Războiul unei mame cu autismul. Nicoleta Lupoae: „Ceea ce azi ți se pare imposibil mâine copilul deodată realizează”

- - 46- 948 vizualizari


 

Sunt lucruri pe care o mamă le simte, indiferent cât și-ar dori să nu le creadă. Nicoleta Lupoae a observat că e ceva diferit la fiul ei, Cosmin, pe când acesta avea cam un an: nu arăta cu degetul cum făceau alți bebeluși, nu prea se juca, îl deranjau anumite zgomote.

Verdictele liniștitoare ale medicilor gălățeni n-au fost suficiente pentru Nicoleta, așa că a tot căutat informații și păreri ale specialiștilor, a mers la București, iar acolo a aflat că „sunt elemente” de autism. Când Cosmin a primit diagnosticul oficial, la vârsta de trei ani, începuseră deja terapia. Însă timpul trecea, banii se duceau, iar progresele erau nesemnificative, așa că Nicoleta a decis să ia lupta asta pe cont propriu: s-a apucat de cursuri, a strâns și alți părinți din Galați în Asociația de Sprijin pentru Părinți și Copii cu Autism (APCA) http://autism-apca.ro/, a obținut spații pentru un centru de terapie și ceva fonduri. Cu banii strânși, APCA ajută zeci de copii cu autism și le explică profesorilor și copiilor tipici cum să se poarte cu un coleg cu autism, pentru că în războiul ăsta e nevoie de cât mai mulți aliați.

Viitorul României: Povestea asociației e strâns legată de povestea dumneavoastră și a lui Cosmin. Cum a început?

Nicoleta Lupoae: Cosmin fost bebelușul perfect. Până la opt luni nu a răcit, nu plângea, mânca, era vesel. Noi ne-am dat seama de diagnosticul lui în 2008, pe când avea cam un an, iar de atunci am început să țin un blog. Fiind al doilea copil al nostru, imediat ne-am dat seama că e ceva în neregulă. Fetița fusese foarte precoce, dar diferența era mult prea mare. La început, toată lumea spunea că n-are nimic, iar asta e o poveste cumva trasă la xerox cu a altor părinți. La vremea aceea, diagnosticul se punea foarte greu, medicii te lăsau până spre patru ani, ziceau că „e băiat, va vorbi mai greu”. N-am să uit niște cuvinte care mi-au rămas în creier și cred că o să mă urmărească toată viața: „Nici să nu vă gândiți la autism!” Și autismul mi-a invadat apoi viața.

V.R.: Ce lucruri ați observat mai întâi?

N.A.: În primul rând, faptul că nu arăta cu degetul, cum fac copilașii mici. Chiar dacă nu vorbesc, îți arată un avion pe cer sau o gărgăriță, bucuroși că au văzut ceva. Încearcă să împărtășească cu tine sau să te întrebe, chiar dacă nu știu să vorbească corect. Sunt gesturi banale, dar pe care copiii le învață. [Pentru Cosmin], noi eram prelungirea mâinii lui: dacă voia ceva de sus, Cosmin nu arăta cu degetul, ci ne lua de mână și arăta cu mâna noastră. M-a izbit faptul că avea o pungă de pufuleți din care mânca. Și la un moment dat nu-și mai lua singur: deși punga era la el, ne lua mâinile ca să-i dăm pufuleți. Ăsta-i unul dintre primele semne atunci când ei sunt foarte micuți. După aceea, chiar dacă era sociabil, zâmbăreț, Cosmin nu înțelegea lucruri simple. De exemplu: „Adu-mi mingea!” sau „Arată-l pe tati!”. Mai emitea sunete sau mai zicea un „pa pa”, dar nu înțelegea. Plus că nu prea se juca. După aceea am înțeles noi că acelea erau stereotipii. Începuse să devină sensibil la zgomote, și acum a păstrat sensibilitatea asta: o bormașină sau o voce mai stridentă [îl deranjează]. Nu știa nicio parte a corpului.

Dar făcea alte lucruri: avea o memorie vizuală, reținea sigle. Aveam un pliant cu sigla unei firme de electrocasnice. Și noi aveam un cuptor cu microunde cu aceeași siglă, pus pe-un frigider. El era de-o șchioapă, iar cuptorul era undeva sus. S-a dus cu pliantul și l-a pus acolo. La un moment dat aveam casa plină de cărți și toate pe care găsea logo-ul Disney le așeza una peste alta. Avea o atenție la detalii pe care noi nu le sesizam. Erau niște discrepanțe: făcea niște lucruri uau, iar altele foarte simple deloc. Nu știam să dau o denumire pentru toate astea. Nici nu mă gândeam la autism, pentru că aveam în minte filme cu copii care nu zâmbesc. El fiind lipicios, zâmbăreț, se juca cu noi, normal că nu ne gândeam. La un moment dat am început să intru pe internet și să caut după propoziția: „copilul nu vorbește”. Majoritatea căutărilor mă duceau acolo, către autism. Găseam niște lucruri pe care le vedeam și la el, altele se băteau cap în cap. I-am spus soțului, dar tăticii mult mai greu recunosc. Abia după aia mi-a zis că „da, vedeam și eu, dar n-aveam puterea”. Soțul îmi spunea: „nu mai citi, că din ce citești ți se pare mai mult”. Dar până la urmă ne-am dus la medic, pe la un an și ceva.

V.R.: Unde ați fost?

N.A.: La medici de neuropsihiatrie infantilă, la doi psihologi… Unul i-a pus diagnosticul ADHD, deși el era liniștit, cuminte. Când îți zice unul [că nu e autism], când îți zice al doilea, și când te agăți de speranța aia, când nu vrei să crezi feeling-ul acela de mamă, mai stai încă șase luni. Zici că „poate trece și-și mai dă drumul la vorbă”. De fapt, e vorba de limbajul receptiv, care se dezvoltă greu. Cel expresiv, adică ce ține de vorbit, și mai greu. Odată ce nu înțelege anumite lucruri care-l înconjoară sau rolul comunicării, automat nici nu-și dă drumul la vorbă.

V.R.: Când ați avut totuși o confirmare?

N.A.: O confirmare am avut abia la trei ani, dar asta după ce la doi ani și zece luni începusem terapia. N-am așteptat confirmarea aceea oficială, eram exasperați. Ne-am dus în București, la Salvați Copiii, iar acolo ne-au zis că „e binișor, dar clar sunt urme”. Ne-am întors la Galați, am început terapia și au recunoscut și cei de la Galați. La un moment le-am și spus: „Nu-i acel autism din filme, dar clar sunt elemente”.

V.R.: Deci practic le spuneați dumneavoastră medicilor.

N.A.: Da, pentru că ei efectiv aveau un protocol prost înrădăcinat: până la patru ani îi lăsau să vadă cum evoluează. Iar aceea era cea mai importantă perioadă pentru ei, pentru că noi am văzut după aceea ce înseamnă un copil care începe la doi ani și unul care începe la patru. E o diferență uriașă, pierzi niște ani cu care nu te mai întâlnești toată viața. E foarte simplu: un copil cu autism la doi ani e un pic în urmă față de un copil tipic tot de doi ani. Câte lucruri poate să cunoască la vârsta aceea? Dar când vorbim de un copil de patru ani cu autism și unul tipic de aceeași vârstă, cel din urmă are deja un ditamai bagajul. Diferența se mărește. Iar memoria e altfel la o vârstă fragedă.

La Galați știam doar că se face [terapie] ABA

Era un cabinet unde noi, ca părinți, nu aveam acces. Aici [la centru] avem monitor pe hol, pentru că noi, când am început, stăteam iarna în frig, afară. Din disperarea de părinte acceptam orice, nu știam ce se întâmplă cu copilul înăuntru. Ne-am vândut apartamentul, dădeam undeva la 2.500 de lei pe lună pe vremea aceea pentru patru ore pe zi. Și rezultatele după un an au fost aproape zero. Făcea Cosmin patru ani și nu vedeam progresul, abia știa să arate capul. În perioada aceea am tot căutat informații, dar nu prea erau. Sfatul pe care mi l-au dat la București cei de la Salvați Copiii a fost: „Ori investiți într-o persoană ca s-o formați să devină terapeut, ori vă formați dumneavoastră”. Și în momentul ăla am zis că ne întoarcem, Cosmin începe terapia și eu o iau pe drumul cursurilor. Am început să fac cursuri la București în 2011. În momentul în care am început să fac cursuri cu cei câțiva specialiști – câți erau la vremea respectivă – am început să înțeleg și eu ce trebuie făcut și ce nu. Tot în 2011, văzând că la Galați nu se dădeau informațiile mai departe, că se profită de disperarea părintelui, că nu voiau să învețe alți terapeuți pentru că voiau să păstreze un preț foarte mare, am înființat ONG-ul. Pentru noi era important să instruim voluntari, să dăm informația mai departe.

Cu Cosmin am hotărât să lucrez cât mai mult acasă. A început să vorbească, să arate, să cunoască. Atunci a fost explozia lui Cosmin, la patru ani. Până atunci avusesem coșmaruri: visam că-mi zice „mama”, iar când mă trezeam dimineața și vedeam că nu vorbește eram dărâmată. Probabil că toți părinții merg prin asta când copilul e non-verbal. Și a început să-l spună pe „m”, apoi două silabe unite. Pentru a spune „vaca” trebuia să-i arăt și pe jucării, și pe imagini, ca să înțeleagă ce e, nu doar să imite cuvântul. În timp ce eu făceam tot felul de cuvinte care mi se păreau greu de atins, într-o zi făcea soțul cafea și Cosmin a zis „cafea”. (Râde) Cred că doar după doi ani de terapie m-aș fi gândit să-l învăț ce-i aia cafeaua. Am zis că e clar că, în cazul copiilor ăstora, ceea ce azi ți se pare imposibil mâine deodată realizează.

V.R.: Cred că a fost o gură de aer acel moment.

N.A.: Da, pentru mine a fost o mirare să văd cum se pot transforma lucrurile.

V.R.: Unde ați funcționat ca asociație prima dată?

N.A.: Prima oară ne-am întâlnit într-o garsonieră, obținută printr-o cunoștință. Era la vremea aia o fată care lucra pe la București, noi intrasem în legătură cu ea, eu o știam pe mama ei. Ea ne-a lăsat o scurtă perioadă, cât se mutau. Nu era nicio asociație pentru copii cu autism în Galați, nu se știa absolut nimic. Am zis să pun un anunț pe forum. La început eram vreo șapte părinți, poate mai puțini. Am început să ne întâlnim, să vorbim, am adus niște materiale. Am făcut curând și primul nostru eveniment: fetița mea era la Centrul Cultural și am zis să facem un spectacol pentru copiii cu autism. După aceea, ce ne doream era să începem să facem cât mai multă terapie cu copiii, pentru că oricâtă ai face acasă, la un moment dat clar trebuie suplimentată, n-ai cum să faci numai tu cu el. El trebuie să socializeze cu alte persoane, să lucreze cu alte materiale. După aceea venea școala, intra în contact cu străinii, cu alți copii. Și ne-am dus la inspectorat, am obținut o sală într-o școală specială ca să înceapă terapia. Prima donație a fost de 1 000 de lei de Crăciun, cu care am luat primul kit pentru terapie, începeam să primim 2% în urma unei campanii foarte dificile. Am angajat primul terapeut, am început să cumpărăm jucării după fiecare eveniment. Ne-am dus la conferințe la București ca să vedem fel de fel de practici. La început mă duceam cu rucsacul, ca un părinte disperat să afle mai multe, ca după ani să devin lector pentru doi ani la rând, pentru a ne prezenta programele.

Am avansat mereu. Tot ce strângeam investeam: fie mai angajam un terapeut, fie luam câte un instrument pentru terapie. Am început să mergem prin oraș și ni s-au oferit fel de fel de activități gratuite la un centru educațional. Acolo am intrat prima dată în contact cu tabla interactivă și am văzut cât de mult îi atrage. Între timp am mai primit o sală la școala specială, strângeam materiale prin campania 2%, copiii au început să facă din ce în ce mai multă terapie. Tot dezvoltându-ne, aveam nevoie de resurse. Când am început să oferim terapie gratuită, am rămas foarte repede fără bani. Mai erau și părinți care, pentru că era gratuit, nu veneau, nu anunțau, nu conștientizau că era un efort acolo. Încet-încet, ne-am dat seama că trebuie să facem o minimă cotizație și restul să suporte asociația, ca să responsabilizăm cumva părinții.

Prima dată când am depus un proiect, am apelat la o firmă ca să-l scrie. Ne-au cerut 1.000 de lei. Aveam o urnă de donații la Metro și n-am să uit că am plătit acei 1.000 de lei din urnă. Am numărat de-alde un leu și așa ne-am plătit aplicația, care din păcate n-a fost câștigătoare. De frustrare, ne-am dus la București și am făcut curs de scriere de proiecte. Noi făceam terapie unu la unu. În momentul în care mergeam în școală sau grădiniță, era o diferență foarte mare între a avea un singur om în fața ta și a avea un colectiv de 30. Am zis că lipsește ceva între terapia asta unu la unu și clasa cu mulți copii. Ne-am propus să deschidem primul program de tip after school

din România dedicat copiilor cu autism, în care copilul să lucreze și în scop terapeutic, dar și în grup, adică să facă tot felul de jocuri. Ce mai învățasem eu până la momentul respectiv era că e bine să le câștigi curiozitatea și să-i ții mereu în priză. Și atunci am zis să împărțim ședințele în câte zece minute, în care să se rotească între tabla interactivă, un joc cu pioni, matematică cu bețișoare și citit. Într-un final, a fost un proiect foarte bine primit. În 2014 am câștigat acel prim proiect, se chema „Inovație în educație”. Am citit apoi în alte studii că în afară se lucrează în fiecare sală cu tablă interactivă, fiindcă ei sunt vizuali, se axează pe senzorial, le place mai mult decât nouă să simtă. Am scris un al doilea proiect, prin care ne-am propus să facem un CD special pentru copii cu autism, pentru care erau niște costuri foarte mari. Până la urmă am zis să facem o selecție, să facem o gentuță specială cu 20 de CD-uri care sunt deja pe piață, din care noi facem un ghid strict pentru copii cu autism. Sunt CD-uri pe care părintele le poate folosi ani de zile, de când copilul învață culorile până în adolescență. Tot prin proiectul ăsta am achiziționat încă două table și am împărțit 100 de gentuțe gratuit. Ne-am orientat și către ONG-urile care aveau deja tablă interactivă, ca să folosească cât mai mulți copii, dar am dat și la copiii care erau atrași de calculator sau erau în zone care n-aveau un ONG cu tablă interactivă. A fost și acela un proiect foarte bine primit. Scris, implementat și gândit de noi de la A la Z.

Când am făcut after school-ul, câștigasem proiectul și n-aveam unde să-l deschidem. La autoritățile locale avem adrese de ani de zile și n-am primit spațiu. Într-un final, ne-a ajutat o familie, ne-au dat un depozit al unei farmacii, fără niciun ban, fără să plătim utilități. Ce n-au făcut autoritățile au făcut niște oameni simpli. Am văruit depozitul trei săptămâni, l-am amenajat și-am deschis acolo after school-ul. La un moment dat aveam două sedii: after school-ul și sălile din școala specială, unde aveam terapie individuală. Până la urmă, am zis să mutăm terapia individuală la fosta noastră Căsuță Albastră, era mică și primitoare. Normal că făcând pentru noi și copiii noștri, am încercat să facem cât mai bine. Era greu totuși în două locuri, iar spațiul era mic. Am decis să ne mutăm într-un spațiu mare, să ne licențiem, să obținem și noi niște subvenții. Culmea e că în 2015 am primit Premiul municipiului Galați din partea Primăriei, pentru implicare, dar atât. Până la urmă ne-am mutat aici. Era o casă veche și am investit destul de mult. Am stat aici de dimineață până seară ca s-o amenajăm. Am pornit din piatră seacă.

 

Foto: Din timpul unei excursii organizate de asociație

V.R.: Ce vă propuneți acum?

N.A.: Să menținem terapia la un nivel ridicat și să avem costuri cât mai reduse pentru părinți. Când e diagnosticat copilul, nu știm cât timp are de luptat. Dacă noi n-am mai funcționa, ar exploda din nou toate prețurile pe piața terapeuților particulari și al psihologilor.

V.R.: Cum lucrați cu părinții?

N.A.: Majoritatea părinților nu știu la început despre ce e vorba și nu vor să accepte. Erau părinți cu care stăteam două ore la telefon numai ca să-i liniștesc, că plângeau în continuu. Sunt părinți care înțeleg despre ce e vorba și au rămas ani de zile împreună. De asta am reușit, fiindcă fiecare a venit cu aportul lui. Dacă o mămică a știut contabilitate, a preluat contabilitatea asociației. Noi tot ne-am dezvoltat, iar la nivelul la care suntem acum n-aș fi putut să le duc de una singură.

V.R.: Mă gândesc că și faptul că dumneavoastră sunteți un părinte ca și ei contează.

N.A.: Se deschid altfel. Altfel te duci și vorbești cu un părinte care a trecut prin ce treci tu. Locul ăsta e pentru ei singurul în care se relaxează. Contează foarte mult să fie un mediu în care să poți să mai vorbești cu altcineva, să vezi ce-a mai aflat celălalt, cum a rezolvat o problemă: sunt copii mari, copii mici, iar cei cu copii mari vor să povestească din experiența lor. Ce-mi pare mie rău e că n-avem locuri suficiente pentru toți părinții. Sunt pusă în postura să le spun că nu sunt locuri și, mai ales când știi disperarea unui părinte, nu știi cum să faci asta. E cel mai greu lucru.

V.R.: Cosmin în ce clasă e?

N.A.: A început clasa a III-a. E într-o școală normală, de masă. Are progrese, dar are și alte probleme. Pe unele le rezolvi, apar unele noi, dar aș zice că e undeva la 70% spre recuperare. Avem copii care-au ieșit din spectrul autist, recuperați 100%. Nu ți-ai mai da seama vreodată că a avut ceva. Sunt total independenți, la școală. Cosmin mai are probleme cu vorbitul, dar face propoziții. Când mă gândesc de unde am plecat… Cosmin merge într-o școală normală și ăsta e mare lucru, deși mie îmi este greu să fiu cu el tot timpul.

V.R.: Ce presupune rolul pe care-l aveți la școală?

N.A.: În primul rând faptul că încerc să-l ajut la activități, să scrie. Lui nu-i place să scrie, nu s-ar apuca. Eu trebuie să pun mâna pe mânuța lui și să-l ajut să scrie. Asta îl frustrează câteodată, începe să plângă și trebuie să-l liniștesc. Dacă plânge foarte tare, îl scot din clasă, dar nu-mi permit să fac mereu asta. Dacă l-aș scoate de fiecare dată, i-aș întări comportamentul ăsta. Sunt niște principii pe care, dacă le aplici, dau rezultate. Ca părinte poți face greșeli fără să-ți dai seama, chiar dacă tu vrei binele copilului. De asta avem monitoare, de asta încercăm să-i motivăm pe părinți să se implice cât mai mult în terapie. Sunt și părinți care nu vor. Unii vin din alte orașe, voiau să facă aici, să nu-i știe lumea, să dea doar bani și noi să facem copilul bine. Și le-am zis că asta nu se poate niciodată. Nu banii rezolvă toate problemele când vine vorba de autism.

V.R.: S-a schimbat ceva când vine vorba de percepția societății cu privire la autism?

N.A.: A venit o companie și ne-a cerut să venim cu un proiect. Avem foarte multe bătălii de dat: să fie diagnosticarea cât mai devreme, să fie cât mai bună terapia, după aceea trebuie generalizată terapia cu mai mulți terapeuți. Dar apoi vine școala: după ce te-ai luptat ani de zile să știe și cifre, și litere, pentru fiecare pas, încerci să integrezi copilul. Iar acolo depinzi de un cadru didactic care poate fi deschis sau nu. Și toată munca ta se oprește, tu ești legat de mâini și de picioare. Depinzi de felul în care îl acceptă ceilalți copii. Poate fi avut zece terapeuți: dacă acel copil nu este iubit și integrat cu adevărat, pur și simplu e tolerat. Ți-l lasă în colțul clasei, dar aia nu e integrare. Depindem de mediul ăsta școlar, așa că am zis să facem și aici ceva. Am mers cu un proiect „școală în școală”, am făcut cursuri gratuite pentru cadre didactice, deși când ne-am dus la inspectorat ne-au zis că nu vor veni. De fapt, nu găseam scaune în bibliotecă, erau 100 și ceva de cadre didactice venite din tot județul. Nevoia de informare e foarte mare și în rândul lor, dar nu-i ajută nimeni. Apoi, pentru copiii ăia mici care stau zi de zi cu un copil cu autism nu făcea nimeni o campanie de informare. Până la urmă, și copiii au rolul lor foarte important. Am făcut niște activități la nivel de clasă și am rămas uimiți de răspunsurile lor. Ei sunt mai ceva ca niște adulți și a contat enorm de mult, au fost schimbări majore după activitatea aceea în care le-am explicat pe înțelesul lor ce este autismul, care sunt miturile legate de asta. Apoi i-am pus să scrie un mesaj. Le-am dat câte un pliant cu povestea fiecărui copil, cu ce-i place și ce nu. Fiecare știe că are la clasă un copil cu autism, dar de fapt mulți nu-l cunosc. Am încercat să-i apropiem și pe părinții colegilor și pe colegi de copilul cu autism. A contat enorm, s-au deschis altfel față de copilul respectiv, au înțeles anumite lucruri, l-au stimulat mai mult.

V.R.: Cum îi este lui Cosmin la școală acum?

N.A.: Cosmin e foarte iubit. E al patrulea an cu același colectiv, cu aceeași colegă de bancă. Prima doamnă le-a explicat și părinților, și copiilor. Apoi au avut activități la clasă. La clasa 0 rămâneam și la after school și mă jucam cu ei pe covor și le explicam. Un copil mic e mai tolerant decât unul mare. Au mereu grijă de Cosmin, au venit aici în vizită. Sunt părinți care, cel puțin la început, încearcă să ascundă problema copilului. Dar cadrele didactice își dau seama în două minute.

Foto: Copiii de la centru se joacă  

V.R.: Ce-i spuneți unui părinte care are un copil proaspăt diagnosticat?

N.A.: Îi menajez cât pot de mult. Le dau informațiile cu picătura. Eu știu ce-i așteaptă, dar nu pot să le zic pe loc, tocmai pentru că sunt părinte. Poate sunt medici cu inimă de piatră, care le zic că „n-o să vorbească niciodată” sau că „va fi legumă o viață”. Noi, dacă ne-am fi luat după astfel de replici, nu știu ce făceam. Câți copii nu sunt cărora nu le dădea nimeni nicio șansă și acum fac atât de multe… Eu încerc să le spun părinților ce au de făcut, ce e bine, să-i includ treptat în cât mai multe activități. Sunt părinți care reușesc, sunt unii care intră în faza aceea de depresie, nu vor să accepte.

V.R.: Pe de o parte nu le puteți promite minuni, dar nici nu le puteți tăia speranța.

N.A.: Da, trebuie să fiu foarte atentă. Le spun adevărul, dar treptat, le explic că avem cazuri de succes, dar sunt puține, că avem copii care fac terapie și au un progres foarte mare, dar trebuie să facă în continuare, că avem copii care au făcut foarte multă terapie și au progrese foarte mici, care au rămas non-verbali, care poate știu o grămadă de lucruri, dar nu le pot exprima. Acolo e cea mai mare durere. Încerc să-i implic cât mai mult pe părinți și să-i ajut să învețe. Să lucreze cu copilul nu înseamnă neapărat să stea cu el la măsuță: și atunci când se duc într-un magazin sau când sunt în vacanță sau acasă, în rutina zilnică. Fetele de aici lucrează cu acel copil câteva ore. Dacă el când ajunge acasă nu face ce trebuie, rezultatele vor fi limitate. Dacă și părintele face, merge copilul mai bine și aici. E important să fie o echipă.

V.R.: Cum arată o zi cu Cosmin?

N.A.: Acum, mai ales că începe școala, o să fie foarte aglomerată. De obicei dimineața mergem la școală. Am ales în ultimul timp să stăm mai puțin la școală. Prefer, decât să stea patru ore în bancă și să fie foarte frustrat și obosit, să stăm două-trei ore. După aceea venim la after school de luni până miercuri, după ce stau și-aici în spatele lui îl mai las câte o oră-două în terapie și încerc să stau la birou, să mai rezolv una-alta. După aceea ajungem acasă, facem teme, iarăși un pic de terapie, un pic de logopedie.

V.R.: Ce-i place să facă?

N.A.: Îi place foarte mult să stea cu noi, în ultimul an a progresat pe partea asta. Caută interacțiunea cu noi și ăsta e mare lucru.

CITAT: „Cosmin e foarte iubit. E al patrulea an cu același colectiv, cu aceeași colegă de bancă. Prima doamnă le-a explicat și părinților, și copiilor. Apoi au avut activități la clasă. La clasa 0 rămâneam și la after school și mă jucam cu ei pe covor și le explicam. Un copil mic e mai tolerant decât unul mare. Au mereu grijă de Cosmin, au venit aici în vizită.”   Nicoleta Lupoae, președintele Asociației de Sprijin pentru Părinți și Copii cu Autism

46 recommended
comments icon 0 comments
948 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de


Bookmark?Remove?

„Dizabilitate” e doar un cuvânt dus de apă

-

Joia e ziua pentru înot. Deși Dragoș (20 de ani) are o formă de autism care nu-i permite să vorbească, iar nerăbdarea lui se arată în gesturi. Până să se facă ora pentru antrenament, așteaptă ca pe ace pe marginea bazinului. Sunt patru ani de când Dragoș parti... Mai mult »

Bookmark?Remove?

Corina Murafa, o tânără care a rămas pentru a schimba România

-

Pentru a descrie „fișa postului” Corinei Murafa, limba română trebuie să găsească un echivalent potrivit pentru cuvântul „changemaker” din engleză. Mot-a-mot, ar însemna „producător de schimbări”. Și-a dorit să devină politician, ambasador, a dar a virat spre ... Mai mult »

Ne dorim să rămâneți alături de noi în continuare!

Echipa Viitorulromaniei are nevoie de acordul dumneavoastra in conformitate cu noile reglementari privind Protectia Datelor (GDPR).
Partenerii nostri folosesc tehnologii precum cookie-uri pe site-ul nostru pentru a ajunge mai usor la voi cu anunturi publicitare personalizate.
Prin acceptarea acestora va bucurați de continut, ne ajutati sa menținem site-ul gratuit si sa ne continuam demersul jurnalistic.

Iti multumim pentru acceptul tau !