Provine dintr-o familie de muzicieni din oraşul Balş, judeţul Olt. Tatăl său este violonist în Ansamblul Folcloric “Maria Tănase” din Craiova, iar mama lui este solistă într-o formaţie de muzică populară. A crescut de mic pe acorduri duioase de vioară şi printre partituri cu note muzicale. La 3 ani ştia să ţină o vioară în mână, iar la 4 a interpretat primul cântec la acest instrument. Pentru George Bogdan Butuşină, 28 de ani, vioara nu mai are demult niciun secret. Îi cunoaşte fiecare coardă sensibilă, deoarece, spune el, este parte din corpul lui. A studiat în România, Italia şi Germania, iar acum este violonist profesionist în cadrul Orchestrei din Innsbruck, alături de care a concertat în aproape toată Europa.

Calităţile şi aptitudinile sale, şlefuite pe parcursul anilor de studii, şi talentul înnăscut l-au propulsat rapid pe George în rândul conducătorilor orchestrei austriece, fiind azi şef de partidă. A interpretat partituri celebre pe marile scene ale “Bătrânului Continent”, dar cel mai impresionant moment al carierei s-a petrecut în Italia, unde a avut prilejul să cânte la o vioară Stradivarius cotată la şapte milioane de euro. Acest moment a însemnat, practic, un punct culminant din punct de vedere profesional şi aspiraţional pentru acest violonist atât de tânăr şi totuşi cu o experienţă atât de vastă pentru vârsta lui.

Viitorul României: George, de unde pasiunea ta pentru vioară?

George Butuşină: Tatăl meu este şi el violonist, iar eu am crescut văzându-l cum cânta mereu la vioară. Aşa mi-a încolţit în minte ideea să încerc şi eu. Pe atunci nu am conştientizat ce presupune a cânta la vioară, câte ore de repetiţii şi câte sacrificii se impun, însă pe parcurs mi-am dat seama. Aveam 6 ani când am început studiile, dar înainte să merg la şcoală, tata m-a învăţat câteva arii ca să am o bază. Mi-amintesc că mi-a plăcut mult, mi-aş fi dorit să ţin toată ziua vioara în mână şi să exersez. Părinţii mei, văzând că eram atât de încântat, au decis să fac studii aprofundate.

Unde ai studiat?

Am început să studiez vioara la Liceul de Artă „Marin Sorescu” din Craiova, timp de patru ani, cât a durat şcoala primară, după care am plecat la Bucureşti pentru gimnaziu. Din clasa a cincea m-am mutat la Bucureşti şi am studiat în Capitală până în clasa a 12-a la Liceul “George Enescu”. Programul de la şcoală era destul de încărcat, dar pe lângă ore studiam şi acasă foarte mult, cel puţin patru ore în fiecare zi.

Asta înseamnă că aproape jumătate de zi era dedicată viorii. De ce atât de mult, totuşi?

Pentru că vioara este un instrument care necesită foarte multă muncă. Studiul viorii nu se termină niciodată, oricând poţi să progresezi. Scopul este să cânţi cât mai muzical, să ai o interpretare cât mai naturală, cât mai curată, dar asta se obţine greu. Pe lângă muncă este necesar să ai şi talent. Unii pot să cânte curat la vioară de timpuriu, alţii poate nu o să ajungă niciodată să interpreteze corect o partitură.

Nu te simţeai uneori epuizat sau dornic de a avea şi alte activităţi? 

Niciodată. Vioara este un instrument greu, dar dacă îţi place poţi să spui că nu munceşti niciodată. Eu, de exemplu, nu simt că muncesc pentru că fac totul din plăcere. Vioara este instrumentul la care îmi place cel mai mult să cânt, chiar dacă am studiat şi pianul. Simt vioara ca şi cum ar face parte din corpul meu, mă identific cu acest instrument muzical. Cât despre alte activităţi, să ştii că îmi făceam timp şi pentru altceva în afară de vioară.

Unde ai aprofundat vioara după terminerea liceului?

Am ales să studiez în străinătate, mai exact la Milano, pentru că îmi plăcea Italia şi ştiam că sunt profesori foarte buni, printre care şi Salvatore Accardo, un dascăl extraordinar şi un violonist de talie mondială. Am făcut patru ani de Conservator în Milano şi, în paralel, am studiat şi la Academia “Walter Stauffer” din Cremona. La Conservator am studiat muzică, armonie, teorie, vioară sau istoria muzicii, iar în Italia am studiat doar vioara cu Salvatore Accardo, timp de trei ani. În 2012, după ce am terminat în Italia, am decis să fac masterul în Germania şi am ales oraşul München pentru că ştiam că şi acolo sunt profesori foarte buni. Am studiat la München timp de trei ani, până în 2015, când am obţinut primul meu job de violonist, în Austria, la Orchestra din Innsbruck.

După atâţia ani de studii, ai ajuns în cele din urmă să culegi şi roadele. Cum ai fost cooptat în Orchestra din Innsbruck?

Oraşul Innsbruck, fiind foarte aproape de München, m-am înscris la concurs pentru un post vacant în orchestră. Nu aveam nimic de pierdut şi ştiam că este o orchestră foarte bună. Dar ca să obţin acest job am avut de trecut un concurs foarte dur. Am fost în total 20 de concurenţi, iar competiţia s-a desfăşurat în trei etape: prima etapă a presupus să cânt Mozart şi, după părerea mea, a fost cea mai grea rundă. În runda a doua am cântat un concert romantic, iar în finală am cântat pasaje de orchestră. După rundă 1 am rămas opt oameni, după rundă a doua am rămas patru în finală şi apoi m-au ales pe mine câştigător. Concurenţa a fost acerbă, dar sunt fericit că am câştigat şi am ajuns să fac parte din această orchestră renumită în Austria. Eu sunt una dintre cele 50 de persoane care o compun.

Dar cum de ai fost tu alesul juraţilor, cu ce te-ai remarcat faţă de ceilalţi 19 concurenţi?

Am reuşit să-i cuceresc prin naturaleţea şi pasiunea cu care am interpretat partiturile şi prin mişcările scenice. Toate acestea s-au îmbinat perfect şi au făcut să am o reprezentaţie foarte bună şi apreciată.

A fost, practic, un debut profesional excepţional într-o orchestră…

Aşa este, mai ales că la scurt timp după angajare am obţinut postul de şef de partidă în aceeaşi orchestră. Ca să fii şef de partidă este ca şi cum ai fi căpitanul unei echipe de fotbal. Eu le arăt colegilor, prin mişcări, cât de tare sau cât de încet trebuie să cânte, când trebuie să se oprească brusc, când şi cum să treacă de la un pasaj muzical la altul, practic ei mă imită pe mine. În grupa mea am 12 oameni, toţi violonişti. Pentru mine statutul acesta este o mândrie şi o încununare a eforturilor făcute ani de-a rândul atât de mine, cât şi de părinţii mei. Pentru că un mare merit pentru ascensiunea mea îl au şi părinţii, cărora le mulţumesc. M-au susţinut foarte mult, m-au ajutat financiar pentru că fără sprijinul lor nu aş fi reuşit. De asemenea, mulţumesc şi Divinităţii pentru că mi-a dat un dram de noroc.

Câştigă bine un violonist profesionist care lucrează în Austria?

Se câştigă undeva între 2.000 şi 3.000 de euro dacă ai post de şef, cum am eu. Din salariu îmi plătesc chiria şi mă întreţin, ceea ce pentru mine înseamnă mult în contextul în care toate studiile mi-au fost plătite de părinţi. E un sentiment de bucurie că acum le pot răsplăti eforturile pe care le-au făcut în toţi aceşti ani.

George, îţi mai aminteşti la câte turnee ai participat până acum?

Sincer, nu le ştiu numărul. Stiu doar că primul turneu important a fost în Turcia, când eram în clasa a noua. De asemenea, am participat la mai multe turnee internaţionale cu diferite orchestre. Ca solist am cântat de foarte multe ori în Germania sau Italia şi am colaborat cu Orchestra Radio din München. Am avut turnee în Austria şi în Franţa. O altă experienţă foarte frumoasă a fost cu o orchestră europeană de tineret, condusă de maestrul Igor Coretti Kuret, un dirijor renumit. Am avut diverse turnee şi cu Orchestra de Cameră Italiană. Un alt pas important în cariera mea de violonist a fost şansa de a cânta la Scala din Milano, a fost un moment deosebit pentru mine.

Care a fost, totuşi, momentul culminant al carierei tale de violonist?

Cu ajutorul maestrului Salvatore Accardo am avut prilejul să particip la un concert la Cremona, în 2011, în cadrul căruia am cântat cu o vioară Stradivarius de şapte milioane euro. A fost o experienţă impresionantă pentru că mi-am dorit dintotdeauna să ţin un astfel de instrument în mână. Am plâns în timp ce am cântat cu vioara respectivă. Sunetul pe care îl scotea crea o stare de fericire deplină. Vioara Stradivarius suna exact cum îmi doream eu. Acela a fost cel mai frumos moment al meu ca solist. Atunci am avut prieteni în sală care au plâns de emoţie şi de fericire, i-am surprins plăcut prin felul cum am interpretat recitalul.

După atâtea turnee internaţionale, care public crezi că este cel mai fin cunoscător de muzică?

Pot spune fără să greşesc că cel mai bun cunoscător public de muzică se găseşte în Germania. Nemţii sunt cei mai avansaţi din punctul de vedere al culturii muzicale.

Ai bătut Europa în lung şi-n lat cu concertele tale. Ţi-ai dori să ai prilejul să munceşti şi pe alte continente, unde există alte culturi muzicale şi unde ai avea parte de alte experienţe?

Să ştii că mi s-a oferit la un moment dat o bursă în America, dar am refuzat-o pentru că m-am gândit că era prea departe de casă. Uneori mă întreb dacă am procedat bine; poate am greşit atunci, pentru că am momente când mă gândesc că poate mi-ar fi fost mai bine în America. Acum dacă aş primi o ofertă din Japonia, de exemplu, probabil aş merge pentru o perioadă, dar sigur nu aş rămâne acolo. Optez tot pentru Europa, în ţări ca Germania, Austria sau Elveţia, deoarece aici sunt cei mai buni violonişti din lume. În plus, în Europa violoniştii sunt cei mai bine plătiţi. Elveţia, de exemplu, oferă cele mai bune salarii din lume în acest domeniu.

George, la 28 de ani eşti şef de partidă într-o orchestră. Ce-ţi poţi dori mai mult de-atât?

Mai sunt câţiva paşi de făcut. Mai departe îmi doresc să obţin un post de concert maistru. Acum sunt şef la vioară a doua şi aş vrea să obţin postul de şef la vioară 1 la Orchestra din Innsbruck. Acest lucru este maximum ce poţi obţine într-o orchestră. Astfel de posturi sunt scoase la concurs, dar sunt invitaţi să participe doar violoniştii cu experienţă. Sper ca pe viitor să primesc o astfel de invitaţie şi să demonstrez că merit să devin concert maistru.

Acum eşti tânăr şi dornic de afirmare. Însă te-ai gândit ca în viitor să te întorci să profesezi în România?

De fiecare dată când concertăm în Austria sălile sunt pline la spectacole. Nu la fel se întâmplă în România, din păcate, când sunt concerte de muzică clasică. Românii nu merg la spectacole de acest gen. Asta m-a determinat să rămân în Austria, deşi am vrut să mă întorc în ţară la un moment dat, pentru că îmi lipseşte foarte mult familia. Însă mi-am dat seama că România nu este locul potrivit pentru meseria mea, deocamdată. Nu există nicio satisfacţie pentru un violonist care cântă acasă, deoarece oamenii nu vin la concerte şi, pe deasupra, eşti prost plătit. Sper totuşi ca în viitorul nu foarte îndepărtat această situaţie să se schimbe, caz în care aş reveni cu drag.

CITAT: „Am plâns în timp ce am cântat cu vioara respectivă. Sunetul pe care îl scotea crea o stare de fericire deplină. Vioara Stradivarius suna exact cum îmi doream eu.” George Butuşină, violonist.

 Fotografii din arhiva personală George Butușină