la conferinţe, cumva ne ţineam unul de altul şi ne motivam unul pe altul.

În contextul acestei concurenţe, cum ai reuşit să termini studiile cu 10 pe linie?

În generaţia mea au fost cinci studenţi care au terminat cu media 10, iar eu am fost singura fată. Cumva mi-am impus acest ţel încă din anul I, însă nu m-am gândit nicio secundă ca o să şi reuşesc. În timpul olimpiadelor şcolare am întâlnit un “idol”, era cu 2-3 ani mai mare decât mine, olimpic internaţional şi care, contrar aşteptărilor, a ales tot Politehnica şi a terminat tot cu media 10. Cunoscându-i tot parcursul, a fost ceva ce a tresărit în mine, care m-a motivat enorm. L-am cunoscut şi l-am apreciat pentru că a realizat un lucru pe care şi eu aveam şansa să-l realizez. Tot ce am construit apoi a fost să încerc să ating performanţa lui şi am reuşit până la urmă.

Cu ce sacrificii ai atins această performanţă?

Nu pot spune că am făcut sacrificii. Ba din contră, în timpul facultăţii chiar am avut timp să fac o groază de alte lucruri interesante. Singurul regret, dacă pot să-i spun astfel, este că nu m-am angajat în timpul facultăţii, ca alţi colegi de-ai mei, şi că m-am axat doar pe învăţat. Însă nu consider deloc că am făcut sacrificii pentru a reuşi ceea ce mi-am propus. A meritat tot acest efort pentru că ziua de absolvire a fost cea mai fericită zi din viaţa mea. Din alt punct de vedere, sufletesc sau motivaţional, n-aş putea spune că-mi aduce prea multe beneficii sau prea multă satisfacţie; profesional poate m-a ajutat în sensul în care am fost remarcată în cadrul facultăţii şi asta mi-a asigurat ulterior un post de asistent universitar.

Ce a urmat după cei patru ani de facultate?

M-am înscris la master, tot la Politehnică şi am făcut un stagiu în Suedia, la un institut de cercetare, timp de un semestru. A fost foarte interesantă această experienţă, m-a ajutat să poziţionez mai bine România pe harta cercetării şi a învăţământului. Până nu pleci din ţară, trăieşti tot timpul cu impresia că afară e mai bine, dar acolo am văzut şi bune, şi rele. Din punct de vedere al dotării, al echipamentelor, în străinătate nu e atât de bine ca în departamentul în care lucrez eu, însă din punct de vedere al organizării şi mentalităţii, ne sunt superiori pentru că acolo oamenii nu sunt preocupaţi de ce fac cei din jurul lor, ci sunt mai preocupaţi de performanţă, de viaţa lor, iar asta eu am apreciat mult.

Te-ai gândit să rămâi în Suedia, să studiezi şi să cercetezi acolo? Sau în oricare altă ţară?

Dacă aş fi rămas acolo nu aş mai fi avut posibilitatea să predau, aş fi trăit printre oameni individualişti şi mi-ar fi lipsit cumva căldura de acasă, nu neapărat a familiei, dar modul cald al românilor de a fi. Aici, dacă ai o problemă, se găseşte măcar o persoană care să te întrebe ce se întâmplă cu tine şi poate chiar să te ajute. Acolo nu am găsit aceeaşi deschidere. Nu sunt neapărat o patrioată, nu sunt o persoană ataşată de tot ce mă înconjoară, însă nu aş vedea plecarea din ţară decât ca o ultimă variantă, atunci când aş renunţa complet la dorinţa de a face ceva aici şi a schimba pe cât posibil viitorul a unor oameni, măcar cei cu care interacţionez. Am fost în Suedia, Germania, Italia, Turcia, ţări unde am avut norocul de a interacţiona cu mulţi chimişti străini. Dar îmi doresc să muncesc şi să trăiesc în România. 

Vrea să devină profesor universitar în următorii zece ani

 Când ai început să le predai studenţilor de la Chimie?

După cei doi ani de master m-am înscris la doctorat, când am început oficial să predau. Spun oficial pentru că neoficial am predat din anul al treilea de facultate. Atunci, împreună cum alţi doi colegi, am propus decanului de la vremea respectivă să ţinem un curs pentru studenţii din anul I, un curs în care să le predăm fundamentele din chimie, matematică şi fizică. Am ţinut aceste cursuri voluntar timp de trei ani şi, văzând că funcţionează, că a crescut media de bursă şi promovabilitatea, noul decan ne-a înscris într-un proiect POSDRU prin care oferea tinerilor accesul la aceste cursuri.

Mai mult, în anul I de facultate am predat chiar şi câtorva colegi care încetaseră să lupte înainte să înceapă lupta. Lucrurile care ni se predau la cursuri, mergeam acasă şi le discutăm cu ei. Mi-am dat seama că a explica altora este cea mai bună metodă prin care poţi să înveţi tu însuţi. Atunci am înţeles că asta mi-ar plăcea să fac pe viitor şi iată că deja fac asta. Când predau îmi amintesc constant de copilărie sau de origini. Îmi place foarte mult să-mi cunosc studenţii, să le ştiu cel puţin prenumele, să stabilesc cu ei o legătură de respect şi să le câştig încrederea.

Cel mai mare rang într-o carieră didactică este cel de profesor universitar. Tu până unde ţi-ai propus să ajungi?

Trăiesc acum un eveniment în premieră: noul nostru şef de departament o să fie promovat profesor universitar la 35 de ani. Este printre cei mai tineri profesori şi mă gândesc că poate peste zece ani, când o să mă uit înapoi, o să-mi dau seama că l-am luat ca reper. Asta este lucrul spre care ţintesc acum, să devin în viitor profesor universitar doctor. Însă sunt conştientă că promovarea în grad universitar se face pe baza rezultatelor în cercetare, articole, cărţi, conferinţe. Trebuie să am rezultate în cercetare dacă vreau să promovez de la nivelul de asistent la cel de conferenţiar sau profesor.

Pe lângă joburile de cercetător şi de asistent universitar la Politehnică, ai mai avut şi alte activităţi până acum?

Am lucrat la Institutul de Microtehnologie din Bucureşti începând cu anul al doilea de facultate până în anul al patrulea. În perioada în care am lucrat acolo am întâlnit oameni care nu predau, ci doar stăteau în laborator. Asta mi-a întărit convingerea că mi-aş dori mai mult să predau decât să cercetez. Atunci când eşti cercetător ajungi să fii doar tu cu gândurile tale, lucru care, cel puţin la vârsta mea, mă sperie. Astfel am decis să rămân la catedră. În plus, mi-am dat seama că cercetarea vreau să o fac la nivelul care se face la facultate. Cred că dacă aş fi rămas acolo nu aş mai fi ajuns să predau.

Pe viitor ce te vezi făcând, în afară de cariera universitară?

Sunt conştientă că, odată ce termin doctoratul, acestea sunt singurele mele posibilităţi: mediul academic sau cercetare într-un institut. Într-o multinaţională cred că mi-ar fi destul de greu să mă adaptez. Cel mai mult mi-ar surâde să continui cariera academică, o spun cu sufletul.

Totuşi, dacă vei rămâne doar în mediul academic, cum crezi că te vei descurca? Sunt unii profesori universitari care muncesc şi în privat ca să-şi asigure un trai decent…

Se poate trăi din salariul de asistent universitar, acum depinde ce compromisuri eşti dispus să faci şi la ce anume vrei să renunţi. Dacă ai norocul să faci asta în timpul doctoratului şi mai iei şi o bursă de doctorat, cum este cazul meu, atunci se poate trăi decent. Eu, una, nu consider că profesorii sunt prost plătiţi, mie nu mi se pare aşa. Pe lângă aceste venituri sigure mai vin câţiva bănuţi şi din proiecte de cercetare, care nu reprezintă, însă, un venit constant.

Frizeria – cel mai mare hobby al său 

Ce altceva ar mai trebui să ştim despre tine, Ionela?

Îmi place foarte mult să vorbesc cu oamenii, acesta este primul lucru pe care l-aş spune despre mine. Am încercat să-mi satisfac această dorinţă implicându-mă în asociaţii, activităţi de voluntariat în facultate şi după facultate. Fac voluntariat din anul I. Îmi place să fac asta pentru că mă destinde, pentru că e o metodă foarte rapidă de a investi în oameni, într-un eveniment, într-un concurs, într-un schimb de experienţă şi ulterior vezi oamenii aceia zâmbind sau învăţând ceva. Îmi place să fac experimente colorate, amuzante cu copilaşi, am avut o perioadă când am lucrat ca voluntar la un program unde erau copii de 3-5 ani şi m-am simţit foarte bine în preajma lor. Când predai nu se văd imediat rezultatele, este o investiţie pe termen lung, în schimb voluntariatul este o investiţie pe termen scurt. Cu ce mă ajută? Cunosc oameni, mă ţine cumva în priză, mă ajută să fiu o persoană mai organizată; nu am cum să uit să lucrez în echipa dacă fac voluntariat.

Pe de altă parte, îmi place foarte mult să tund oameni, aceasta este cu adevărat pasiunea mea secretă, mă relaxează cel mai mult, am clienţi fideli de vreo 5-6 ani. Când vreau să mă relaxez sau sunt foarte stresată, găsesc pe cineva şi îl tund.   

Care este cea mai mare realizare a ta de până acum?

Dacă ar fi să o iau de la capăt nu ştiu ce aş alege; pe alt drum nu aş lua-o cu siguranţă, poate doar mi-aş spune uneori să-mi asum nişte riscuri şi mai mari pentru că uneori am senzaţia că aş fi putut mai mult. Totuşi, sunt mulţumită cu ce am realizat până la această vârstă; cred că mă ajută şi faptul că nu am fost crescută cu aşteptări prea mari. Totuşi, cea mai mare reuşită din viaţa mea este că am devenit asistent universitar la vârsta de 25 de ani.

Ai vreun regret?

Poate că uneori m-am axat prea mult în a-i ajuta pe oamenii necunoscuţi şi aş fi putut să investesc mai mult în mine, să-i răsplătesc mai mult pe cei apropiaţi mie, familia în primul rând. Poate aş fi putut să investesc mai mult timp şi mai multă atenţie în părinţii mei. Acesta este lucrul pe care uneori mi-l reproşez, că am mai multă răbdare şi mă dedic mai mult unor străini decât celor apropiaţi.

CITAT: „Mi-am dat seama atunci că a explica altora este cea mai bună metodă prin care poţi să înveţi tu însuţi.” Ionela Neacșu, asistent universitar Politehnică