Bucureștiul a găzduit, la început de iulie, o nouă ediție a Festivalului Internațional al Școlilor de Teatru (FIST), care a adus aici trupe ale unor importante școli de profil din Milano, Paris sau Sankt Petersburg. Despre cum sună viitorul în teatru, am stat de vorbă cu managerul ambițiosului festival, tânăra actriță Catinca Maria Nistor.

Dragă Catinca, cine ești tu? Unde te-ai născut, cum ai copilărit și cum ai ales actoria?

Născută și crescută în București, cu vacanțe lungi petrecute la Suceava, am avut o copilărie specială. Am crescut într-o casă din povești, cu multă iubire. Părinții mei abia trecuseră de pragul de treizeci de ani atunci când eu am apărut, așa că tumultul experiențelor și căutărilor de și post-studenție se încheiase, fiecare era deja bine așezat în parcursul profesional, iar eu m-am bucurat de toată atenția și afecțiunea lor. Ca să–ți faci o idee, deși grădinița era următoarea poartă lângă casa noastră, ai mei nu m-au înscris niciodată, spuneau că statul la grădiniță le răpește din timpul petrecut cu mine. Într-un fel, am crescut împreună. În alt fel, continuăm să creștem și azi. Eu sunt o călătoare, iar ei sunt busola care mă însoțește neîncetat.

Îmi plăcea să spun într-o perioadă că am trecut prin multe vieți până să ajung aici. Actoria e mijlocul prin care mă pot exprima cel mai bine, iar pe scenă, deși un paradox, mă simt cel mai în siguranță. Dar ca să-mi recunosc asta, am trecut printr-o facultate de Drept, prin două veri consecutive petrecute la London School of Economics and Political Science, un an petrecut în redacția Educație-Știință a TVR-ului, lucrând pentru Teleenciclopedia, un cu totul alt tip de existență, alte preocupări, alte experiențe de viață, fericite și mai puțin fericite, care toate, toate m-au condus către cine sunt azi. Și e foarte bine așa.

În stagiunea care tocmai se încheie te-am putut vedea în Dansează liber, la Teatrul Metropolis. Ce înseamnă acest spectacol pentru tine? Dincolo de el, cum a fost stagiunea aceasta?

Musicalul e un gen de spectacol care mă atrage ca un magnet. Dintre toate artele, cred că muzica este regina emoțiilor, cea care te poate face să călătorești cu gândul și cu inima în a split second, cum spun englezii, e deasupra oricărui cuvânt sau gest. Așa că a fost o bucurie pentru mine să îmi petrec aproape două stagiuni în universul acesta. Spun asta pentru că unul din proiectele de masterat, pe care l-am absolvit anul trecut, a fost Mizerabilii – un exercițiu temerar care mi-a adus foarte multe satisfacții, pe care l-am iubit până la ultimul sunet și pentru care le voi fi mereu recunoscătoare coordonatoarelor Dana Rotaru și Claudia Măru-Hanghiuc. Apoi a urmat Dansează liber, după celebrul film Footloose, un spectacol ca o călătorie în trecut, în perioada liceului, atât pentru public, cât și pentru noi. Un spectacol care generează bucurie. Dincolo de el, mi-am petrecut timpul acomodându-mă în noua „casă”, Teatrul Bulandra, a cărei actriță am devenit după terminarea școlii. Alexandru Darie m-a văzut în Ivanov, al doilea proiect de masterat, în rolul Annei Petrovna, care mi-a adus și un premiu pentru cea mai bună actriță în rol principal la Gala Absolvenților. Apoi, a urmat întâlnirea cu Anca Colțeanu, care căuta o fată… ca mine pentru următorul ei proiect, Treapta a noua, chiar la Teatrul Bulandra. O serie de evenimente fericite. Bulandra e o stare, nu este pentru toată lumea, e foarte selectivă cu proiectele și oamenii care gravitează în orbita ei. Eu mă regăsesc aici și sunt fericită pentru tot ce mi se întâmplă. Începând cu această toamnă mă veți putea vedea în spectacolele teatrului, sper eu… până la pensie!

Am zice că a început vacanța, dar vara a venit cu o nouă ediție a Festivalului Internațional al Școlilor de Teatru, pe care îl manageriezi. Cum a apărut festivalul, cui se adresează și ce își propune?

Festivalul a apărut pentru că era nevoie de așa ceva. De un punct comun de întâlnire, de schimb de experiențe a tinerei generații de artiști și, de ce nu, din dorința de a crea o punte de pornire între public și aceștia. În timp ce televiziunea este în schimbare, iar internetul a devenit o prelungire a vieții noastre de zi cu zi, teatrul are ceva unic de oferit. Nu este o înregistrare, nu se află pe un ecran în fața noastră, nu îl putem întrerupe pentru a răspunde la telefon, nu putem arunca o privire fugară prin el și apoi reîmprospăta pagina. Este ceva care ne cere atenția, energia și participarea – iar prin acestea ne oferă recompensa de a fi implicați într-un eveniment care se întâmplă acum. Și din fericire pentru noi toți, lucrul acesta îl transformă într-o formă de artă care nu se va stinge niciodată. Este ceva ce are puterea de a mișca, de a impresiona, de a provoca și de a reflecta constant umanitatea. Prin Festivalul Internațional al Școlilor de Teatru, avem ocazia să asistăm la cel mai frumos moment al acestei arte: devenirea. Momentul în care piatra brută devine șlefuită. Cine știe, poate studentul care azi debutează la Festivalului Internațional al Școlilor de Teatru este Laurence Olivier-ul de mâine. Este o șansă. Este o speranță în care merită și trebuie să crezi.

În primii trei ani de existență, FIST s-a desfășurat la Suceava. Ce amintiri ai din acei ani, de ce ați început la Suceava, care au fost principalele provocări și principalele bucurii acolo, cum ai rememora primele ediții?

Am vrut să testăm terenul cu niște riscuri puțin mai mici decât ne-am fi asumat în capitală. Suceava a fost o alegere emoțională, tatăl meu, Stelian Nistor, inițiatorul, în fapt, al acestui proiect, s-a născut acolo. Aș numi primele trei ediții – pilot, am încercat lucruri, unele au mers, altele nu. Marea bucurie, însă, a fost să descoperim că există public pentru așa ceva, și nu greșesc când spun că existența acestui festival a determinat și apariția mult așteptată a unui teatru în Suceava. În primii doi ani, spectacolele se jucau la Casa de Cultură și la Centrul Polonez, la ediția trei deja ne aflam în Teatrul Matei Vișniec.

Ce v-a făcut să mutați festivalul la București și cum ai descrie primele ediții din Capitală?

După trei ani, adunasem suficientă informație, încredere și confirmări și a fost pasul firesc spre evoluție. În București, însă, regulile jocului s-au schimbat complet și deși anul trecut mă încurajam spunând că e în regulă, fac acum niște lucruri pe care nu le-am mai făcut niciodată, e mai greu, dar de aici totul se va simplifica, anul acesta am avut aproape neplăcuta surpriză să întâmpin obstacole mult mai mari. Din punctul meu de vedere, ediția de anul acesta a fost cea mai bună de până acum, iar asta îmi dă curaj să duc un nivel mai departe planurile pe care le am pentru acest proiect.

Au venit la București, în festival, la început de iulie trupe ale unor importante școli de teatru din Milano, Paris, Sankt Petersburg etc. Cum lucrați pentru a le aduce aici? Cum arată programul vostru, al echipei, înaintea FIST? Și cum ți-a prezenta, pe scurt, echipa?

Un rol foarte important aici a avut baza de date UNATC și bunul renume pe care universitatea îl are. La început am folosit exclusiv contactele școlii, și pentru asta vreau să mulțumesc public conducerii acesteia. Nu am avut ocazia până acum. A fost garantul nostru și un sprijin important la început de drum. Pe parcurs, am început să devenim cunoscuți și vorba s-a răspândit printre universități, iar astăzi avem contactele proprii și o carte de vizită care nu mai necesită recomandare. Anul trecut, de exemplu, am reușit pe cont propriu să aduc la festival, pentru prima dată în România, Royal Academy of Dramatic Art (RADA) din Londra. Anul viitor ne va fi oaspete Guildford School of Acting. „Un pas mic pentru om”, un salt uriaș pentru breaslă. FIST este genul de proiect care cere implicare totală, fără jumătăți de măsură. S-au alăturat, sau chiar ales, organic, acestui demers o mână de oameni de ispravă, începând cu domnul Paul Chiribuță, co-fondatorul și directorul artistic al festivalului, Cosmin Pană, Vlad Trifaș, Bogdan Florea, Laura Voicu, Ioana Perescu, Ana Scarlatescu și, de când ne-am mutat în București, ne-au secondat umăr la umăr în primul rând domnul George Ivașcu și colegii de la Teatrul Metropolis, Brândușa Manea, Dan Boicea, Cristina Enescu și tot colectivul teatrului; domnul Alexandru Darie și toată echipa minunată a teatrului Bulandra și partenerii noștri de la Pixozz Labs, alături de Cosmin Carvaci și Dragoș Ivan. Le mulțumesc!

Numărătoarea inversă până la deschiderea festivalului începe cu aproximativ trei luni înainte, care sunt și cele mai dificile, iar pe măsură ce evenimentul se apropie, în loc să se elibereze din sarcini, volumul de muncă se mărește până când nu mai există nimic altceva în atenția noastră. Lucrăm până la trei, până la cinci dimineața, ne consultăm, modificăm și refacem lucruri.

În ultima săptămână din iunie am fost în Anglia pentru o audiție Les Misérables și în afară de timpul fizic petrecut în încăperea respectivă, am stat mereu cu telefonul în mână sau la ureche, mă trezeam la șase, pentru că în București era deja opt și lucruri neprevăzute apăruseră, care aveau nevoie urgentă de rezolvare. Au fost momente în care simțeam că nu mai pot continua, dar acum că s-a întâmplat și încep ușor, ușor să decompresez, mă gândesc: ce minunată aventură!

Cu ce bani se construiește un astfel de eveniment, cum colaborați cu statul român în această privință?

Cu bani publici, suntem finanțați de Primăria Capitalei prin instituții ale acesteia, cum ar fi Centrul pentru Tineret sau Teatrul Tineretului Metropolis.

Ce te motivează în tot ce faci?

O dorință arzătoare și o determinare de neclintit de a lăsa lumea într-un loc mai bun decât am găsit-o. Cred în puterea intenției, în energia care face lucrurile să se întâmple, eu sunt un astfel de motor. Un motor care s-a pus în mișcare!

Ca denumire, FIST seamănă cu FITS (doar două litere inversate în abreviere), iar tu spuneai într-un interviu că îți dorești ca festivalul să fie, pe palierul de tineret, o oglindă a marelui festival de la Sibiu. A fost FITS un model? Ce alte festivaluri te-au inspirat?

Sigur că da! Am studiat festivalurile de teatru și film din țară, începând cu FITS, Festivalul Shakespeare de la Craiova, chiar și festivaluri de teatru tânăr; dar și Bucharest International Film Festival sau TIFF, apoi festivalurile de teatru de la Avignon sau Edinburgh, chiar și niște mici festivaluri independente din Londra la care am fost, mă gândesc acum la Catford Upon Avon. Apoi am aplicat lucruri similare pentru Festivalul Internațional al Școlilor de Teatru, în măsura în care s-au potrivit sau au fost posibile.

Ești o actriță a tinerei generații și ești înconjurată de cei ce vor fi, cel mai probabil, următoarele generații în teatru. Cum vezi evoluția teatrului de la o generație la alta? Și, bineînțeles, ce ți-ai dori să meargă mai bine în școlile noastre de teatru? Sau e bine?

Poate mai multă rigoare și o selecție mai dură, mai restrânsă, la admitere. Îmi dau seama că este imposibil să ne întoarcem la perioada în care o promoție însuma șapte, cel mult opt actori, dar asta garanta o pregătire mult mai dedicată a fiecărui student, de aici și un anume standard, o rasă, lucrurile astea s-au pierdut. Apoi, lipsa de cultură generală, de lecturi se reflectă și pe scenă. O văd din ce în ce mai prezentă la generațiile care vin din urmă și asta mă întristează. Tot ce suntem este scris pe fața noastră și nu poate păcăli. Trăim vremuri în care informația este la un click distanță, e păcat să nu folosim asta ca pe un avantaj.

Dacă ar fi să definești FIST într-o frază, cum ar suna?

Emotion in motion!

Și pentru că tot vorbim de studenți ai unor instituții de renume, îți propun să încheiem cu câteva amintiri pe care le păstrezi din facultate. Chiar așa, dacă ai fi putut alege orice școală de teatru, de oriunde, ce ai fi ales și de ce?

Am trăit niște momente foarte frumoase în facultate. Domnul Paul Chiribuță, care mi-a fost și profesor, a știut să ne formeze ca pe o trupă, cu o migală, răbdare și atenție deosebită. Am lucrat cu dânsul primul nostru proiect de licență – Cine e fazanul? – o comedie bulevardieră care a avut un lung succes și după terminarea școlii, am luat toate premiile la orice festival am participat, și pentru spectacol, și noi, individual, apoi l-am mai jucat două stagiuni la Teatrul Metropolis. Și ca să ne ofere și un alt tip de experiență, tot dânsul l-a invitat pe Mihai Constantin să lucreze cu noi A douăsprezecea noapte. Prima noastră întâlnire cu Shakespeare à la longue a fost cu adevărat magică. Păstrez foarte proaspete, foarte aproape de inima mea aceste momente. Îmi pare rău că din toamnă domnul Chiribuță nu va mai putea lua o nouă clasă. Îmi pare rău mai mult pentru noii studenți, că nu vor beneficia de îndrumarea dânsului. Este unul din puținii profesori hăruiți rămași în institut.

Nu mai pot întoarce timpul, însă dacă l-aș putea dilata, am pus ochii pe un curs intensiv de Musical Theatre la Royal Academy of Music care, însă, durează un an. Ar fi o investiție, pentru că sunt convinsă că aș ieși de acolo cu un bagaj și un antrenament solid, la un alt nivel, dar aici mă așteaptă noi proiecte și nu pot lipsi o perioadă atât de lungă. Ce zbucium dulce-amar!

„Cred în puterea intenției, în energia care face lucrurile să se întâmple, eu sunt un astfel de motor. Un motor care s-a pus în mișcare!”
Catinca Maria Nistor, actriță